Noi stăm toată viața-n picioare


Lucidul:-De ce fugi?
Speriatul:-În scaunul acesta (îl arată) e o carie.
Lucidul:-De ce fugi, te-am întrebat?
Speriatul:-E o carie, nu o văd, o bănuiesc numai!
Lucidul:-Bine, bine, dar de ce fugi? De ce fugi?
Speriatul:-De carie! Fug ca s-o întrec.
Lucidul:-Hai că ești glumeț astăzi…
Speriatul:-Vine! Vine! (impacientat, plin de frică, aproape îngălbenit)
Lucidul:-Cine vine?
Speriatul:-Caria! Trebuie să o întrec. Ea fuge în lemn,care e aerul său, noi, oamenii, îl avem pe al nostru.
Lucidul:-Oprește-te, nu mai fugi, tu nu dai concurs cu caria.
Speriatul:-Ba da, dau, cum să nu dau!
Lucidul:-Ea nu are habar de tine, tu doar o bănuiești, poate că nici nu există!
Speriatul:-Ba există, cum să nu existe, e ca și Dumnezeu, nu l-ai văzut dar ești sigur că există, trebuie să existe, e obligat să existe. Nu are încotro.( el în tot acest timp fuge pe loc)
-Vine! Vine! Ajutor! Oameni buni, ajutați-mă!
Lucidul:-Stai, măi omule, stai calm, vino-ți în fire!(încercând să-l calmeze)Nu e nimic în scaun.Þi se pare! Auzi, nu e nimic! Nimic!
(speriatul continuă să fugă pe loc drept, disperat complet, iar lucidul îi dă o palmă zdravănă)
Lucidul:-Na! Să te trezești la realitate! (din cauza palmei, speriatul se dezechilibrează și cade departe de scaun)
Speriatul:-Au, m-am lovit tare, tare, săracul scaun, îl doare căzătura mea!(se ridică încet și vătămat)
Lucidul:-Cum să îl doară durerea ta pe un scaun? Cum?
Speriatul:-Foarte simplu. Durerea noastră se mută și doare în lucrurile,în ființele de care ne temem.
Lucidul:-Interesant, dar cum să se mute în scaun,tu nu de scaun te temi, nu-i așa?
Speriatul:-Eu mă tem de carie, de caria din el, da, de ea mă tem, îmi e foarte frică.
Lucidul:-Și atunci durerea ta nu ar trebui să o doară pe carie?
Speriatul:-Nu cred, e prea mică, mult prea mică pentru a fi recipient al durerii mele.
Lucidul:-Da, se poate…
Speriatul:-Poate că ai dreptate!(își dă două ,trei,patru palme sieși)
Lucidul:-De ce îți dai palme? Ce faci ?
Speriatul:-Palmele date mie o dor poate pe ea, uite, eu vreau să o doară pentru că îmi mănâncă zilele ,viața,totul.
Lucidul:-E chiar așa grav?
Speriatul:-Da, îmi mănâncă nopțile, ele îi plac cel mai mult, nopțile mele sunt adevărate deserturi pentru ea,și gemetele mele când sufăr sunt adevăratele ei cireșe de pe tort. Se bucură când sufăr.Cu asta se hrănește! Nu mă crezi?
Lucidul:-S-ar putea să fi căzut pe adevăr și să-l fi strivit sub tine, dar nu văd urme. Și nu văd nici curioși strâși în jur. Cadavrul adevărului nu interesează pe nimeni, fiindcă nu pute, nu e scârbos,nu te face să vomiți, dar dacă era al unei minciuni, sigur s-ar fi strâns oameni mulți, curioși, oameni de meserie trecători.
Speriatul:-Așa e! Dar mă obsedează caria. O aud noapte de noapte cum roade lemnul acelui scaun.E liniște totală și aud cum roade incet, aud chiar și cum înghite. Când aud că înghite în sec , o cert,și nu-mi răspunde.
Lucidul:-Nu-ți răspunde?
Speriatul:-Nu, îi aud chiar și stomacul când lucrează, uneori mă înjură că scaunul e prea lăcuit. Ce să fac?
Îi aud până și ulcerul cum o muncește. Îi aud până și ulcerul!
Lucidul(liniștitor):-Liniștește-te, chiar ai pățit ceva, nu te mai strofoca, o să te doară!
Speriatul:-Asta și vreau, să mă doară, ce mă doare pe mine o doare pe ea. Mi-e teamă că o aud mereu,roade, mereu ca o cârtiță, ca un vierme. Liniștea ascultării dejunului ei e deranjată doar de clipirea mea, pleoapa mea scârțâie tare.
Lucidul(confuz):-Unge-o cu realitate pe post de ulei! Ai putea!(îi dă un gir cu ochiul)
Speriatul:-E mai rău de atât, îi aud gândurile, de fapt e numai unul, sunt sigur că vrea să mă înnebunească, vrea să mă bage la balamuc, asta vrea. Am și fost anunțat că mi s-a rezervat un loc.
Lucidul:-Da?
Speriatul:-Da, cu pile, că la câți nebuni sunt azi e greu fără “prieteni” și să ajungi nebun. Dar eu nu sunt nebun!Nu sunt!
Lucidul:-Normal că nu ești, caria vrea să devii.
Speriatul:-Sunt nopți în care sunt numai eu cu ea, mi se confesează sub patrafirul beznei.
Lucidul:-A,da? Și ce îți spune?
Speriatul:-Că e hotărâtă să roadă tot. A zis că e hotărâtă să roadă tot.
Lucidul(ușor ironic):-A zis ea asta?
Speriatul:-Da, a spus că nu se lasă până când nu roade și arborele nostru genealogic.
Lucidul:-Vai!(cvasisarcastic) Deja mă simt mâncat, uite, mă și digeră!
(speriatul se trântește brusc pe podea,ca să se lovească, își dă drumul ca un retardat, ca să se lovească, urlă, nu știm dacă de plăcere sau de groază)
Speriatul:-Na, să te doară, bestie!(își zice sieși)
Lucidul:-Nu te mai trânti, nu te mai trânti!(se apleacă spre el și încearcă să îl calmeze, punându-i mâinile în poziția rugăciunii)
Speriatul:-Nu vezi că amenință civilizația umană, mi-a zis că va roade arborele genealogic după acest scaun,atentează la umanitate,îți dai seama? Tu nu realizezi ce catastrofă ne paște…(tace puțin,se liniștește)Tu ai făcut bagajele?
Lucidul:-Ce bagaje?
Speriatul(revoltat):-Cum adică ce bagaje? Să fugim,până nu ne roade,se apropie cu gura de noi,deja îi simte expirația și ușorul rictus de vierme.
Lucidul:-Fii serios.Hai,gata cu gluma. Zâtt!!!
Speriatul:-Nu e nicio glumă,va mânca oameni,și va începe din strămoși,îmi aud bunicii strigând din sucul gastric al cariei. Ei nu înțeleg. Mai e o generație până la noi, o singură generație.
Lucidul:-Părinții?
Speriatul:-Da, părinții și ne mănâncă și pe noi, ea merge pe gene înainte, ca pe sârmă, precum copoii după urme. Să fugim!
Lucidul:-Nu sunt de acord să fugim. E o lașitate!
Speriatul:-Deci tu spui să nu fugim?
Lucidul: -Da, eu zic să stăm și să salvăm omenirea. Dacă te omor pe tine, o omor pe ea.
Speriatul: -Nu e nevoie, mă sinucid! Da, mă sinucid, asta e, mă voi sinucide.
(Speriatul își mutilează singur fața, își rupe carne până când îi dă sângele, cu o disperare și o viteză de acțiune incredibile.)
Lucidul:-Nu! (Urlă )Nu e nevoie! (Lucidul scoate un clește) Asta e!
Speriatul:-…(Nedumerit)
Lucidul(răutăcios): -Nu te-ai prins? Dacă îți scoatem dinții, caria nu va mai putea roade.
(Lucidul se repede și îi scoate dinții, care se aud cum cad)
Speriatul:(cu o voce distorsionată) -Cred că îmi curge sânge.
Lucidul:-Da, se poate, dar nu văd nimic!
Speriatul:-Nu te uita la mine, uită-te la scaunul ăla. Eu sunt el.
(Scaunul sângerează abundent, hemoragie puternică, reflector roșu pe scaun)
Lucidul: -Curge sânge din scaun!
Speriatul: -Să fie oare într-adevăăăăr?
Lucidul: -Moartă?
Speriatul: -Da, eu cred că e moartă! În sfârșit s-a terminat, cât mă bucur că am scăpat de teroarea aceea, cu toate că am rămas știrb, uneori, să știi, bunul meu prieten, frate de carie(îl ia pe după cap) că nici nu mai puteam mânca din cauza cariei, mă obseda caria meschină și hotărâtă din lemnul scaunului. Milităria ei mă îngrozea!
Lucidul:-Am băgat de seamă……vai!
Speriatul(Îngrozit brusc): -Ce mai e?
Lucidul: -Știi unde s-a dus fratele nostru de dimineață?
Speriatul: -Nu, unde?
Lucidul: -La oraș, să mai cumpere două scaune de lemn.
Speriatul(întocmai ca numele său): -Nu se poate așa ceva, nu se poate, nu trebuie să se poată!
Lucidul:-Ai o oglindă?
Speriatul:-Ca să vezi dacă nu te-au mâncat, dacă nu au început să mă roadă?
Lucidul:-Nu mai spune, eu deja le simt aciditatea sucului gastric ce mă înconjoară?
Speriatul:-Sunt mai multe?
Lucidul:-Două scaune!
Speriatul:- Dacă vor fi două,plus una care a murit vor fi trei,una mi-a mâncat nervii.Celelalte două or să-mi mănânce fizicul și rațiunea. Mă vor mânca tridimensional, pe înălțime, pe adâncime și pe lățime.
Lucidul:-Îți dai seama, dacă vor fi trei, mă rog două, vor purta exact aceeași discuție pe care am purtat-o noi acum.
Speriatul(lucid):-Lasă filozofia, și teoriile comparatiste, nu cădea în lamentații moi, trebuie să fim raționali!
Lucidul(speriat):-Știu, dar mi-e frică, mi-e groaznic de frică, am ajuns să scriu frică cu doi de “i”, ca și când mi-ar fi “fiică”
(Lumina reflectorului roșu invadează toată scena).
Speriatul:-…
Lucidul:-Uite, tot sângele s-a scurs, în curând ne vom bălăci în sânge, e până sus. Ai slipul rațiunii la tine,să nu murim cel puțin de pudismul groazei?
Speriatul:-……………….Da. Cred că a venit cu scaunele…
Lucidul:-Nu,sper să fi uitat!(se duce înspre oglindă, care nu se vede)
Speriatul(blazat,trist):- Ce faci la oglindă? Ce mai faci la oglindă? Te uiți să vezi de nu ești oase?
Lucidul(după un moment de tăcere):-Să ne uităm în oglindă cât mai des, nu ca să ne vedem, ci ca să nu se spargă !
Fratele(sosit, vocea poate fi a oricui, el nu se vede):-Au sosit scaunele, să fim și noi oameni cu scaun la cap.
Lucidul:-…
Speriatul:-…
Fratele(nedumerit):-Hei, ce-ați pățit, nu vreți scaune?
Lucidul și Speriatul(deodată și cu voce tare):-Nu, noi stăm toată viața-n picioare!