Scenariu și viziune*

RECEPTAREA poeziei Martei Petreu întâmpină, de câtăva vreme, dificultatea implicată de dubla sa preocupare. Poetă – Aduceți verbele (1981), Dimineața tinerelor doamne (1983), Loc psihic (1991), Poeme nerușinate (1993), Cartea mâniei (1997), Apocalipsa după Marta (antologie de autor, 1999), Falanga (2001) și, în sfârșit, Scara lui Iacob, apărut la începutul verii acestui an, în cadrul unei elegante serii inițiate de Editura Cartea Românească –, scriitoarea este, de asemenea, o asiduă și apreciată eseistă – Teze neterminate (1991), Jocurile manierismului logic (1995), Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a Românie”i (1999), Ionescu în țara tatălui (2001), Filosofia lui Caragiale (2003), Filosofii paralele (2005). Este aproape o fatalitate ca, vorbind despre prima, se fie adusă imediat (indiferent dacă receptorii cunosc efectiv ambele laturi ale activității sale), în discuție (nu o dată insidios) cea de-a doua – „hipreinteligenta eseistă de la Cluj”. Dacă relaționarea sectoarelor de creație ale unui autor e firească și chiar necesară, rămâne o prejudecată critică naivă specializarea literară sau preeminența tranșantă inevitabilă a uneia dintre coordonatele activității unui autor. Literatura contemporană oferă un spectacol al fuziunii genurilor și speciilor, care vor sfârși, probabil, într-un eseism de diverse nuanțe. Poetul (prozatorul, dramaturgul) lipsit de cultură dar talentat (după care mai suspină unii) e aproape de neconceput în zilele noastre, iar apariția câte unuia care ar putea fi luat în seamă nu face decât să confirme regula. Dacă lucrul acesta este bun sau rău, rămâne de văzut (și de discutat). În orice caz, formula poeziei Martei Petreu nu poate fi străină nici de formația sa intelectuală (autoarea este doctor în filozofie și profesor universitar), nici de eseismul pe care-l practică (deși cărțile de acest fel sunt ulterioare).
Există însă, surprinzător, și o a doua dificultate, creată de prezența unui filon religios în creația lirică a autoarei. Observăm critici care încearcă receptări „puțind, vorba poetului, de ateíe”, dar și alții, care așază cu totul această poezie sub zodia problematicii religioase, forțând textul să se înscrie pe o singură coordonată, speculând în marginea Bibliei sau vorbind, pur și simplu, de blasfemie.

POEZIA Martei Petreu și-a definit formula de la bun început, evoluând lent dar sigur către o acutizare a conflictului dintre gând și trup, simultană cu o radicalizare stilistică tinzând către un fel de grad zero al senzorialității și scriiturii. Este, cum observă N. Manolescu într-un text din care autoarea reține (ceea ce înseamnă că-și asumă postura descrisă) un fragment pe manșeta copertei a patra a actualului volum, expresia unei trufii, a unui orgoliu înțeles ca intransigență față de sine, ceea ce duce la disecarea nemiloasă a suferințelor, a frustrărilor, a eșecurilor, la o permanentă răsucire a cuțitului în rană. Textele Martei Petreu sunt compuse, sunt (în pofida posibilității de a le declama) un soi de cântece cu gura închisă (ori numai strânsă), de o încrâncenată elocvență, trădând preeminența gândului și caracterul fluctuant al simțirii. Este poezia unei ființe care-și exhibă, cu o anume ostentație orgolioasă, luciditatea și necruțarea față de sine. Într-o primă „Biografie robot” a poetei mai sesizăm totuși elemente de transfigurare stilistică, iar sensibilitatea circulă subteran: „Din interior contemplu/ doar materia: la șapte ani schimbată/ subțire frăgezită ca pielea șopârlei// Spun: prin cuvinte/ repetabil fi-va începutul// Vârstă de porțelan bărbați visători/ foști iubiți camarazi imperfecți mă învață:/ hotărâtoare sunt pentru fericire doar câteva momente –/ primul contact cu apa calviția/ alfabetul schimbarea dinților identitatea/ potențială cu viața de rutină/ acomodarea selectivă la entropie/ presa cântarul partenera secretă și periodic/ într-o pajiște de mentă/ drept demnitate personală – Melancolia”. Dar apoi – „gândul Martei comprimat între mașini militare”, „dovada penală a resemnării”, „dragostea ...un exercițiu stilistic” și, în sfârșit, „Teze(le) despre singurătate” („Dacă te temi de lepră uită cuvântul/ Pentru singurătate e nevoie de artificiu fără fard – /să-mi fardez dimineața asta scuipată/ să deschidem Tratatele/ Nu vorbesc despre familie: zodia știută/ tabloul cu vânători în atlazuri corai// Într-o carne de primăvară doarme marele principe// Să deschidem Tratatele/ orice femeie miroase a foliculină și var/ niciodată a rășini a chinină/ Creierul Martei învelit în brustur subțire:/ dacă dorm somnul are gust de rogoz de hârtie”) și, în sfârșit, „Teze(le) neterminate despre Marta”: „E vineri:/ Marta miroase a hârtie și brumă”, „Marta-și revendică Doctrina, consistența iluziei”, „camera ginșii bărbatul de-o noapte (...) Marta s-a tuns/ Marta-și visează un trup de argint/ copiază teze despre măsură”, „Îmbrăcată-n jeans Marta contemplă –/ tot mai palidă tot mai dreaptă...”. Și încă: năzuința de „a gândi pe Dumnezeu altfel/ decât ca o rouă crudă pe gușa broaștei”. Ceea ce înseamnă respingerea panteismului și a senzorialității, să le zicem, panice.

SCINDAREA față de lume, față de propriul eu, înstrăinarea de trecut, dar mai ales despărțirea gândului de senzorialitate sunt reprezentate simbolic tocmai prin ruperea de oricât de vaga atmosferă panică (a iluziilor, a naturii, a tinereții) prin intrarea în altă zodie, a triumfului (dar și a mizeriei) minții. Ființa umană evoluează de la (pre)simțirea la gândirea divinității, iar prețul acestei evoluții e suferința. Găsim, mai mult ca înainte, în „Scara lui Iacob”, ceva din asprimea Vechiului Testament, din acea radicalitate a absenței divine din viața omului, din răutatea și distanțarea rece a unui Dumnezeu dur și nemilos care a provocat izgonirea din Paradis, arderea Gomorei, potopul, părăsirea lui Iov și toată cohorta de suferințe a seminției lui Moise și a omului în general. Există, însă, la Marta Petreu, doar spiritul vechilor cărți, nu și litera lor, într-o elegie despodobită, aspră și totodată demnă, care întoarce specia la sensul ei originar, acela de cântec funebru, în care singurătatea e forma cea mai acută a morții: „Singură. Singură. Singură/ Eu stau ca un orb închisă în mine/ Mă doare – deci știu că sînt vie// Ce frumusețe ce frumusețe feroce/ crește din singurătatea mea de femeie/ Ce libertate îmi dă astăzi timpul acesta/ roșu cum cerul la ceas de amurg// Sînt singură. Stau în picioare. Pe picioare-mi duc greul/ Sînt numai o rană/ și ca o coloană mă sprijin pe mine// Da. Stau verticală/ ca scara lui Iacob care coboară din cer”. Poemele sunt organizate însă în virtutea unui scenariu. Există o dimensiune, să-i zicem astfel, anecdotică, o poveste, o idilă stranie și, într-un fel, plină de îndrăzneală, a femeii cu Divinitatea, a omului cu Dumnezeu. Poemele „narează” aventura tragică a relației dintre ființa eternă, neîndurătoare, distant-hieratică, învăluită în tăcere, și făptura umană, care dă probe chinuitoare de demnitate (dar și de umilință) vorbind: „Înalt/ stă rezemat de poarta înaltă// Apoi dinspre soare-răsare s-a făcut tăcere/ s-a făcut tăcere și dinspre soare-apune/ dinspre amiazăzi nici un zvon nici o adiere/ Singura punte încă neridicată era dinspre amiazănoapte// Înalt el stă rezemat de această poartă înaltă/ a elementelor// Îl privesc drept în ochi și el mă privește drept în privire// Nu știe ce să facă/ să o deschidă sau să stea să aștepte/ până când unul din noi ca un turn se va prăbuși// ne privim pe viață și pe moarte/ ne luptăm/ sprijinindu-ne unul de altul cum se sprijină în iubire un bărbat și o femeie/ ori cum se sprijină cu ură unul de altul dușmanii/ Aproape că mi se pare că-l iubesc/ deasupra noastră – nici un ochi văzător/ numai ochiul absenței/ deasupra noastră – cerul înalt vidul verii/ Dar ne purtăm fiecare războiul nostru rece/ jocul nostru grotesc/ împlinim neclintit scenariul ce ne-a fost dat// dreaptă ca un soldat/ din armata umană trimisă să moară/ eu stau pe propriile mele picioare/ Înalt el stă rezemat de poarta aceasta înaltă/ încă închisă”. În cadrul acestei „povești”, care are desigur un tâlc, femeia este o Cătălină care, neputând să urce scara ce duce la cer, îl determină pe Demiurg (iar nu pe Hyperion, nici pe Isus) să coboare în visul ei: „Tu ești femeia aleasă să fie omorîtă cu pietre –/ ai spus surâzând// nu mă atinge. Sînt muritoare/ Carnea mea tristă umană/ te așteaptă de la facerea lumii – am răspuns/ Dar aici și acum nu mă atinge// Și-atunci tu mi-ai dezbumbat bluza/ mi-ai descopciat fusta/ și m-ai dezbrăcat tacticos/ Stam în fața ta goală pușcă în piața centrală/ ca o bucată de carne în galantar// În jurul nostru se făcuse un gol ca la bombardament/ și o liniște de puteai auzi cum zboară pasărea fenix/ pe deasupra catedralei catolice/ oamenii ne ocoleau de departe întorcându-și capul și ferindu-și privirile// Și tu m-ai iubit aproape tandru/ pe asfaltul murdar/ printre mucuri și ambalaje goale de coca-cola/ întrebându-mă dacă-mi place, dacă-mi e bine/ și dacă știu că eu sunt femeia care va fi omorâtă la amiază cu pietre// Aveai gust de sare marină// Și bineînțeles eu știam”. E aici o parabolă întoarsă, al cărei sens ar putea fi descâlcit, el vorbind, ca și în alte locuri, despre singurătatea umană și despre reaua alcătuire a lumii de către un păpușar cinic care se joacă nu o dată iresponsabil cu păpușile sale și căruia propria sa creație este posibil că-i scapă de sub control. O lume absurdă, creată de către un demiurg pe măsura lui, cel care o perpetuează pentru că știe că numai prin ea există el însuși. Și totuși, dincolo de reproșuri, de suferință, de incertitudine, de spaimă și de moarte, povestea se încheie cu o nouă iluzie. Cercul se închide spre a se deschide, poate, din nou: „El stă tăcut în această lume bătrână/ făcută economicos o singură dată pentru eternitate// Această lume care își reciclează continuu elementele/ da viii și morții/ această lume în care tot ce-a murit/ devine hrană pentru tot ce trăiește/ iar ceea ce este viu și palpită/ umple pe bandă rulantă/ burta mare a morții// Oho. Această lume perfectă/ Știu că nu există decât aparența de noutate// Iar el stă tăcut în această lume bătrână, asurzitoare sleită/ stă liniștit lângă rotativa eternei reîntoarceri/ Îl simt cum emană o forță enormă/ El pare făcut din alte elemente decât mine muritoarea de rînd/ decât noi/ cei reciclați din ziua dintâi/ Da. Pare a avea o altă realitate/ mai densă// Eu îl privesc. Încerc să-mi amintesc/ alte vieți alte morți – ale mele/ încerc să-mi amintesc dacă nu am biografii paralele/ dacă nu sînt multiplă// Îl privesc. Îl recunosc/ cum l-aș recunoaște pe bărbatul acela/ care există oho cu siguranță există/ și care-mi lipsește de la facerea lumii// El stă tăcut/ înalt rezemat de poarta înaltă/ stă în această lume bătrână și mă privește/ Are ochii albaștri ca Augustin./ El este al meu. Mutul. El a venit aici pentru mine”. Din păcate, scenariul acesta mitologico-biblic este o cârjă lirică, multe dintre poemele care-i alcătuiesc eșafodajul fiind pretențios-discursive.

ADEVÃRATA forță a poeziei a Martei Petreu nu vine din scrutarea cerului, ci a pământului, adică a propriei condiții. Acolo luciditatea ei neiertătoare, nemiloasă cu sine și cu omul în genere, dezvăluie nu doar fondul, ci mai ales fiorul metafizic și transformă poemul în lamentație aspră sau în strigăt existențial. Dialogul cu Dumnezeu devine un pretext, simbolul unei limite, adevăratul dialog se întemeiază cu sine, în poeme care par file smulse dintr-un jurnal dureros al înstrăinării de sine, de propriul trup, de fantasma tinereții, un jurnal al singurătății cosmice și al degradării tragice, mai întâi a feminității și apoi a ființei. Poeta nu pune flori în vers și nici nu brodează iluzii noi. Dimpotrivă, se dez-iluzionează metodic, lucid, conform adagiului camilpetrescian care găsește în drama lucidității și șansa existenței, deci și sensul ei. Deși ea nu pare a-i găsi unul, ceea ce nu putem, sub nici un cuvânt, condamna, ci doar constata. Mai ales că toate se întâmplă în poeme puternice, substanțiale și admirabil construite: „ În jurul meu e pustiu cît cuprinde/ Nici o ființă. Nici o suflare de om// Ce triumf Domine ce voluptate trufașă/ să ajung față în față cu golul cu nimicul/ da – cu tine/ Acum pot în sfârșit să mă caut/ în nisip în nori în piatră în aerul jilav/ acum am vreme să scotocesc în adâncul ogllinzii/ căutând fata aceea năucă subțire care-am fost și care-a pierit/ pot să scurm după mine cu lopețile mâinilor ude/ în carnea mea amară de femeie învinsă/ Da. Pot să sap. Da. Pot să mai sfârtec// Îmi sînt mormântul, îmi sînt sicriul de carne ațoasă/ dură ca fagul// E o singurătate smintită. Cu gheare/ Sînt fericită/ Și o liniște veche compactă/ stă în jurul meu ca o mare de piatră// Acum pot să mă caut/ Acum pot să ascult/ foșnetul timpului – crima perfectă/ Pot să aud cum răsar și cum cresc din pielea lui sidefie/ puful și penele îngerului”.
Poezie lucidă a singurătății fără remediu, a durerii de a fi, de a trece și de a muri fără speranță, creația Martei Petreu este, în esența ei, cioraniană. Dar (cel puțin în intenție) fără „estetica disperării” pe care uneori comentatorii i-o atribuie lui Cioran, găsind în aceasta sensul pozitiv al viziunii sale negative, cinice și neiertătoare.
_____________________

* Marta Petreu, Scara lui Iacob, Editura Cartea Românească, București, 2006, 86 pag., cu 46 de poeme înregistrate pe CD, în lectura autoarei