agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5564 .



Nu numai lumina vine de la răsărit
article [ Society ]
Mamei mele Compilation: articole şi eseuri despre întâmplări, fapte, evenimente; comentate în cel mai pur stil subiectiv de Florin Hălălău

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Florin Halalau ]

2005-08-03  | [This text should be read in romana]    | 



Drumul pe care-l fac în fiecare an de 1 noiembrie la Cimitirul Catolic Bellu a devenit o tradiție de familie. Începută cu peste 50 de ani în urmă, în 1951, atunci cînd străbunica mea, Evelyn Maria Herzan (născută în 1876) trecea la cele veșnice. O urma în 1958 cealaltă străbunică, Parascheva Teresia Laskiewicz (născută tot în 1876). Amintirea lor a dăinuit prin copiii lor, Felix Herzan și Michalina Laskiewicz (căsătorită Herzan) care li s-au alăturat la începutul anilor ’80 și persistă și astăzi prin mama mea Evelyn Silvia Herzan (căsătorită Hălălău) și prin mine, care port în sînge moștenirea bucovineană a numelor Herzan și Laskiewicz de care sînt foarte mîndru. Numită ziua tuturor sufletelor și tuturor sfinților (Alle Seelen, Alle Heiligen, în germană) sau ziua de comemorare a morților, 1 noiembrie este un prilej de aducere aminte și de cinstire a memoriei celor care nu mai sînt printre noi.

Benedikt Herzan s-a născut la 21 martie 1869 și a fost căpitan în armata austro-ungară. După trecerea în rezervă a ocupat funcția de director administrativ la Oficiul Juridic Provincial al Statului din Cernăuți. Mobilizat la începutul primului război mondial, străbunicul meu moare la 23 august 1914, fiind primul ofițer austriac căzut pe frontul rusesc. În anul 1899 se căsătorise cu Evelyn, cu care a avut un fiu Felix, născut la 16 ianuarie 1901 la Cernăuți. Imaginea lui Benedikt Herzan din fotografiile rămase pînă astăzi arată un bărbat mîndru, în haină militară și cu o mustață care m-a impresionat de mic copil. Erau fotografii făcute în studiouri renumite în Cernăuți, ca Ehrlich, Johann Krzanowski sau Riviera. Imaginea lui străjuia biroul bunicului meu (Opapa cum îi spuneam eu) ca o tutelă de dincolo de moarte. Familia Herzan era o familie burgheză, cu stare materială bună și cu un statut social bine poziționat în societatea Cernăuțiului la sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Era o familie multietnică, așa cum erau multe familii din zona Bucovinei. Partea leului o reprezenta originea austriacă, iar cîte un sfert cea poloneză și cea românească. De altfel, s-ar părea că numele vechi al familiei ar fi fost Flămînzi, numele de Herzan fiind adoptat în prima parte a secolului XIX pentru a reda legăturile cu ținutul Herței.

În această atmosferă tihnită a început Opapa școala, liceul urmîndu-l la Cernăuți și la Viena, diploma de maturitate (bacalaureatul de astăzi) obținînd-o la Liceul de Stat din Cernăuți. Rămas orfan la 13 ani, întreținător de familie ca unic fiu, situația materială grea l-a împiedicat să urmeze așa cum și-a dorit Facultatea de Medicină din Viena, pe care este obligat să o abandoneze după numai un semestru. Dragostea pentru Viena a ținut însă toată viața și o parte din sufletul său a rămas acolo mereu. Reîntors în Cernăuți, se înscrie la Facultatea de Drept și lucrează în paralel ca funcționar administrativ la același Oficiu Juridic Provincial al Statului, unde lucrase și tatăl său. După absolvirea facultății în 1922, este angajat ca jurisconsult la aceeași instituție. Din anul 1926 profesează ca avocat în Baroul Cernăuți.

Se căsătorește în anul 1927 cu Michalina (Lily) Laskiewicz, o boemă creatoare de modă născută la 24 iulie 1901 tot la Cernăuți. Provenită dintr-o familie mai săracă, orfană de tată din același an blestemat 1914 și care mai avea două surori și un frate. Elisabeth avea să moară în 1919 la Hamburg, Adolf în Polonia în anii ’70 fără să-și mai revadă rudele din România și Ștefania, stabilită în București din 1937 în urma căsătoriei cu Vasile Paraschivescu, funcționar la Societatea de Transport București, de care bunicii mei aveau să trăiască aproape pînă la sfîrșitul vieții. Se cunoscuseră la Prisaca Dornei în 1925 la niște prieteni comuni, Maxi Fischer, profesoară de pian care îi dădea lecții bunicii și Alfons Fischer (viitorul naș de botez al mamei), dentist și client al bunicului. A fost dragoste la prima vedere. Luna de miere au petrecut-o la Viena, călătorind cu trenul și vizitînd tot ce se putea vizita. Ca și în cazul familiei Herzan, familia Laskiewicz avea origine multietnică, majoritar poloneză și cîte un sfert austriacă și cehă.

Cernăuțiul devenise românesc în urma Marii Uniri din 1918 și cunoștea în anii ’20 o revenire la normalitate. Epoca în care fusese sub administrație austriacă a indus o notă de civilizație care avea să se păstreze pînă la ocupația sovietică, vremelnică în 1940 și de lungă durată din 1944. În casa bunicilor din strada Eminescu, apoi în cea din strada Tomasciuc, era o atmosferă de bucurie, mai ales după nașterea la 26 mai 1934 a mamei mele Evelyn. De Crăciun așteptau îngerașul să vină cu daruri. Nu se intra în camera aceea cu cîteva zile înainte de sărbătoare, iar cînd treceau prin dreptul ei, mergeau în vîrful picioarelor. În seara de Ajun, bradul era împodobit, iar cînd intrau în cameră, geamul era deschis în urma îngerașului. Sub brad, o mulțime de cadouri. Mama tremura toată de emoție. Deși în casă se vorbea germana sau poate tocmai de aceea, bunicii angajează diferite femei de la țară (Mania, Maria, Angela) pentru a avea grijă de mama și pentru a o învăța cît mai bine româna. Cînd intră la școală, este înscrisă la Școala primară nr. 1 (fosta școală evenghelică), cu predare în limba română. Cariera de avocat a bunicului cunoștea un drum ascendent. Devenise unul dintre cei mai cunoscuți avocați din oraș, avea propriul său cabinet de avocatură, între 1932 și 1934 este asistent onorific la catedra de Drept administrativ a Universității din Cernăuți, iar în 1934 obține diploma de doctor în științe juridice la Facultatea de Drept din Cernăuți. Omama (așa cum îi spuneam eu bunicii) își deschisese un atelier de croitorie unde desena rochii pentru protipendada din oraș, creațiile purtînd eticheta „Mode Lily” fiind la mare preț la bursa high-life-ului cernăuțean. Nu croia niciodată după tipar. Doar din imaginație. Încerc să-mi închipui cu ochii minții cum Droll, cîinele șoricar al familiei, îl însoțea în fiecare dimineață pe Opapa la tribunal și se întorcea singur înapoi, urmînd să-l aștepte apoi la prînz pentru a-l aduce acasă, cum mama mea îl îmbrăca în haine de păpușă și îl punea să doarmă în pătuț cu urechile înnodate. Vacanțele le petreceau la Prisaca Dornei, la familia Schmegner, între splendidele obcine ale Bucovinei. Dădeau petreceri, mici baluri, în care se cînta la pian, se dansa și se etalau toalete de lux, multe dintre ele cusute de bunica mea.

Rușii au venit peste noapte. În 28 iunie 1940 au ocupat Cernăuțiul și viața familiei mele avea să se schimbe radical. Cum regimul sovietic nu accepta inițiativa privată, au fost închise atît cabinetul de avocatură, cît și atelierul de croitorie. Neputînd să învețe limba ocupantului, bunicul meu a rămas fără serviciu, lucrînd pentru puțin timp ca magazioner. În casă a fost adusă o familie sovietică. Soldații Armatei Roșii au distrus atunci pianul (marca Hofbauer und Söhne), într-un acces anticivilizator pe care rușii l-au avut în toate teritoriile românești pe care le-au ocupat în mod samavolnic. Recuperat în refugiul din 1944, pianul nu a mai sunat niciodată ca în perioada interbelică. Omama, fire mai practică și avînd talent la limbi străine, a învățat limba rusă și cosea în continuare pentru a supraviețui. Simțind situația, Droll nu mînca decît atunci cînd sovieticii nu erau prin preajmă. A fost un an cumplit de greu, plin de umilințe pentru localnicii care nu au apucat să se refugieze în țară. Intrarea Armatei Regale Române în Cernăuți exact peste un an (la 28 iunie 1941) a însemnat oprirea distrugerii unui oraș și revenirea la o viață cvasinormală. Continuarea războiului a readus din păcate tăvălugul sovietic în Bucovina de Nord și pierderea acestei provincii românești pînă în ziua de azi.

În anul 1944 căderea frontului de est a fost previzibilă, așa încît multe familii de bucovineni au venit în țară înainte ca sovieticii să ocupe din nou zona. Primele care au părăsit casa din strada Romană (a doua casă din Piața Unirii, piața centrală a orașului, unde se mutaseră în 1941 la invitația familiei Filipovici, proprietara casei) au fost mama împreună cu Omama și cele două străbunici. Au venit la București la 1 februarie 1944, în casa din strada Vasile Lascăr unde locuia sora bunicii, Ștefania. Bunica mea avea să se mai întoarcă la Cernăuți, unde rămăsese Opapa pentru a finaliza îmbarcarea evreilor pentru Palestina (statul Israel nu fusese încă înființat). Cu ajutorul lui, multe familii au reușit să scape de venirea comuniștilor. La 18 martie 1944, cu penultimul tren care a plecat din Cernăuțiul încă românesc, Opapa vine și el la București, reușind să încarce o parte din lucruri. Un vagon cu mobilă și cu șase lăzi conținînd diferite obiecte din casă (și din care vor mai găsi doar două în toamna lui 1945) fusese trimis înainte la Sibiu, prin bunăvoința familiei Bălan, Silvia (nașa mamei), profesoară de română și franceză, director al Liceului Ortodox și Theodor, profesor universitar de istorie și nepotul mitropolitului exilat la Sibiu de la Cluj. Lăsa în urmă aproape tot ce agonisiseră, o situație materială și un statut social deosebite, mormîntul străbunicului, casa în care s-a născut.

Bucureștiul era în plin război. Bombardamentul american de la 4 aprilie 1944 îi sperie în așa măsură, încît hotărăsc să plece în Banat, la familia Marga. Se cunoșteau de cînd Petre stătuse în gazdă la Cernăuți, cît lucrase ca medic veterinar la fabrica de mezeluri Podsudek. Celălalt băiat al soților Marga, Octavian, murise pe front. Au plecat cu trenul la 14 aprilie 1944, mai puțin mama bunicii mele care a rămas la Ștefi. Era vinerea mare. Duminică 16 aprilie 1944, în duminica Paștilor, trenul în care se aflau a fost bombardat mai rău decît în alte dăți. Erau în apropiere de Turnu Severin. A fost cadoul de Sărbători al americanilor pentru românii aflați în război împotriva lor. Trenul trecea peste un pod. La auzul alarmei, toată lumea s-a panicat. A trebuit să aștepte străbaterea podului și imediat trenul s-a oprit și lumea a coborît în cîmp. Încercau să se adăpostească de bombele care curgeau din avioane în pădurea din apropiere. Nu au mai ajuns acolo. S-au aruncat la pămînt. Omama avea o blană de astrahan sub care au mai încăput mama și străbunica mea. Opapa avea să se piardă de restul familiei pentru cîteva ore. Stăteau ghemuite sub blană și se rugau pentru salvarea vieții. Cînd totul părea că se liniștise și oamenii se îndreptau spre tren, calvarul reîncepea. Au fost trei astfel de valuri de bombardamente. Doar două vagoane au scăpat, într-unul dintre ele aflîndu-se lucrurile familiei mele. Mama ținuse la piept în tot acest timp cea mai dragă păpușă, Lucica. Pierderea păpușii preferate a fost primul șoc al războiului pe care îl trăia un copil de nici zece ani. Aveau să vină altele și altele, chiar și după terminarea războiului sau mai ales atunci.

Cu trenul nu se putea merge mai departe. Și-au adunat lucrurile și au pornit spre șosea cu gîndul să-și continue drumul spre comuna Ramna, situată la nord de Bocșa, unde locuia familia Marga. Despre Opapa nu știau nimic. Nu avuseseră puterea să îl caute printre zecile de cadavre care zăceau pe cîmp. Prima mașină care a oprit a fost o dubiță. Șoferul s-a tîrguit cu Omama (care devenise șefa grupului) și în schimbul unei sume consistente de bani a admis să le ia. Au coborît lîngă Turnu Severin cu gîndul de a opri altă mașină cu care să-și continue drumul. Un camion german i-a dus mai departe spre Gura Văii. Pe malul Dunării l-au găsit pe Opapa, deznădăjduit și gata să-și pună capăt zilelor. A fost o bucurie de nedescris că s-au regăsit. Au mers mai departe spre Orșova, unde s-au oprit pentru a înnopta. Nemții nu au vrut să le ia nici-un ban. Poate a contat faptul că vorbeau aceeași limbă. La Orșova, hotelul unde au ajuns era gol. Angajații le-au dat cheia unei camere și le-au comunicat că ei nu rămîn acolo peste noapte. Dimineața și-au dat seama de ce. Hotelul era pe malul Dunării, iar acolo era acostat un vas nemțesc. Drumul l-au făcut în continuare cu căruța, timp de șapte zile pînă au ajuns la Ramna. Peripețiile nu au lipsit, cum a fost la Oravița cînd s-au oprit la un hotel situat peste drum de Comandamentul german din oraș. Asta au constatat tot a doua zi dimineața după ce toată noaptea au stat mai mult treji în holul de la intrare. A fost un drum greu, presărat cu cadavre și mai lung pentru că bunica mea a preferat să ocolească șoselele și calea ferată pentru a fi mai în siguranță. Cele mai liniștite nopți au fost cele petrecute în case țărănești, la oameni pe care suferința unor semeni nu i-a lăsat indiferenți. La 23 aprilie 1944 ajungeau la familia Marga, obosiți, tracasați, îmbătrîniți cu cîțiva ani, dar teferi cu toții.

Aveau să stea acolo aproape un an și jumătate, pînă la 1 septembrie 1945, cînd Opapa găsește un apartament în subsolul casei din bulevardul Geniului nr. 10. De mai multe ori este chemat la autoritățile locale (inclusiv Comandamentul sovietic de la Oravița) pentru a explica situația familiei. Erau deportați în Siberia toți etnicii germani, ca și toți bucovinenii și basarabenii pe care ocupația sovietică din iunie 1940 îi găsise la casele lor. Fiind avocat, reușește să îi convingă de faptul că în perioada 1940-1941 se aflaseră în România, o perioadă la Prisaca Dornei, folosind taloane de pensie ala mamei lui și o perioadă la Prundu Bîrgăului unde fusese concentrat și familia îl urmase. La fiecare plecare, Opapa își lua rămas bun de la familie, neștiind dacă se va mai întoarce. Era supus la ore și ore de interogatorii cu lumina în ochi. Străbunica îl aștepta tot acest timp rugîndu-se în genunchi, cu rozariul pe degete. La Ramna au mai ajuns două familii de refugiați, ambele din Basarabia, familia preotului ortodox Andrei Triteanu și familia învățătorului Săuceanu. Ca unor frați întru suferință, Opapa le facilitează obținerea unor acte care să-i ajute să nu fie deportați în Siberia. Prietenia cu părintele Andrei, care avea să ajungă preot paroh la Sîntana, în județul Arad, va dura pînă la sfîrșitul vieții. Bunicii le-au botezat băiatul, Radu Mihai, ajuns medic în Tulcea. Și alte familii de bucovineni aveau să ajungă în zonă, județele Mehedinți și Caraș-Severin fiindu-le repartrizate de statul român în 1944. Familia Podsudek ajunge la Turnu Severin și reia fabricația mezelurilor, Petre Marga mutîndu-se și el acolo. După război, cei din familia Marga și alte două familii din Ramna, oameni harnici și cu stare, au fost considerați chiaburi, deposedați de tot avutul și deportați în Bărăgan.

Cît au stat la Ramna, Omama ajută în gospodărie și deprinde creșterea animalelor. Opapa meditează două eleve la matematică și latină pentru examenul de Capacitate. Mama urmează la Ramna două clase primare (a treia și a patra) mai mult pe hîrtie, fiind de fapt bona copilului învățătoarei. Trecerea de la acest tip de învățămînt la celebra școală catolică Nôtre Dame din București unde o înscrie Opapa este abruptă. Aici învață totul numai în limba franceză, maicile supraveghindu-le inclusiv în recreații și interzicîndu-le să vorbească în altă limbă. Din 1948, după prima reformă a învățămîntului, care desființează școlile particulare, mama se mută la Școala Sanitară, pe care o absolvă în 1952. Opapa reușește să se angajeze ca jurisconsult la Ministerul Sănătății, de unde este pensionat imediat ce împlinește vîrsta de 55 de ani. În apartamentul de la subsol le sînt aduși chiriași din 1949, astfel încît din patru camere le rămîn doar două, cu baie și bucătărie comună. Aceasta din urmă nu va fi folosită de Omama, care își improvizează o odaie cu această destinație sub scară. Acolo avea să gătească pînă la sfîrșitul zilelor.

Opapa este unul dintre aceia care i-au așteptat pe americani mult după terminarea războiului. Nici interdicția aplicată mamei de a da examen de admitere la Facultatea de Medicină în 1952 nu i-a zdruncinat această speranță. Moartea lui Stalin îi amplifică nădejdea că vom fi eliberați de comunism. După doi ani în care lucrează ca soră medicală la fabrica Electromegnetica, mamei mele i se permite să dea admitere și intră printre primii la Facultatea de Medicină. În 1956, obosit de așteptare, Opapa își cumpără un aparat de radio Illmemau, convins că nu va mai veni nici-un război care să i-l confiște. Radioul își va găsi locul pe pian și la el va asculta în fiecare seară, pe unde scurte, știrile de la Viena, orașul pe care l-a iubit atît de mult și pe care nu l-a mai văzut niciodată. Din cînd în cînd, mama cînta la pian „Für Elise”, învățată de la doamna Hödl, profesoară de pian din Cernăuți, refugiată și ea la București. Veștile de la Cernăuți au fost din ce în ce mai rare. A primit niște fotografii ale mormîntului tatălui său și cam atît. În 1964, la 50 de ani de la moartea acestuia, a organizat o slujbă de pomenire, toată Catedrala Sf. Iosif din București fiind drapată în negru. Și-au petrecut vacanțele din ultimii ani la Predeal, unde închiriau aceeși cameră, într-o casă de pe strada Belvedere. Numele le amintea de castelul vienez.

La 10 noiembrie 1981, ros de un cancer, Opapa pleacă dincolo. Îl urmează aproape imediat Omama, la 24 ianuarie 1982. Nu i-a putut supraviețui. Au rămas în urma lor amintirea unor vieți zbuciumate, o fiică și un nepot care nu ar fi existat dacă destinul nu ar fi adus familia Herzan în București. Și un strănepot, fiul meu, născut la 21 martie 2004 (la exact 135 de ani de la nașterea lui Benedikt Herzan), care poartă lîngă numele meu și pe cel de Felix, în amintirea străbunicului său. La 16 ianuarie 2001, numele lui Felix Herzan a fost pomenit în timpul slujbei de la Catedrala Sf. Iosif, la 100 de ani de la naștere. I-am simțit spiritul lîngă noi și am primit cu bucurie binecuvîntarea lui. Așa cum o primesc acum la încheierea acestor rînduri.

Articol apărut în revista "Memoria" nr. 50, mai 2005

Fotografia îi reprezintă pe Evy, Lily și Felix Herzan la Cernăuți, în 1942

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!