Conform etimologiei latine, alegoria este o vorbire figurată. Derivarea unor sensuri figurate din sensurile proprii ale cuvintelor este de fapt unul din modurile cele mai productive de îmbogățire și variație a semnificațiilor, de amplificare a polisemiei cuvintelor. Vorbim așa în modul cel mai firesc: din sensul propriu, de obicei mai neutru, al cuvîntului izvorăsc felurite interpretări contextuale ale lui (mai colorate și mai conotative). Unele devin sensuri secundare ale cuvintelor și nu le mai simțim derivarea (ex. capul podului, piciorul mesei, limba ceasului, gura rîului etc.). Altele păstrează însă acea uzanță neobișnuită care le diferențiază de cele ale comunicării comune, făcîndu-le apte să transmită nuanțe în care ființa noastră este implicată emoțional și nu colportează doar informații seci de proces verbal constatativ.

Ca procedeu artistic complex, alegoria vorbește simultan pe două planuri. Ea uzează, ca orice text literar, de toate figurile de stil consacrate (metafore, personificari, comparații etc.) pentru a descrie lucruri si fapte concrete sau pentru a nara întîmplări reale sau verosimile. Toate acestea însă trebuie să sugereze permanent un alt plan, de cele mai multe ori acesta fiind acela al noțiunilor abstracte sau al simbolurilor moral-religioase. Rostul unor astfel de scrieri este acela de a sensibiliza pe calea mai accesibilă a concretului la idei și precepte altfel prea aride. Toate mitologiile (și ulterior toată literatura de inspirație mitologică) se folosesc copios de alegorii, parabole, pilde. Istorioarele povestite au totdeauna un tîlc ascuns, iar descoperirea lui este mereu incitantă și seducătoare pentru cititor.

Depășind nivelul literaturii mai curînd îngust moralizatoare a fabulei, a proverbului și a zicalei, a maximei sau a sentinței, alegoria devine un fel de metaforă amplă, o figură de compoziție extinsă, o viziune creatoare, care, prin abile descrieri de suprafață, poate deschide porți către acele profunzimi ale ființei noastre spirituale de care nu sîntem pe deplin conștienți. Și pe care nu le putem înfățișa discursiv ci numai vag, prin sugestii și aluzii. Genul acesta de povestiri sînt „poveștile pentru adulți sau de trezit adulții, sunt cele spuse de adulți altor adulți. Scopul lor este de a extrage învățăminte prețioase, de a conștientiza drumul corect și secretele uitate.” (Gabriel Moldovan, fondator Unelte Pentru Schimbare)

*

Se spune că Diogene ar fi năvălit într-o zi în Grădina lui Akademos cu un cocoș jumulit în mînă și ar fi țipat, agitîndu-l în văzul celor prezenți: "Iată omul lui Platon!" Asta ca să facă de rîs prețioasa definiție a omului pe care, zice-se, o acreditase acesta: omul este bipedul fără pene. Akademia nu s-a speriat prea tare și, în urma descinderii cinicului, a completat definiția - omul este bipedul fără pene, cu unghiile late.

O situație asemănătoare putem constata în legătură cu definirea haiku-ului. În mod obișnuit, întîlnim definiții de genul: Haiku-ul este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. Caracteristicile de mai sus scapă, ca și în cazul cocoșului jumulit, doar... esențialul. Definiția este invalidă pentru că se oprește la cîteva trăsături, e adevărat, proprii, dar care, tocmai din această cauză, vor naște o pletoră de alte poeme, alcătuite din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe, care se vor numi eufemistic: micropoeme, tristihuri, tripoeme, poeme în stil (sic!) haiku, rohaiku-uri (adică în spirit românesc) etc. Și pe bună dreptate, pentru că o asemenea definiție se referă doar la o formă goală, fără să ne spună ce trebuie să se afle în ea pentru a merita să fie numită haiku. Și dă astfel frîu liber închipuirii veleitare care poate turna în ea orice năzbîtii.

Mult mai aproape de adevărul unei posibile definiții este o notație a lui Constantin Ciopraga ("alegorii laconice"), scăpată într-un text despre Dumitru Radu. Ea poate fi lesne transformată într-o definiție acum validă: Haiku-ul este o alegorie laconică. O astfel de definiție, în ciuda aparenței sale metaforice, evită din start și apropierea superficială a haiku-ului (care s-a și făcut deja) de alte genuri literare, cum ar fi epigrama (pentru scurtimea lui) sau pastelul (pentru recuzita lui naturistă).

*

Ca și alegoria, haiku-ul este un mod de vorbire indirectă. Literal și concret, textul trimite la imagini ale unor lucruri, la scene sau întîmplări, dar, literar și abstract, țintește către zone ale spiritualității pe care cititorul trebuie să le intuiască singur. Există întotdeauna în haiku un sens secund ascuns. Ceea ce evocă și invocă textul său are un tîlc implicit dar nemărturisit. Și, într-un anume fel, nemărturisibil cu mijloace textuale. El se dezvăluie doar celui ce e dispus să înțeleagă contemplînd și meditînd de la sugestiile și aluziile pe care i le prilejuiesc imaginile și unele cuvinte abil alese ale textului.

Alegoria, ca și haiku-ul, conține în structura ei, din chiar punctul de pornire, un grăunte de ironie. Ea urmează o pistă falsă, aparent minimalistă, pentru a pune la încercare perspicacitatea cititorului și a-l îndemna să exploreze bogăția de relații posibile între elementele textuale și cele imagistice. Sugestiile și aluziile acestora sînt doar o complicitate mucalită, mai mult o provocare decît îndrumare reală pe calea elucidării enigmei.

Nu sensurile vădite și nemijlocite ale imaginilor, scenelor, evenimentelor sînt cele la care trebuie să luăm aminte într-un haiku, ci rețeaua de sensuri secunde, abstracte, parcă emanate din caierul unei concretitudini din care un paing al închipuirii toarce și împletește cele doar văzute, auzite sau resimțite în nările înfiorate.

Ceea ce "spune" un haiku este de fapt ceea ce el nu spune fățiș, ceea ce se subînțelege doar din cele evocate. În întregimea sa, textul și rețeaua de imagini concrete, de conotații, aluzii și sugestii, sînt doar un pretext, o structură stilistică unitară care devine simbol pentru stări spirituale legate intim de experiențe concrete. Și profund întrepătrunse cu acestea.

*

Alegoria convine și ideii că haiku-ul este o poezie obiectivă, un lirism neexhibat. Autorul de haiku nu-și încifrează emoția în obiectele pe care le abordează în texte, metaforizarea nu este pentru el un procedeu de a infuza lucrurilor simțirea sa.

Imaginile și lucrurile pe care le evocă și le invocă textul haiku-ului nu sînt distorsionate de trăirea sa. Revelația există pur și simplu în scena, evenimentul, întîmplarea surprinsă - în planul obiectiv, al obiectelor așa cum sînt ele. Cuvintele nu vor decît să noteze, să decupeze și să propună cititorului acel cadru (evident privilegiat) în care și el poate avea o experiență similară cu aceea a autorului. Intenția autorului este mai degrabă una de a nu altera ceea ce a constituit prilejul acelei experiențe privilegiate și de a nota (înțelegeți a conserva) cu o anume conștiinciozitate datele reale ale experienței. Singura dificultate, e adevărat majoră, este faptul că înregistrarea e constrînsă la un minimum de cuvinte. Și, în acest caz, iscusința autorului este aceea a unui miniaturist. Procesul verbal constatativ trebuie rezumat la o schiță expresiv-reprezentativă.

Intenția autorului este deci aceea de a ne transmite pe cît se poate o experiență a sa. Sau măcar una similară. Faptul că o comunică indirect, apelînd nu la întorsături de frază persuasive ci recurgînd la imagini și lucruri reale, este amprenta clară a tipului de structură alegorică specifică haiku-ului. A faptului că autorul a găsit în lucrurile înseși (netransfigurate în niciun fel) semnificația, emoția, viziunea și are încredere în puterea lor de a o transmite și altora.

"În privința prezentării obiectului-emoție în haiku - adică, corbul, privighetorile, cîntecul și libelula citate mai sus - mi se pare deosebit de semnificativ că numirea lui este totdeauna directă. Haiku-ul evită metafora, comparația sau personificarea. Nimic nu este asemănător cu altceva în cel mai reușit haiku. Așa cum Bashō a spus: Învață despre pin de la un pin; învață despre bambus de la bambus. Învață, adică, ceea ce este un pin, nu cu ce se aseamănă - asta se pare că a înțeles Bashō. Această evitare a metaforei sau a comparației se ivește, simt, din nevoia poetului de a reda direct și concret viziunea și numai viziunea pe care a avut-o." (KENETH YASUDA - The Japanese Haiku)