agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-11 | [This text should be read in romana] |
În detenția ce se întinde pe unsprezece ani, Stelian Diaconescu (alias Ion Caraion), om de-un temperament sanguin-flegmatic, le apare foarte stenic nefericiților confrați de suferință. Are marea putere de a-și râde încătușat de propriul calvar, de condițiile grele pe care le suportă. Critică virulent, din perspectiva nostalgiei după democrația și libertatea pierdută, regimul comunist pe care de altfel îl urăște și toată lumea din afară. Nu vrea să se întristeze la chip, ca să nu-și descurajeze colegii din atâtea temnițe și colonii de muncă forțată, de unde, ca prin miracol, reușește să se salveze. Dimpotrivă, îi amuză, face show artistic, le spune tot ce-a memorat, văzut, compus până la douăzeci și șase de ani. Sau după. Imaginația trebuie antrenată mereu. Deținutul face instrucție cu ea. O pune la muncă, pentru a nu lâncezi. Memoria lui Stelian Diaconescu are fișe, cataloage, exact precum Biblioteca Academiei. Pentru ceilalți cunoscuți, el e omul-biblioraft, profesorul Știe Tot. Dacă Tudor Arghezi și G. Călinescu îl luaseră ca redactor la “Timpul” (1942) și respectiv “Lumea” (1945) pentru cultura sa de invidiat, apoi și deținuții puteau oricând să-l întrebe despre lucruri, cărți, personalități, evenimente pe care nimeni nu le mai știa exact. Cei care-l cunosc mai bine pe Ion Caraion știu, de asemenea, cât necaz acumulase în el. Îi mai vine câteodată să pună capăt vieții de coșmar, lui însuși ori marilor torționari.
Agresiunea verbală, nu cea fizică i-a stat în fire poetului. Nu s-a lăsat însă dominat, nici din frică, șantaj, la interogatorii nesfârșite de gustul amar al calomniei, al vinderii aproapelui său. Poetul vrea să rămână și-n memoria zidurilor închisorii tot același tip uman, deschis la minte. Nu poate să-și omoare torționarul de la gura minei, de exemplu. Pentru că este numai un pion al sistemului. Iar pe cel mai mare, pe ofițerul, subofițerul care-l bate la interogatorii nici nu-l poate atinge, fiind legat la mâini, pentru că nu vrea să scrie nimic din câte i-ar răni pe oamenii cunoscuți de el. Așa că-i lăsat să se întoarcă printre condamnați, în celulă, în convoi, în șantierele (coloniile, taberele) de muncă forțată, de reeducare stalinistă. Știe să se bucure, să prezinte psihologia și preocupările, de multe ori inobservabile pentru alții, ale multor prieteni și dușmani. Mai poate să se revolte, prin viu grai împotriva dresării programate a oamenilor. Vechii săi colegi de închisoare i-au remarcat lui Ion Caraion atitudinea îndărătnică, întâlnită numai la caii sălbatici, mici de statură însă aprigi, nărăvași. Cu ochii foarte vii, cu părul șaten deschis, cu zâmbet fin, Caraion spune glume, anecdote, biciuiește ori dă din copite în animale de rasă mult apreciate – personalitățile agreate și momite cu zahărul de comuniști. Nu-i agrează pe trădătorii unor idealuri. Pe carieriștii de profesie. Îi apostrofează direct pe unii care au făcut pactul cu noua stăpânire, moscovită: pe Ernest Verzea, Miron Radu Paraschivescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Geo Bogza. Redevine apoi nostalgic. Ca să-și reprime repede stările de angoasă și pentru a supraviețui claustrării, face poezie. Înțelege sensul suferinței acutizate, pe care o experimentează nu numai el, ci o întreagă țară aflată sub ocupație. Recită din atâția poeți, români, francezi, nemți și englezi. Are un adevărat cult pentru colegii săi de detenție de la Aiud. Mai ales de asceza în Aiud a lui Vasile Voiculescu – om de-un calibru filantropic excepțional după asemănarea talentului artistic – îl leagă originea sa buzoiană. În tabăra Peninsula a coloniei Valea Neagră (azi Lumina de lângă Constanța) discută cu un poet al generației războiului, Theohar Mihadaș. În jurnalul de lagăr al acestuia, “Pe muntele Ebal”, Ion Caraion vorbește ca un înțelept chinez, când se ocupă la câmp cu arpagicul. Versurile inventate de el, ca deținut, ori numai recitate celorlalți intelectuali, se răspândesc în palmele și urechile muribunzilor. Scrie la Cavnic și Baia Sprie pe sacii de cărat sterilul de la minereu. El are o memorie proverbială. Și hipersensibilitate. Celula sa de la Aiud este precum o sală de spectacol. Datoria de-a nu lăsa poezia să moară, datorie sacră, îl ține-n viață. Ca și rugăciunile fraților de suferință. Când aude despre moartea unei personalități artistice, culturale se sfâșie în interior. Colegii se feresc să-l mai anunțe. Ca să nu-și facă de petrecanie. Oricum a dovedit că-și poate tăia venele, ca Seneca, fiind salvat și reîntors la viață de-o instanță mai presus de cuvinte, posibil Poezia în care a crezut toată viața. Ion Caraion este singurul scriitor român condamnat la moarte, întors dintr-o sinucidere ori mai multe tentative de-a se sinucide dimineață de dimineață, pe când nu mai putea suporta chinul de-a fi dus în fața plutonului de execuție. Cel puțin un an întreg – dacă nu trei – el a crezut că va fi împușcat. Voința de-a trăi și sub astfel de amenințări, de-a nu spune nimic la interogatorii, la procese a prevalat în fața instinctului prim de-a curma numărul zilelor date de Dumnezeu – iată o osândă inimaginabilă, un jug însă real, o corvoadă ce-ar fi răpus și-un taur. Ani și ani, muncind în abatajele, torturat cu picături toxice ale minelor de plumb din Maramureș, cărând cu roaba-n Peninsula morții de la Canal, tânărul Ion Caraion nu și-a pierdut vlaga decât în convoiul condamnaților care se deplasa odată pe meleagurile unei țări cotropite. Înainte să moară, din Laussane îi scria prietenului Vintilă Horia, aflat în Spania: “Printre temele celor care am « scris » prin închisori, cea mai obsedantă era aceea a strigoilor, fiindcă (supuși exterminării) nu mai rămăsese din noi decât un polog de oase. Eu scăzusem la 38 de kg. Mă căra în spate ca pe un sac fără grăunțe un țaran robust din Ardeal bolnav și el de tuberculoză și scuipând sânge. Dacă n-ar fi fost acel omenos țăran, cum nu mă puteam ține singur de coloanele de prigoniți trimiși zilnic la muncă, m-ar fi împușcat ca pe atâția alții sub pretext că înadins am rămas îndărătul convoiului, ca să... evadez. Așadar mai toți cei din detenție – unii cu, alții fără talent – improvizasem versuri despre sau cu strigoi.” (Scrisoare către Vintilă Horia, 16 februarie 1986) Ni se pare astăzi un simplu joc? Deținuților nu le părea. Însă aveau trupuri de strigoi. Instinctul îi făcea pe unii să devină inumani. Adică să primească reeducarea – termenul inventat de Nicolski și pus în aplicare de Eugen Þurcanu și studenții săi de la Pitești. Cine inventase în Ardealul lui Dracula un spațiu fantastic, prin excelență concentrațional al strigoilor? Nu Vladimir Ilici Ulianov (Lenin). Ci teoreticianul reeducării dușmanului, Beria, cel care i-a supraviețuit chiar și lui Iosif Vissarionovici Djugașvili (omul de oțel, Stalin). Jocul de-a “strigoii” își găsește un corespondent numai în “jocul” părintește împărtășit de T. Arghezi cititorilor în poezia “De-a v-ați ascuns”. O cortină iluzorică, sârma ghimpată a penitenciarelor exterminării îi despart pe condamnați, pe doi dintre poeții “Albatrosului”, Constant Tonegaru și Ion Caraion de ceilalți poeți și tineri intelectuali nearestați, imobilizați și ei de “pacea” sovietică. Strigoii și “sufletele moarte” ale lui Gogol sunt cele două categorii ori turme dezumanizate din Republica Populară Română. Toți românii au fost împărțiți în două cete, precum animalele: unele au luat drumul abatoarelor (Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Pitești, Malmaison, coloniile Canalului, Periprava ș.a.), iar ceilalți au fost ținuți în țarcul ce rămăsese din vechiul regat al României. În țarc se spunea că începuse “domnia” proletariatului. Că șantierul ar fi fost o mare împărăție a bărbăției și a spălării de vechi păcate. Șantierul spăla creiere și avea să-l ucidă de tânăr pe Constant Tonegaru, cel eliberat după o singură detenție, pus să parcheteze pardoseala blocurilor noi. Ion Caraion a refuzat să pună cărămidă peste cărămidă – știind cum pierise martiric Tonel, recitând versuri muncitorilor. Ura viscerală i s-a cuibărit din stomac în limbaj lui Caraion – o ură adâncă împotriva sistemului opresiv gândit pentru câteva decenii de Stalin, Emil Bodnăraș, Petru Groza, Ana Pauker, Al. Nicolski, comisarii sovietici, ofițerii din stepă. Ei au condus “săraca țară bogată” până în 1959, când Gheorghe Gheorghiu-Dej și Alexandru Drăghici au reușit să determine trupele rusești să părăsească teritoriul, lăsându-și la post adepții și năravurile pe care deja le răspândiseră: un sistem autofag. Poezia ca “aliat”– iubita alegorică a deținutului Stelian Diaconescu – îl salvează, îi menține pulsul unui trup devastat, scheletic, atacat de bolile cele mai grave, netratate la timp. Pentru autorul de mai târziu al “Jurnalului II”, poezia este un panaceu universal, un leac sigur pe care l-a aplicat ca să-și alunge an de an îngerul morții, o “frică” molipsitoare de perfizii dușmani personali: “Poate că poezia este o zădărnicie. Dar când parvii să ai certitudinea zădărniciei acesteia, să te speli de poveste și iluzii, când ai ajuns ca să te îmbraci pe de-a-ntregul în ea, în structura prezumatei sale sărăcii – atunci poezia din nou a devenit aliat, plenitudine, imprevizibil. Ai totul și mai mult. Ipoteza altei și altor lumi. Fiindcă ai totul și nimic. Sau completa convingere că dincolo de sumarul deposedărilor anterioare, în afară de tot ceea ce și de orice ți s-a luat (și poate că ți s-a luat totul), nu ți se mai poate răpi nimic. Nu ar avea ce încă. E limita. Și singurătatea. Sau damnarea. Limita clepsidrei. Din nou. Și-un fel de-a fi liber. Moment al nimănui. Singurătatea constatativă, după izgonirea din – ca și când am fi fost vreodată acolo... – eden și minciună. Un prilej sec, dur, muritor și zeesc și de-asumare a creației. E frontiera labilității contrariilor, unde sau de unde – printr-o proprietate bizar-halicinantă a istovirii și regenerării – sensul își redescoperă condiția învierii, continuitatea reală. Sau (între pereții paraleli și principiile realității depoetizate, nude) continuitatea. Și atât. Cu o condiție: cu condiția, complicată pe cât de lesnicioasă aparent, să nu uiți ori să neglijezi ritmul, calabalâcul de impulsiuni și inconcludențe ale itinerariilor parcurse, drumul de până în ținuturile secetei pure, absolvitoare sau extenuante, ținuturi ale dezinteresului absolut. Și nici învățăturile resemnării.” Condamnat mai întâi la cinci ani de închisoare din cauza scrisului său, fostul deținut politic Ion Caraion dovedește în anul 1955 că e în stare să recidiveze, va mai lua încă șase, după ispășirea primei pedepse. Aceasta-i schema de anticipare a mișcării dușmanului de clasă, pe care și-o făcea cu trei ani înainte de revoluția din Ungaria un cadru activ ce absolvise Școala de Securitate în șase luni. Ion Caraion știe la treizeci și ceva de ani că n-are șansă deloc să plece pe ascuns în Occident, precum Virgil Ierunca, însă ia legătura cu acesta, primește reviste și literatură cu mesaj subversiv. Pune la cale un samizdat în București, el însuși trimițând poezii care vor fi publicate în reviste din străinătate. În perioada (1955-1958), după ce-a respirat aerul libertății, Ion Caraion este mereu ținut sub observație de poliția politică, ce depindea pe-atunci de sovietici. A participat la întâlniri clandestine. De aceea a fost adus ca martor și în procesul intentat lui Constantin Noica, Dinu Pillat, Ștefan Augustin Doinaș, și multora dintre cei care au făcut sau nu parte din grupul mistic și anticomunist “Rugul aprins”. În plus, după cum dovedește Mihai Pelin în biografia sa calomnioasă despre Ion Caraion, folosind și documentele Securității de urmărire politică a lui Ion Caraion, el a fost învinuit că frecventa în dese rânduri domiciliul Ecaterinei Bălăcioiu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu, știind foarte bine că aceasta reușea să întrețină o corespondență aproape zilnică cu fiica ei Monica Lovinescu din Paris. Așadar și-a asumat din start riscul cel mare, de-a fi prins din cauza acestei contactări, prin Ecaterina Bălăcioiu, a lui Virgil Ierunca și a Monicăi Lovinescu. Sunt de-a dreptul ridicole insinuarea și apoi învinuirea calomnioasă, aduse de către Doina Jela, precum că Ecaterina Bălăcioiu a fost dată în vileag chiar de Ion Caraion ofițerilor securiști, care oricum o filau înainte ca ea să-l cunoască pe tânărul poet, ce se recomandase a fi încă un bun și loial prieten al fiicei sale, dar mai ales al ginerului ei. După dezvăluirile dintr-un articol din revista “22”, Pericle Martinescu arată că pe lângă Virgil Untaru (Ierunca), chiar Geo Dumitrescu și Ion Caraion ceruseră mâna Monicăi, chiar de la tătăl ei, Eugen Lovinescu. În virtutea faptului că o știa pe mama Monicăi Lovinescu, dacă această doamnă oricum i-ar fi putut deveni soacră în urmă cu un deceniu, Ion Caraion s-a bucurat multă vreme de ospitalitatea ei. Casa din București a nefericitei mame Ecaterina Bălăcioiu i-a devenit un timp adăpost. Presimțind cu câteva luni mai înainte că se apropia încercuirea și anihilarea scăpării lor de către Securitate, Ion Caraion și-a căutat un alt refugiu, vrând ca mama Monicăi Lovinescu să nu fie arestată, pentru că știa bine ce-o așteaptă la vârsta ei înaintată, dacă ar fi ajuns în detenție. Până la urmă, a venit procesul din 1958, fiind învinuiți și Ecaterina Bălăcioiu, și Ion Caraion, ca și mulți alții că trădau ca spioni interesele țării. Din păcate, amândoi fuseseră arestați, prevalând ca dovezi, după cum explică tot Mihai Pelin, scrisorile găsite mai ales în casa Ecaterinei Bălăcioiu – scrisori ale ei și ale fiicei ei – arătând clar că ele criticaseră în scris realitățile din România, aflată sub nefasta ocupație a armatei lui Nichita Hrusciov. Doina Jela, scriind biografia despre viața Ecaterinei Bălăcioiu, confruntând datele calvarului (sau identificându-se patetic, la modul subiectivității absolute) cu fiica “martirei”, Monica Lovinescu, nu este atentă la un lucru: din Franța, fiica nu știa ce i s-a întâmplat mamei sale cu adevărat, având numai bănuieli sumbre vis-à-vis de implicarea lui Ion Caraion în arestarea Ecaterinei Bălăcioiu. Această obsesie n-a avut-o nicicând Monica Lovinescu înainte ca Eugen Barbu să i-o inducă, în cadrul atacului psihotronic lansat din ianuarie 1981 în revista “Săptămâna” asupra ei, a lui Virgil Ierunca și bineînțeles a lui Ion Caraion. Monica Lovinescu s-a mâniat cumplit citind și văzând facsimilat documentul olograf al pamfletului lui Caraion despre viața intimă a lui E. Lovinescu, despre zvonul că acest mare critic literar, pe care-l știa de tată, n-ar fi avut de fapt nicio fiică. A deranjat-o mult că Ion Caraion îi informa exact pe oamenii din DIE, după vizitele sale în străinătate, asupra nulității pe plan artistic a activității ei din diaspora, deconspirând faptul că ea nu scrisese nici măcar un volum de literatură. Deși dovedise că ar avea real talent s-o facă. După ce-a decedat Ion Caraion, mai precis în ultimul deceniu al secolului XX, Monica Lovinescu s-a autosugestionat mai intens că autorul moral al morții mamei sale fusese Ion Caraion. Dacă n-ar fi existat îndoiala, ar fi scris acest lucru în numeroasle volume din “Jurnalul” ei personal, din care aflăm numai foarte puține ieșiri temperamentale la adresa lui Ion Caraion. Dacă i-a dictat sau nu Doinei Jela, rând cu rând, capitolul “Ion Caraion” din biografia mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu, acest lucru rămâne un mister, luat cu sine din răzbunare pe cealaltă lume în anul 2008 de către Monica Lovinescu. Este foarte clar că Ion Caraion n-a intenținat niciodată: a) să-i facă vreun rău Ecaterinei Bălăcioiu, mai ales că-i murise propria sa mamă cu puțin înainte de 1955, pe când el ispășea la Canal, la Peninsula, vina că scrisese celebrele articole antistaliniste “Criza culturii românești” și “Criza omului”, încă din toamna anului 1946; b) să-i ajute pe securiști, pe care-i ura. Știa cât de mult scormonesc în trecut, spre a compromite și a îngropa viitorul persoanelor care dezavuau noua putere instalată cu forța în România; c) să lase urme, pentru ca Ecaterina Bălăcioiu să fie acuzată în locul său – cum insnuează Doina Jela. Ion Caraion n-a suflat niciun cuvânt care s-o incrimineze la procesul în urma căruia amândoi au fost condamnați: el la moarte, iar ea la temniță grea; d) faptul că Ion Caraion se lăuda că ar fi ucis un torționar de-al său în lagăr este o plăsmuire à la Woody Allan, dată fiind statura mică și greutatea de 38 de kilograme la care ajunsese. Ion Caraion n-a plănuit niciodată să provoace răul cuiva. N-a fost un colaborator cu sistemul comunist, nici măcar n-a vrut să se înscrie în P.C.R. El a inventat legenda uciderii unui torționar – ceea ce avea să-l inspire pe prietenul său, Marin Preda, care și-a luat notițe pentru a-l portretiza pe intelectualul Victor Petrini în “Cel mai iubit dintre pământeni”, dar și pentru editorialele la revista “Luceafărul”, care începeau de multe ori cu stereotipa formulă “un prieten mi-a spus ieri”. Ion Caraion a împărtășit multe dintre tainele prea puțin știute, despre regimul dictatorial, cu prietenii săi scriitori. A putut să-i inducă în eroare pe ofițerii de la Securitate prin diferite strategii (de tipul tertipurilor: că omorâse un torționar, că ar fi încă prieten cu Nicolae Ceaușescu pe care-l știa de la “Scânteia Tineretului”, trimitându-i pe anumite piste false). N-a anticipat însă că juvățul i se apropiase chiar prietenului Marin Preda de gât, urmând în scurt timp să se încolăcească și după gâtul său ori a soției sale evreice Valentina. După ce i s-a refuzat dreptul de-a mai publica “Jurnal II”, Ion Caraion și-a dat seama că dictatorul se convinsese că el este un veritabil disident politic, prin poezia, eseistica și critica literară pe care o scria. Dacă nu reușea la începutul toamnei anului 1981 să-și ia în ultima clipă soția și fiica în Elveția, Ion Caraion ar fi fost obligat să tacă pentru totdeauna. Punctele de acuzare în 1958 ale lui Stelian Diaconescu (Ion Caraion) au fost mai multe și mai grave decât cele ale Ecaterinei Bălăcioiu. Acest fapt o determină pe Doina Jela să creadă că Ion Caraion ar fi fost infiltrat de către ofițerii securiști în casa mamei Monicăi Lovinescu, pentru a se găsi aici probe sigure la viitoarea ei arestare și pentru judecare. Însă adevărul, după deschiderea dosarelor din Arhiva Securității comuniste este cu totul altul: Ion Caraion nu se ferea să ia toate vinovățiile pe umerii săi. A rămas curat până în primăvara anului 1964 când a fost “prelucrat” să devină informator al Securității de către temutul ofițer Gheorghe Crăciun. Acest cadru de vază al Securității, era pe-atunci șeful Aiudului și dovedise exes de zel la Sibiu în misiunea înăbușirii rezistenței luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș. Poate că Monica Lovinescu a știut, din tinerețea bucureșteană, cât de circumspect se dovedise a fi Ion Caraion, atât pe timpul regimului antonescian cât și după aceea, până când ea, apoi și Virgil Ierunca au reușit să fugă în Occident. Dacă n-au reușit să-l ajute și pe el să apuce ultimul tren, aceasta nu înseamnă că Ion Caraion le-a purtat vreun fel de ranchiună, sau că defulându-se s-ar fi răzbunat pe mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, în anii 1956-1957. Ion Caraion a reușit numai să ia legătura cu vechiul prieten Virgil Ierunca, prin intermediul Ecaterinei Bălăcioiu, ferindu-se a-i pune acesteia viața în primejdie. Tot ce insunează Doina Jela c-ar fi plănuit Ion Caraion este o minciună sfruntată, pentru care ar trebui să-și ceară scuze în public. Monica Lovinescu n-a intervenit niciodată în discutarea mediatică a “Dosarului Ion Caraion”, lansată de redactorii “României libere” în 1998-1999, dar augmentată excesiv de Mihai Pelin, Nicolae Manolescu și Doina Jela. Pentru că știa, în forul ei interior, că Ion Caraion, cel care-i vizitase în Franța pe ea și pe soțul său, ani de-a rândul, le mărturisise tot ce se întâmplase cu Ecaterina Bălăcioiu. Iar varianta pe care o aflaseră de el era cea reală, nu cea inventată mai apoi de Monica Lovinescu, ajutată de ipotezele aberante ale Doinei Jela. Li s-ar fi deschis ochii foarte mult dacă ar fi citit, înainte de-a fi fost redactată acea carte despre viața Ecaterinei Bălăcioiu aceste rânduri din “Jurnal II” (1998): “Nu trebuie jignită, firește, societatea: ea ne dă cât, cum și ce poate. Are limite. Însă individului, când este o personalitate, i se cere să verifice prin aparatul său de cunoștințe și să filtreze valorile primite, să insiste pentru afirmarea altora ignorate, ajungând să creadă numai în cele cărora le-a descoperit prin sine soliditatea și în măsura în care ele-s cu adevărat viabile. [...] Așa cum a-i arăta cuiva unde e gura sau un itinerariu pe care tu l-ai cunoscut cu anticipație: uite și uite, eu pe aici am trecut, și am văzut cutare și cutare lucru, și mi s-a părut așa ori altfel, cei al căror drum îl va repeta pe al meu pot – cu ochi mai buni – să vadă mai mult, mai precis, mai neeronat. Este posibil să nu apară agreabil, nici grăitor oricui, ce gusturi nu diferă?, dar stâlpii indicatori plantați de tine se cade să informeze exact. Mai departe, fiecare e liber să reconstituie întregul dintr-unul sau două oscioare puse astfel la îndemână.” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy