Pentru cititorul modern, scăpat de ceva vreme de regimul comunist și cu o altfel de privire asupra istoriei, sunt limpezi motivele pentru care romanul „Rusoaica” al lui Gib I. Mihăescu nu a fost reeditat – nici măcar în perioada de destindere culturală de la începutul epocii Ceaușescu. Un argument împotriva reeditării ar fi fost lesne de găsit în contextul istoric ales de scriitor: perioada în care Basarabia ne aparținea, iar detașamentele militare românești păzeau granița pe Nistru, preîntâmpinând exodul nemulțumiților de revoluția bolșevică. Rostul detașamentului condus de locotenentul Ragaiac, de pildă, era să-i întoarcă din drum pe mujicii fugari, să-i depisteze pe „spioni” și pe regaliști, dar să-i favorizeze pe cei de origine „moldovenească”, facilitându-le intrarea în țară. Descrierile, relativ scurte, și lipsa de analiză politică aprofundată se explică prin interesul epic centrat pe persoană / personaj și nu pe context. Se întâmplă cumva ca în romanul lui Camil Petrescu – „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, discursul urmărind stările succesive prin care trece eroul, acțiunile lui și imaginea de sine pe care și-o conturează, și într-o mai mică măsură războiul propriu-zis. Miza romanului nu este raportul dintre individ și situațiile limită pe care le presupune orice confruntare armată, dintre individ și națiune, dintre parte și întreg, Gib I. Mihăescu neavând propensiune pentru analiza psihologică ori pentru „holomerul” pe care-l va conceptualiza Constantin Noica.
Nu numai că „maica Rusie” apare în roman fără cosmetizări, dar puținele trimiteri la regimul instaurat de revoluția din octombrie (noiembrie), chiar în treacăt, cum apar, puteau deranja cenzura comunistă, cu atât mai mult cu cât simpatia autorului era vizibil îndreptată spre ceea ce Rusia pierduse în această revoluție roșie: demnitatea umană, simțul valorii, nivelul de trai, libertatea individuală etc., etc. Și, nu în ultimul rând, un argument – poate cel mai important împotriva reeditării – trebuie să-l fi constituit erotismul deșănțat, lipsa de pudoare a personajului, scenele de atrocitate sexuală, pe care „morala comunistă” n-avea cum să le accepte.
Ragaiac, în ciuda manifestărilor lui atipice, pare a face parte din familia lui Don Juan, lipsit totuși de noblețea acestuia și de accesele lui de generozitate. Personajul lui Gib I. Mihăescu trăiește în prezent, el vine de nicăieri, nu pare a avea familie, rădăcini, amintiri. Este un individ lipsit de biografie, care se construiește odată cu romanul, narațiunea la persoana întâi excluzând vederea din exterior, în oglindă ori holografică. Locotenentul își dezvăluie – uneori impudic – visele, faptele, situațiile prin care trece, relațiile pe care le construiește cu detașamentul și cu locuitorii cătunului de pe malul Nistrului. Inițial, plecarea din târgul unde pierduse vremea cu beții, jocuri de cărți și intrigi amoroase pare un excelent prilej de a se regăsi, de a se ocupa de lucruri „de suflet” și este privit de locotenent drept cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Își comandă cărți serioase – matematică, religie, cărți în limba greacă și latină, dicționare etc., se desparte rece de Marusea – rusoaica îndrăgostită de el – și pornește spre o nouă aventură, de tip spiritual, în urma căreia spera să devină o cu totul altă persoană.
Gib Mihăescu era un bun cunoscător al literaturii rusești, probabil că și un admirator al ei, astfel că în roman vor fi destule trimiteri la Dostoievski, mai cu seamă, dar și la Tolstoi ori Turgheniev. Naratorul / personaj nu este un purtător de vorbe și idei ale autorului, dar, prin intermediul lui Ragaiac, Gib Mihăescu pare a experimenta afirmația dostoievskiană: dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Nu sunt multe asemănări între Ragaiac și Ivan Karamazov, în afara îndârjirii împotriva a tot ceea ce trece drept moral. Ragaiac nu-și pune problema vinovăției, nu acționează ca și când asupra lui s-ar putea abate vreo pedeapsă umană sau divină: minte, jură strâmb, necinstește casa în care a fost găzduit, trădează, este cinic, poltron și cabotin, dar, înzestrat cu charismă, are asupra oamenilor o influență care nu se explică decât prin fascinația dintotdeauna a speței umane în fața răului total. Ragaiac, plictisit, după numai câteva zile de izolare, de lecturi serioase și de spectacolele meschine date în fața grupurilor de refugiați (pe care-i joacă fără milă, trecându-i de la speranță și bucurie la deznădejde), începe să viseze, dar nu ca un adolescent plin de coșuri, care și-o imaginează pe „femeia vieții lui” și începe s-o caute cu înfrigurare, ci ca un erotoman capabil să se excite, de exemplu, până și în timpul lecturilor din cărțile sfinte, unde, crede el, sunt mai multe tâlhării, incesturi, fapte reprobabile decât în codul penal. Idealul lui Ragaiac este „rusoaica” frumoasă, ciudată, misterioasă, capabilă de gesturi-limită, răzvrătită, imorală, dar credincioasă sieși: „ Și, pentru a o vedea mai bine, împrumutasem fetei [din vis, n.m.], mult așteptate, când trăsăturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Rascolnicov, când ale Zinei, ori Dariei din Posedații, ale Natașei din Război și pace, ale Nastasiei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Grușencăi din Frații Karamazov, sau ale Soniei, din Crimă și pedeapsă, pe care împrejurările de acum din țara ei o scuzau mai mult decât orice pledoarie dostoievskiană” (p. 39). Idealul confecționat din ecouri livrești și obsesia găsirii lui în lumea reală îl împiedică pe Ragaiac să vadă limpede. De fapt el posedase „rusoaica”, fiindcă Marusea întrunea toate calitățile fetei din vis, numai că locotenentul fusese prea orb ca să vadă acest lucru. Momentul de iluminare se petrece în final, la nunta Marusei cu un altul. Macularea miresei înseamnă macularea propriului ideal, personajul autopedepsindu-se prin renunțare la un vis. Este, în ordine, a doua sancțiune aplicată personajului, prima ilustrând, cu amplă desfășurare epică, proverbul: „nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”. Ragaiac, într-un moment de efuziune lirico-bahică, îi povestise lui Iliad, un locotenent dintr-un sector vecin, despre „rusoaica” din vis, cea pe care o aștepta să apară în vreun grup de refugiați. În mod ironic și perfect verosimil, de această „rusoaică” are parte cel care n-o așteptase niciodată, dar care, datorită descrierii făcute de Ragaiac, o recunoaște și o păstrează, o vreme, pentru el.
Romanul lui Gib Mihăescu se citește relativ ușor, nu pune probleme la nivelul descifrării și, cu excepția scenelor penibile, de un erotism vulgar, ce frizează pe alocuri naturalismul, nu se remarcă nici prin originalitate, nici prin inovații la nivelul construcției epice, nici prin stil. Seamănă, din multe puncte de vedere, cu celelalte romane din perioada interbelică, dar ceea ce-l salvează este tipul de personaj creat – unul dintre puținele noastre personaje literare cu desăvârșire abject.