Datorăm României de peste Prut oameni de cultură originali, liberi până la anarhism și totuși capabili de disciplina sau jertfa operei vaste: Hașdeu, Stere, Zamfir Arbore, Pan Halippa, Paul Goma, Iurie Colesnic (căruia îi salutăm al optulea volum din Basarabia necunoscută), Mihai Cimpoi și destui alții, deși în istoriile literare vaste, scriitorii basarabeni, luptând mai mult pentru limbă, nu prea escaladează statutul de autor de dicționar, așa și explicându-se, poate, de ce dacă tastezi pe motorul de căutare Humanitas vorba "Basarabia" nu găsești decât Istoria lui Ion Nistor, îngrijită de Stelian Neagoe acum vreo douăzeci de ani.
Deosebirea dintre cărturarul basarabean și specia bucureșteană ce se poate preta să-ți calculeze, cu piele de iepure sau de vulpoi în spinare, cam cât ne-ar costa Unirea, sau un război economic cu Rusia, este că primul nu se mai teme de imperialistul rus sau bolșevic, deci nu se teme de nimeni, așa că va merge cu adevărul lui până în pânzele albe, ca răzeșii sadovenieni. Iată de ce Chișinăul este lățit cu parcuri cam cât tot Bucureștiul, la o populație de vreo trei ori mai mică: mândra capitală de pe Bâc ignoră amenințarea că vor tăia prietenii cei uriași energia troleibuzelor. Las' că-i bine!
Acești profesioniști ai libertății, intelectualii basarabeni, au orgoliul național și semeția micii nobilimi cert românești a mazililor (v. online Mircea Rusnac: Organizarea Basarabiei - Răzeșii și mazilii), așa că nu era de așteptat ca Paul Goma, nemembru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, să-și cerșească de la scriitorii și politicienii în putere fireasca reprimire în Uniune și în RO, cu restituirea drepturilor materiale, morale furate sub bolșevism. Nu a făcut-o în 2006 când cu admiterea în Comisia Tismăneanu de condamnare solemnă a comunismului, iar în aprilie 1994 i-a contestat într-o memorabilă scrisoare lui Iliescu și regimului acestuia chiar calitatea juridică și morală de a anula condamnarea sa din 1957, cu toate că ce tipărise în acei ani prielnici editurilor nu-i va aduce venituri în 1995 nici cât să-și poată cumpăra un calculator, ba chiar de 23 august, urâtă zi, va fi evacuat din locuință pentru neplata chiriei, trebuind a sta la hotel și pe la prieteni până-n decembrie! (Spre deosebire de alți opozanți, reali sau închipuiți, care își rostuiseră deja, cât de cât, familiile după înlocuirea lui Ceaușescu cu Iliescu. De! A nu pricepe că politica e arta compromisului, costă!)
Să nu uităm nici argumentul că anul 1989 l-a găsit pe intransigentul Paul Goma în conflict cu însăși Europa Liberă, apropo de o "americanizare", instrumentată și de la București, vizând suprimarea celebrelor emisiuni semnate de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Și nimeni nu poate ignora "A doua disidență a lui Paul Goma", indubitabil mai importantă decât opoziția la ceaușism, hărțuiala sa cu mai toată intelectualitatea activă civic și politic, certând orice compromis vechi sau nou cu securitatea și nomenclatura bolșevică, ruperea tuturor punților producându-se în februarie 1997, odată cu publicarea de către Dan Petrescu la Nemira a Jurnalului I-II-III, într-un moment în care nu puțini luptători ar fi visat să se aranjeze cu abia instalata nouă putere CDR! S-a configurat atunci, pe vecie, modelul de analiză politică românesc, est-etic, valabil și astăzi, când am înțeles că a judeca popoarele e rasism, responsabile fiind doar grupurile: politicienii sunt educați de clasa intelectuală, deci nimic nu se mișcă fără complicitatea civică a acesteia!

Așadar, nimeni să nu aștepte de la proscrisul Goma sugestii privind sărbătorirea sa la 75 de ani. Nici nu cunoaștem, dealtfel, să se fi organizat vreodată ceva pentru Doina Cornea, Dan Petrescu, László Tõkés, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv sau alți păstrători ai demnității românești.
Iar chestiunea morală a Cetății Bucurescilor, poziÈ›ionarea Capitalei față de judecata Istoriei È™i Literaturii, se tot agravează ca-n istoria FlorenÈ›ei prin unele notaÈ›ii din Jurnalul actual, 2010, precum: "mă tem că nu mai apuc să-mi văd tipărite Scrìsuri 1" (e în librării!) sau, deloc mioritic, "cremaÈ›ia (...) È™i presărarea cenuÈ™ei în valurile tulburoase ale Senei-apei-dulci"...
Fiindcă fără îndoială că, precum se asculta odinioară Teze și antiteze la Paris, cititorul informat, fie profesionist fie vârstnic, mai frecventează pe furiș situl webistic paulgoma.free.fr, spre a se amuza sau dimpotrivă, cu ce a mai editat întâiul mare clasic român ce-și are free mai toată Opera expusă publicului, oferind inclusiv spectacolul live al creșterii ei – particularitate postmodernistă de invidiat de către orice textualist.
Din acest Jurnal 2010, actualizat în 31 august, știm acum că după ce România politică și intelectuală nu a rezolvat problema recuperării celui mai neiubit dintre pământeni, uite că nici micul pospai de la Chișinău cu întoarcerea la baștină a scriitorului nu pare a urma programul de sărbătorire la 75 de ani propus generos de academicianul Mihai Cimpoi.

Astfel, toată românitatea se situează într-o pozițiune pitorească ce-mi amintește rânjetul involuntar ce te cuprinde la Basilica di Santa Croce apropo de etalarea de către fiorentini a regretului că le lipsește tocmai celebrul lor Dante.
Pentru că steaua lui Paul Goma va crește în întunericul românesc, pe măsură ce drumul compromisurilor noastre se tot afundă. Dreptatea mazilului singuratic se vede orbitor în mizeria materială, morală și intelectuală, ceaușistă, a poporului nostru la anul 2010, explodează în confirmarea CNSAS a suspiciunilor Goma, percepute cândva, la 1990, ca nebunești, privind megaintelectuali turnători sau răsverificate cadre ale Free Europe agenți bolșevici și, mai cu seamă, o simțim noi cititorii în rodul derizoriu al marasmului, în Biafra spirituală a ultimilor 20 de ani, de nu prea ai ce listă de lecturi să-ți storci de la contemporani, nici o sutime din pibul spiritual al României Regale Mari în tot atât de scurte două decenii.

Tot ce e rău, poate chiar controversatul derapaj, s-ar fi evitat dacă viața noastră intelectuală n-ar fi derapat ea însăși, la colțul de cotitură din blestematul an 1998, care începe la 5 martie cu asasinarea mitului eminescian (prin celebra Dilemă 265) și sfârșește la 2 decembrie, prin numărul 48 presupus aniversar 80 ani de la Marea Unire al României Literare, acolo unde e strecurat celebrul mesaj Adio, domnule Goma!, pare-se titlu re-scris postmodern după o despărțire Adio, Grobei! adresată de Dorin Tudoran prin 1991, în Revista 22, criticului virulent al exilului de atunci, Nicolae Breban.
E adevărat că din 1990 până la 1996 unii dintre intelectualii publici valorificaseră deja, în Occident sau în RO, capitalul de notorietate cucerit civic, proces de instituționalizare desăvârșit la 1997 sub regimul Emil Constantinescu, și că nu mai era nici o nevoie de acele marșuri și mitinguri grandioase la care gloata, cât se practica Luminarea Poporului, nu adera totuși decât sub lozinci de un radicalism Goma, dar rămâne suspect faptul că nimeni nu s-a gândit, la colțul de cotitură din 1998, că prin batjocorirea Poetului Național, cu efecte devastatoare pentru unionismul basarabean, și prin interzicerea, doar pentru că era incomod, practic în toate publicațiile Uniunii prin contagiune, a scriitorului Paul Goma, care era simbolul nostru al rezistenței la bolșevism, vor conduce în scurtă vreme la prăbușirea dramatică a statutului Cărturarului în societate, la subsalarizarea lui și la însăși dispariția sa de pe micul ecran al conștiinței publice.
De notat că nu exista în Textul său vreo suspiciune de antisemitism la 1998, iar ce scrie Paul Goma în Jurnal pe sărite la 10 martie 1984 (!), despre lașitatea politicienilor români în vara lui 1940 și despre răzbunarea pe evrei nevinovați după trecerea antonesciană a Prutului anticipează vorbă cu vorbă ce vor scrie megaintelectualii demitizatori după 1997 despre istoria recentă a românilor!

Învățând cele bune de la Moscova, încă înainte de anul de cotitură 1998 mai marii noștri trebuia să facă pentru Soljenițîn al nostru ce au făcut rușii pentru Goma al lor la Troițe-Lîkovo, dovedind seriozitate profesională și patriotism până și la nivelul serviciilor secrete.
Dacă Paul Goma ar fi primit (și acceptat) pe undeva pe la Snagov o dace modestă, cu grădiniță pentru leuștean și cu un coridor patriarhal ca la Mana lângă Orhei, atunci multe s-ar fi schimbat pe la noi!
În primul rând, ar fi crescut prestigiul scriitorilor în RO, Literatura ar fi redevenit funcțională, cetită de norod, concret televiziunile ar fi cerut și părerea cărturarilor despre tâmpeniile zilnice, iar ierarhia valorilor ar fi fost ameliorată, pentru că în lupta sa pentru democratizarea României, Paul Goma a scris, a acumulat vrând-nevrând, și un Text critic est-etic ce s-ar putea numi "O istorie interesantă a literaturii române din țară și din exil", consultarea sclipitoarei memorialistici-publicistici a exilatului fiind de mult o mai plăcută zăbavă decât răsfoirea monotonului instrument de lucru întocmit de universitari ca pentru uz intern.
În al doilea rând, s-ar fi remodelat geografia turistică concentraționară. Pe lângă Memorialul de la Sighet, care păcătuiește prin elitism și poziție ex-centrică la ce șosele sunt, am mai fi avut altele, de pildă la Pitești (cu Reeducarea era logic a se începe), la subsolul Ceceului, la Jilava, la Canal, la Salcia, la Periprava, la Râmnicu Sărat, la Aiud și la Gherla. Astfel, occidentalul călător cu dare de mână nu numai că ar fi avut ce vedea în RO, dar ar fi și înțeles din Industria Mancurtizării de ce România are dificultăți în construcția societății civile, deci în integrarea europeană, cu totul altele decât inferioritatea rasială a locuitorilor ei sau un trecut istoric excremențial, cu radiografie de fecală.
ÃŽn fond, Programul politic al candidatului la preÈ™edinÈ›ie Paul Goma din Scrìsuri II, sprijinit cumva È™i de criticul Nicolae Manolescu, este impresionant È™i azi, este cel mai pur din câte am citit în 20 de ani de pluralism. Pare scris de un Rege!

E de anticipat că nimeni nu va putea ignora această Operă, cu mult mai importantă pentru români decât e a lui Céline pentru oceanul literar francez.
Nu avem literatură pe subiect concentraționar mai bună decât a lui Paul Goma și, cumva surprinzător, Marin Preda încă le pare actual cititorilor, deși "Istoria critică a literaturii române" canonizează bizareria implicită că securitatea lui Pleșiță, Achim și Enoiu a evaluat corect lipsa de talent literar a lui Goma, uzurpatorul calității de scriitor dovedindu-se cel mult un memorialist în exilul său "autoimpus", iar pentru cine și-ar bate capul să-i citească pdf-urile „evident că Goma, arestat și apoi silit să se expatrieze, își confecționează o biografie de rezistent și martir al comunismului“!
Dacă într-o zi Europa se va descotorosi de România, poate cu ceva șpagă pe la politicieni și complicii lor intelectuali, cum procedează Nicolas Sarkozy cu romii noștri chiar în aceste zile de toamnă, atunci viitorul politic bucureștean ar putea fi controlat de o emanație dincoace de Prut a partidului marxist-leninist al lui Voronin sau al lui Smirnov și nu e deloc un exemplu bun pentru tânăra generație idealistă ingratitudinea că numai îl criticăm și îl criticăm pentru exces de temperament și personalitate pe curajosul scriitor Paul Goma, fără a ne mai aminti nici măcar cu o placă memorială în Aleea Compozitorilor că a pătimit 75 de ani pentru noi.

După atâtea notații de genul "cred că eu ar fi trebuit să mă nasc evreu!" și nenumărate replici și proteste și procese, percepția multor cititori rămâne-va că Paul Goma, în opera controversată, e mai degrabă antiholocaustolog decât antisemit, ceea ce nu-i totuna, și multă îngăduință vine și din situarea scriitorului, ca și Soljenițîn, dinaintea unui vid de cercetare istorică, încât el se pronunță din auzite nu din arhive când se grăbește a descrie literar invazia sovietică stalinistă din iunie 1940, înainte ca dnii Andrei Cioroianu, Armand Goșu, Lucian Boia, Neagu Djuvara sau alți profesioniști sau măcar niște cercetători oarecum privați ca Stoenescu, Cartianu și Moraru să canonizeze adevărul istoric.
În plus, se poate citi în retorica controversată a lui Paul Goma și o contracarare a expulzării, la 2 decembrie 1998, practic prin contagiune din toate revistele Uniunii, o încercare ultimă de a rămâne în conștiința publică atunci când ți se răresc prietenii literari: fără astfel de excese, cine știe dacă am mai fi auzit de scriitorul care nu s-a temut de Ceaușescu!

Tăcerea este arma feroce prin care se ucid scriitorii români între ei, mai ales când e vorba de a desemna intelectualul dominant.
Căci forța unei astfel de cenzuri este devastatoare, invidiabilă până și de securitate sau postsecuritate. Ce exemplu mai sugestiv avem în acest sens decât publicarea degeaba la București, nu de o editură de autor ci de puternica Editură Corint la recentul Bookfest, a cărții Idolii forului, coordonată de un universitar American (!), Sorin Adam Matei, și având printre colaboratori pe însuși Michael Shafir de la Europa Liberă, fără ca punerea în discuție a structurării criptonomenclaturiste a vieții noastre megaintelectuale să declanșeze obligatoria dezbatere cu adevărat publică? Decât poate alt exemplu bizareria că nu există reacție la incapacitatea puterii intelectuale de la București de a valorifica prompt momentul politic european Mihai Ghimpu, de după 7 aprilie 2009, înființând Institutul Cultural Român de la Chișinău, cu menirea de a se adresa pe înțeles nu numai românilor ci și populației rusofone. Fiindcă bani s-ar găsi, astăzi, când citim la tabletă că pentru prima oară, după multă vreme, un guvern, guvernul Boc, și-a recunoscut obligațiile față de cultură la întâlnirea din 25 august 2010 cu șefii Alianței Naționale a Uniunilor de Creație, urmând a se finanța cu un milion de euro revistele de cultură consacrate, deci nemeritându-se a ne mai preocupa individual de cozile de la administrația financiară, care s-ar fi putut evita printr-o mai atentă descifrare a instrucțiunilor.

Sunt, așadar, bănuite interese scriitoricești și postsecuriste în menținerea lui Paul Goma extra muros. Dar ce e mai rău e că ele ne sunt și ne vor fi prezentate într-un ambalaj ciudat.
Evreii au pătimit Holocaustul și comportamentul lor e firesc, el e natural chiar atunci când apar exagerări. Pur și simplu, n-au chef să li se mai repete istoria, și avem de învățat de la ei!
Anormal e comportamentul românesc. În Opera lui Paul Goma, momentul "Săptămâna Roșie" și celelalte intervenții controversate nu ocupă o pondere mai mare decât texte similare în cea a Soljenițînului rus! Și totuși, astăzi, Paul Goma împlinind 75 de ani la Paris, este un Dante al României acesteia mancurtizate, de la Strehaia la Soroca, iar izolarea în care îl țin românii lui din două capitale este, de regulă, pe tăcute, subînțeles, azvârlită exclusiv asupra evreilor. Știți, noi am vrea să rezolvăm, dar ei se opun sau se vor opune...

Despre măreția rezistenței sale la ceaușism istoria nu poate să tacă, iar exilarea sa completă, definitivă, nu numai din reviste ci și din literatura română pe motiv că n-ar fi suficient de scriitor este infezabilă pentru simplul motiv că, la Paris, altă treabă n-are, decât să fie scriitor, pe când filologul universitar își ocupă memoria cu mii de nimicuri, iar cel instituționalizat manager nu mai poate conta pe creativitatea fondului său afectiv. Se va mai vorbi multă vreme, de bine sau de rău, despre ampla sa Operă și nu e nevoie a repeta că nu se va admite scuză mâine cum că nu știu ce holocaustologi s-au opus întoarcerii lui Paul Goma, iar scriitorii și politicienii români (unii bănuiți a fi emanația structurilor postsecuriste) nici usturoi n-au mâncat.
De aceea, nu e chiar așa de rău a reaminti cititorilor săi și beneficiarilor întru Libertate ai luptei sale necurmate, că la 2 octombrie 2010 Paul Goma împlinește tot la Paris 75 de ani.
Mai mult încă, deoarece tocmai s-a votat 15 ianuarie drept Zi oficială a culturii naționale, adică să nu-l mai serbăm fățiș pe Eminescu, ne așteptăm ca senatorilor să le dea Dumnezeu gând bun și imbold la a examina virtualitatea ca 2 octombrie, ziua lui Paul Goma, să devină cumva "Ziua intelectualului român membru sau fost membru al unei uniuni de creație", motivația fiind că, în sensul lui Émile François Zola, intelectualul nu poate fi decât incomod, disident sau opozant.
S-o serbeze cine are curaj!