Pe mulți dintre noi ne frământă întrebarea: în ce măsură este posibilă astăzi existența unei sensibilități religioase în materie de poezie? Este compatibilă sensibilitatea postmodernă cu o renaștere a poeziei și, în sens mai larg, a artei de inspirație religioasă? Un răspuns afirmativ la această din urmă întrebare ar putea invoca în favoarea sa, cu prioritate, argumentul metapoeziei, înțeles ca specificitate ireductibilă a valorii estetice. În raport cu aceasta, tot restul (personaj, situație, temă, sentiment psihologic) e un „procedeu” menit să contribuie la constituirea unui macrosemn misterios (opera sau, mai nou, „scriitura”), ale cărui efecte esențiale sunt, pe de o parte, bucuria (bucuria întâlnirii cu o reușită estetică) și, pe de altă parte, e vorba de întâlnirea cu „o viziune și o enigmă”, cum ar fi spus Borges, în „iminența unei revelații” (chiar dacă aceasta întârzie să se producă).

În mod aprioric, arta deschide pentru orice receptor un orizont de așteptare al surprizei plăcute (plăcute în chip esențial, adică estetic), în raport cu care orice neplăcere de ordin psihologic la care face trimitere o creație nu ține decât de „procedeu” și îndeplinește astfel o funcție similară cu aceea a condimentului amar tonifiant menit să intensifice savoarea produsului degustat. Prin această prismă înțeles, caracterul atemporal luminos al metapoeziei este acel cadru aprioric (la care face trimitere, de altfel, ideea de artă minimală), care impune în orice situație depășirea banalului și a profanului, către o sferă mai adâncă și mai promițătoare a trăirii, unde orice poet se vede împins adesea, chiar împotriva propriilor idei și tendințe, o dată ce a „găsit”, printr-o străfulgerare, cuvântul fericit. Această „lovitură de trăznet” a verbului poetic acționează și ca un paratrăznet, care va respinge interpretările reducționiste ulterioare. Existând sub auspiciile major definitorii ale esteticului, orice poezie bine scrisă promite să fie, prin natura ei de semn complex și nesupus raționalizării factice, o fereastră deschisă spre sentimentul religios.

De aici pornind, poeziei religioase i se cere, pentru a fi cu adevărat poezie, să existe cu naturalețe. Un atare mod de existență nu se afirmă, firește, ridicând bariere de limbaj și ziduri de ideologii în direcția unei tabere adverse, din care fac parte acele producții cu orientare vădit relativistă și desacralizantă. Menirea poeziei religioase creștine, mai cu seamă, este recucerirea firescului în raport cu natura noastră originară. În cartea Structurile antropologice ale imaginarului, unde autorul Gilbert Durand a schițat temeiurile pentru o fantastică transcendentală, s-a afirmat, pe bună dreptate, că omul se simte cel mai în largul său în mediul poveștilor, al istorisirilor fantastice, al căror efect crește puterile sângelui, cauzând o benefică vasodilatație la orice nivel al ființei. În genere, ființa umană are nevoie ca de oxigen de o imagine transfigurată despre lume, la care se raportează psihologic și spiritual. În renumita sa carte Prière et poésie, abatele Henri Bremond a văzut acțiunea „poeziei pure” ca pe o purificare de răul psihologic și implicit de răul moral. „Răul de care ne curăță catharsis-ul e de natură psihologică și numai implicit morală. (…) Patima e un element dăunător în măsura în care tinde să stânjenească activitatea sufletului profund, centru și sediu al întregii activități poetice”. Catharsis-ul restabilește calmul favorabil receptării frumosului iconic.

Psihologia este elementul din noi cel mai unit cu mediul înconjurător. Aici se decide sentimentul de natură, calitatea autenticului, a naturalului. Dimpotrivă, acțiunea morală (exercitată prin voință) pare a marca în primul moment o înstrăinare de cerințele psihologice imediate. O artă de obârșie religioasă, însă, năzuiește să facă auzit glasul din chiar inima „naturii regăsite”, a sugerat abatele Bremond. „În sensul riguros al termenului, poetul e un glas – os magna sonatorum – ori nu e nimic. (…) Cu ajutorul acelorași cuvinte care, văzute în ele însele, aparțin de învățături sau de elocință, sufletul profund al poetului răzbate până la sufletul adânc al cititorului, până la regiunea lăuntrică a cărei intrare e oprită didacticismelor, fie chiar elocvente. Zguduie acest eu profund, îl ridică, îl asociază la propria sa experiență”.

Catharsis, aflăm din "Prière et poésie", reflectă ceea ce misticii numesc trecerea de la meditație la contemplație, adică de la reflecția nevoitoare la vederea fericitoare. Acesta e și motivul pentru care Bremond a deosebit poezia de rugăciune. Poezia desăvârșită, a arătat el, nu seamănă cu năzuința rugăciunii (în sens de cerere către Dumnezeu), care este ca și anterioară, căci e „ca și cum” rugămintea a fost deja împlinită. În mod cu totul asemănător, Karl Barth afirmase despre muzica lui Mozart că este ca și îndeplinirea față de rugăminte, un răspuns liber dat dinainte Cuvântului: „Fiecare «Kyrie», fiecare «miserere», de oriunde ar veni, nu are oare asigurarea că mila invocată este de mult realitate?!… Dona nobis pacem! Aici avem, în ciuda a tot ceea ce se poate spune, o rugăminte care a fost îndeplinită”.

În felul acesta, conchide teologul, „muzica pură” nu vrea să proclame doctrine, nu impune nimic ascultătorului, nu-l obligă la nici o hotărâre sau atitudine forțată; pur și simplu îl face ca și, pentru o clipă, liber, în mediul naturii sale transfigurate. Cu toate acestea, avea să recunoască abatele Bremond, cu cât va fi mai puțin rugăciune (mai specifică din punct de vedere artistic, va să zică), poezia va stârni cu atât mai mult în receptori dispoziția favorabilă rugăciunii. În acest punct al întâlnirii dintre poezie și rugăciune nu găsim nici o contradicție, pentru că natura regăsită nu mai cunoaște în sine năzuințe fatalmente străine de ea însăși.

Părintele Ghelasie Gheorghe remarcă, la rândul său, deschiderea mistică a poeziei: „Versul este «căutarea» Vorbirii primordiale. Versul nu este, încă, Poezie. Poezia este Însăși «Vorbirea primordială». Inima este Taină și Grăire, este Poezie și Vers, este Chip de Gest-Icoană și Trup de Culoare și Lumină. Cine va intra în Taina Inimii, va descoperi întâlnirea lumii cu Dumnezeu”.

Cum bine se știe, miza instinctului artistic este dată de spontaneitate și acordul liber cu un dat natural. Lucrarea artistică dovedește însă că spontaneitatea cea mai curată poate fi regăsită numai după ce ne luptăm cu (rezistența vechilor obișnuințe sau a vechii naturi față de) un proces riguros de selecție. Astfel, o dată realizată, opera de artă ocultează munca facerii ei, dă senzația de apariție grațioasă și imediată. Altfel spus, oferă impresia maximă de natură originară, obținută fără efort, ca și când ar fi existentă de la sine. Harul reușitei artistice a ocultat lupta cu limbajul, așa cum Învierea copleșește moartea.

(text publicat în revista Ramuri, nr. 5, Mai 2010)


(desen de George Alexandrescu)