Recent, mi-au apărut în cadrul Editurii PIM, din Iași, aproximativ în perioada Iulie-August, 2021, ultimele mele două proiecte, și anume o reeditare (Cu corecții și adăugiri) a Romanului ”Mai frumoasă decât floarea de rodie”, publicat, însă, numai în același an, rațiunea îmbogățirii textuale și epice, printr-o Ediție secundă, de fapt, fiind datorată, de fapt, apariției unor îmbunătățiri și notări semnificative, îmbogățiri cert semnificative care s-au făcut pe text.

...Fiind, mult, parcă adjuvantă, valoric, și cu specificație pur valorică și clar specificativ adjuvantă, cu privire la text. Cu privire la Ediția curentă, ce-a de doua, am ales să întreprind această îmbogățire și reeditare, notând, prolific, toate îmbunătățirile, pe text, pe care le-am considerat, la momentul scrierii acesteia și față de Ediția I. Da, au trecut numai câteva luni, trei, de la prima Ediție publicată, a ”Romanului cu floarea de rodie” dar, parcă, totul s-a mai sedimentat și s-a clarificat și s-a, cert, cristalizat, apărând și dorința și disponibilitatea unei îmbunătățiri, contextual notabilă și frumoasă, sper eu, de augmentare valorică.

Poate nu, suntem datori să fim cât mai exacți competitiv valoric, față de noi înșine, purtători de flacără literară pe mai departe și de ștachetă și mereu să continuăm să ridicăm ștacheta de valoare și claritate textuală și metatextuală, prin îmbunătățiri și specificități de valoare?

MAI FRUMOASĂ DECÂT FLOAREA DE RODIE, EDIȚIA A II-A, ”Cu corecții și adăugiri”, 312 pagini (B5)

Probabil, o carte este ca un vin vechi, unele cărți se îmbogățesc și capătă alte valori și nuanțe, pe parcursul trecerii timpului, continuând să inspire și să poată aduce, încă ceva, în plus.

Și, de aceea, să se reia, de fapt. Probabil, să se creeze abordări mai noi și mai surprinzătoare.

Copacul spiritual este, după cum știm, foarte prezent în culturile pământului, de până acum, și în mistica religioasă, regăsindu-se, de pildă și spre exemplu, la indienii Brahmani, dar și la ceilalți indieni, Amerindienii, probabil ca realitate mai veche, în acel spațiu, relatându-se de fapt nominativ și amplificându-se mult și cu notă specifică semnificația uniunii mistice dintre Copacul trunchi și femeie (sau om), hamadriada brahmană, dar, mai mult și cert, la nivel superior. Chiar și de imaginație conotativ deică. Prin Copacii pereche sau Dumnezeia copac adică prin Copacul care ține, de fapt, în trunchi, o femeie mare, dezlipită, demult, de jumătatea ei, sau poate chiar perechea ancestrală, care visează, lucrurile parcă arată mai plastic și foarte, foarte bine. Văzută, mult, legată de stele, de copacul cu stele, așa cum apare acesta în poveste.

Cum este lumea? Este o realitate frumoasă, sunt stele multe? Și, poate, femeia care caută, întotdeauna, găsește hrană spirituală, în vechimea foarte veche, reală, și mult cristalină, deic, dar și în ea însăși, căutând, poate, origini foarte autentice pentru copacul ei arhaic, care, femeii, îi oferă protecție și autenticitate. Pe care, și în alte cărți, sub paralela spirituală a Luanei, ca personaj autoasumat scriitoricesc, l-a tot căutat, așadar, pe parcursul cărților, specific și în al ei mod, în tot felul de povești și legende, căutând, de fapt, cristalizarea cea mai lină.

Refiind denumită, mai dinainte, acțiunea aceasta romanescă, aventura, într-un fel tare plăcut cititorului și cu multă sinceritate genuină și tipic feminină, în titlul ”MAI FRUMOASĂ DECÂT FLOAREA DE RODIE”, desemnând, de fapt, frumusețea inocenței, care bate, câteodată, pe cea a femeii care își alege, contextual, prea ispititorul fruct de rodie.

upload

CITAT CU ANDREEA (Din Cartea ”Mai frumoasă decât floarea de rodie”, Ediția a II-a)

Odată, într-un pat vechi din lemn de nuc, o fată se chinuia, de mult timp deja, să adoarmă. Și parcă iedera nopților își scăpa seva amară, prin tot locul, era poate pârgul nesomnului, amestecată cu luminile curate și foarte limpezi care veneau de departe, din ochiuri mari cu lumină semi-iluzorie, adunate de prin lampioane mari, de celestă înmugurire, care să aibă totuși atâtea stele... Flăcări distante, aprinse de djinnul de dincolo de lume, se răscoleau în parfumuri și în boare, care parcă după ani-lumină ajungeau și pe pământ. Ce lumini trecute! Și cât de multă taină, cu privire la lumina care se arăta, dinspre megatone de heliu, până pe pământ! Cât despre Andreea, cu greu, ar fi găsit, prin vertijele lor, prin deosebitele scame de culoare, adunate din vârtejurile lor gazoase sau de flacără, măcar un rost de batistă mai ocrotitoare și, numai plânsă fiind, propriile-i lacrimi o descoseau pe Andreea cu mirare. Pe șezlongul de pe verandă, cartea deschisă păstra între pagini semnul de lectură: o fâșie de pânză fină, o bentiță subțire, din cea mai fină mătase, pe care era cusută o mică floare, ca de amintire. Un semn de carte deosebit, mai ales prin faptul că era un dar, de la Mihai. Floarea somnului era îndepărtată și dinspre greieri se auzea un țârâit ca de cobzar. Andreea Georgescu plângea peste carte, privind, cu ochii umezi pânza, de mătase fină, pe care era cusută mărunta floare albăstruie, pe mătăsică.

A doua zi, Andreea se trezi în lac de sudoare. Miri, ar fi venit, de fapt, de la cuvântul mireasă. Plănuiseră, însă, nereușind, ca într-o zi, să și își oficializeze iubirea lor dublu împărtășită și foarte sinceră. Avea să se mai întoarcă, Mihai, vreodată, și înapoi? Pe vremea aceea, Andreea nu ar fi bănuit, nici în profunde coșmaruri, că niciun tren nu se reîntoarce, odată ce a părăsit o gară, el numai trece la repezeală, ca să plece în cealaltă. Ea numai visa. Ea numai ar fi sperat îndelung și nemângâiată, de nimeni, ca un tren care plecase să se mai și reîntoarcă... Cum să nu revină, oare, bărbatul iubit? Poate, el era altfel, și s-ar fi reîntors Mihai, într-o zi, ținând în mână un buchet de flori de câmp și un pachet mare cu prăjituri.

Luna lui Cireșar își încălzea, generoasă, din fructele ei mai puțin de jumătate încă verzi, care aproape se copseseră, primele, totuși, în spatele grădinii, undeva în livada mică. (...)

Vezi tu pietrele acestea sinilii, năpădite de mușchi, din construcția aceasta bizară, megalitică, care se înalță, chiar și acum, tot mai sus, cu fiecare bucată de ardezie care se desprinde, puțin câte puțin, într-un spațiu necunoscut, până la sfârșitul fiecărei zile de 31 decembrie, ca mai apoi să se așeze deasupra acestui templu bizar care urcă tot mai sus, și mai sus? Dacă am ajunge până în vârf ai vedea tu. Deasupra, straturi și straturi de ardezie. Fiecare din ele spune povestea unui an. „Povestea tuturor anilor.” Să spunem, templul ar fi fost construit acum 3419 ani. Să zicem aceasta. Dacă ai măsura, poate, grosimea stratului de ardezie de deasupra, ai înțelege despre ce vorbesc. Și, adevărat, după niște ore serioase de măsurătoare, ți-ar ieși chiar 3419 straturi dispuse orizontal, ca niște foițe de prăjitură de-ale mătușii. Dar tu nu și nu. Le ții pe ale tale, cum că eu nu aș avea niciodată dreptate. „Ai, draga mea. Știi, ești fermecătoare. Însă nu știu pe unde îți mai ții poțiunile tale de cu apă de zână frumoasă.” Îmi e frig. Mai sunt doar câteva ore până răsare soarele. Și încă ninsoarea nu a contenit. Anul își pregătește cămășuța cea nouă. Iar eu nu știu pe unde să îmi mai ascund plânsul. Știi? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. „Niciodată…” Ele locuiesc într-o pădure, care se întinde foarte departe de aici. Copacii le apără cu lumina lor, coaja lor bătrână sclipește în noapte ca firele de apă în lumina lunii. Iar tu îmi vei spune din nou că sunt zâna ta cea verde, asta pentru că au trecut mai bine de 10 minute de când nu îți găsești ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ți i-am ascuns eu, printr-o vrajă de-a mea femeiască. „Nu ai ghicit nici de data aceasta, aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu glumești. E ca de obicei… Tu nu ai niciodată prea mare nevoie de mine, oare cine ar avea cu adevărat nevoie… Știu! „Diminețile!” Nu mai spune asta acum. Haidem mai bine să urcăm. Doar așa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Deasupra celei dintâi. Ca la școală. Le luăm pe fiecare cu binișorul. De la început, până când învățăm numărătoarea sutelor. Sau poate a miilor… „Eu zic, mai bine să rămânem aici… De aici, însă, cerul pare pătat cu pietrele templului.”

Da. Așa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii. Nu pot spune de când nu am mai fost pe aici. Să fi trecut… zeci de ani, cred. Nu era atât de frig, ca acum. În zorii zilei, pe aici se ridicau ziduri înalte, atât de albe, atât de bălaie, cu totul curate, iar luceafărul-de-dimineață se ascundea în zăpezile lor luminoase. „Să te ascunzi în lumină…” Da. Și eu, pe atunci, eram doar o copilă. Nu mi se întâmplase încă dragostea, și nici nu înțelegeam glasurile pietrelor. Însă știam că o să urc, odată, sus, piatră cu piatră, pe fiecare din aceste douăsprezece etaje, până în vârf, și că, urcând, le voi înțelege pe fiecare, după rostuirile lor. „De fapt, aș prefera să rămâi aici, jos, cu mine… Și să nu te mai duci nicăieri.” Este, aici, ceva, pe care nu le-aș putea explica niciodată așa cum trebuie. Însă știu. Odată mă voi cufunda, în dimineață, ca ciocârliile, nu ca o zână verde, ci ca o pasăre. Un gest frust, banal, simplu. Un gest firesc, și totuși… special, ca și cum „ai bea din pumni cea mai curată apă”. Ca și cum ar fi venit din nou primăvara. Poate mâine, poate cândva… Și poate atunci, aș înțelege, din nou, tot, ca și cum niciodată nu aș fi căzut. „Ca și cum ai fi fost învăluită de cer…” Da. Ca și cum. Poate, foarte demult, eram eu, însămi, pasărea aceea prostuță...

CITAT (Din Carte): ”Mai frumoasă decât Floarea de rodie”, (Ediția II-a, Cu corecții și adăugiri), 312 pagini B5:

”SCRISOARE CĂTRE IUBITUL NECUNOSCUT”

Un fapt lesne de bănuit: Îmi era teamă de cobrele indiene, care își făceau veacurile prin coșuri de răchită, care să le ascundă. Pășind, printre rogojinile de bambus subțire, credeam că șarpele sfânt o să muște. Îmblânzitorii de șerpi își deschideau coșurile, din ele ieșeau cobrele înfricoșătoare, dansau la un semn. Acum o să îți povestesc și mai mult, trecând continente. Coborând printre crăpăturile unei piramide aztece, un preasfânt șarpe cu pene mi-a vorbit prin cuvintele înțelepciunii, și-apoi nu am mai simțit frica. Vise, desigur. Însă numai visul îmi spune, câte ceva, despre tine. Că o să apari, în cele din urmă. Că o să îți recunosc trăsăturile, atunci când te voi ține în brațe. Apoi, mi se pare că am cunoscut culorile toate. Că am privit în ochi pe Quetzalcoatl (șarpele sfânt cu pene) și că am zâmbit. Atunci, teama a rămas rușinată, în urmă, și nu a îndrăznit să se mai arate.
Știu că, doar împreună, o să mai simțim cum se așază, în noapte, frumoasele, orientalele Indii. Știi, te aștept cum zeii așteaptă ofranda. Voi aduce laudă zeului Brahma, temându-mă, voi împreuna mâinile mele către Vishnu, preasfântul, în aer se va ridica fumul de tămâie.

Am cunoscut deopotrivă și teama, și ieșirea din teamă. Am străbătut labirintul și am ieșit, dintr-însul, afară. Oceanul Indian cântă, apele vuiesc, toate mările și râurile sunt pline de spumă. Mai presus de toate, undele străvezii ale Gangelui. Lasă-mă să îți sărut umărul stâng, cu un val plin de floare. Îți trimit, așadar, un bob de iacint și multe brândușe, sărutul meu și un coș plin cu mentă. Să îmi pun henna pe căpătâi și să caut șofran.
Probabil, un alt labirint mă așteaptă. Nu îmi este frică. Am ieșit afară din teamă. Zeii îmi ocrotesc brațele mult prea fragile, odată mi s-au scuturat peste umeri florile cele mai ninse ale salcâmilor.

În inimă, voi ține povestea, iar ea mă va purta, înainte, spre tine. Prințesa te cheamă. Și mai crede că vei păstra, în căușul mâinii, cea mai dulce apă.

upload image

NUMĂRĂTOAREA CLEPISDRELOR ȘI A TUTUROR BOABELOR MELE DE NISIP, ANTOLOGARE DE TEXTE CU NOTAȚII...


Al doilea proiect, desigur, pentru că se poate, de fapt, discuta și despre un al doilea proiect, planificat cu mult mai înainte, ca intenție, și mult cules și adnotat, cu privire la materialele incluse, aici (De a se cuprinde, prin publicare, absolut toate materialele, cu notații) s-ar numi: ”NUMĂRĂTOAREA CLEPSIDRELOR ȘI A TUTUROR BOABELOR MELE DE NISIP”. Cuprinzând aproximativ 480 de pagini de poezie, în speță versuri albe.
Semnificând, totuși, această intenție, contextual, de a continua să se cuprindă toată poezia, de până acum, inclusiv cu unele specificații contextuale și de datare. Prezentul Volum antologic ”este ca o redescoperire a sinelui parcă genuin” și ca o mărturisire discursivă, pe mai mulți ani (2008-2021). Dată fiind și plaja de lucru poetic, amplu inclusă. (Încă de prin anii 2008 și până în 2021, adică mai bine de 13 de ani cu și de poezie.)

Deși, multe din poezii au fost scrise, mult, în spate, încă de prin anii 2004-2005, dar publicate, totuși, ca mediu sursă (în reviste, colecții, internet) mult mai târziu. Pentru că și, de pildă, ”Izvorul, trecând prin pământ, sursa veche, trebuie să țâșnească către suprafață și să se arate, ca să soarbă omul din apa izvorului și să își zvânte setea” și să descopere, repede, ce este.
Cu aceste trei rânduri de opere (”Trilogia” din anul 2019, ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale”, ”Numărătoarea clepsidrelor și a tuturor boabelor mele de nisip”) s-a cuprins, de fapt, toată opera literară, cel puțin în materie de poezie albă, acest fapt, reprezentând, totuși, o mega-Antologare cu privire la opera literară scrisă și arătată, de până acum.
După o Antologie de poezie albă, cuprinzând, de fapt, trei volume, cu aproape 500 de poezii, datată și publicată în anul 2019, se poate sesiza o întoarcere exact la filonul original, prin cartea ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale...” (2021), în care sunt cuprinse, de pildă, (și) poezii fără intervenție majoră, pe text, de pe site-ul tematic Agonia sau Poezie.ro., cu toate că vorbim despre o carte tematică (Cu privire la Pădurea arhaică). După Trilogia, așadar, emisă în anul 2019, și după ”Ninsese mult...” urmând acest nou volum, de fapt. Un fel de completare, cu specificități. Adică ”Numărătoarea clepsidrelor și a tuturor boabelor mele de nisip” care să cuprindă, majoritar, tot poezie albă, dar (și) culeasă (și aici) de asemenea, și de pe celelalte site-uri, unde se activează, site-uri personale și nu numai: iuliaelize *(wordpress.com), Contraforturi *(wordpress.com), Cartileiuliei (home.blog), Apulum *(wordpress.com) lisabeth1 *(wordpress.com) – așadar, și din locuri diferite, terțe. Dar care ar constitui, poate, și o reîntoarcere a ochiului, către locul unde s-a scris, parcă, cu o mai evidentă stăruință, Poezie.ro, unde, de fapt, se realizează, de-a lungul timpului, și o amplificare evolutivă a mijloacelor de expresie, prin ampla comunicare poetică și prin efuziune de comunicare de păreri (Comentarii poetice).
”Poate, totuși, experiența Internetului să mă fi ajutat, într-un anume fel. Datorez, poate, evident, mult, interacțiunii cu ceilalți scriitori... Datorez, intelectual, creșteri, comparări, și însăși evoluția. Nu m-am depărtat prea mult de tendințe. Care nu s-a radicalizat prea mult, evoluția, prin lipsa unei raportări, autorului necesară, față de curentul prezentului....” Site-uri pe care s-a publicat, cuprinse, așadar, în carte: Poezie.ro, în citare parțială, proprie, pe lângă cartea ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale” (2021), care cuprinde tot poezie de pe site-ul mai sus amintit. De ce menționez acest aspect. Pentru că, odată cu cartea prezentă, + celelalte două proiecte, notate, mi-am acoperit de fapt toată prezența de autor, aproximativ. Cartea prezentă cuprinzând, însă, comparativ, texte publicate în: ”Poesis Literary Journal”, România, ”Citatepedia” România, ”Literaturadeazi.Ro”, un site sub binecunoscuta apreciere a Uniunii Scriitorilor din România, apoi, Revista unde s-a înregistrat debutul (”DISCOBOLUL”), Revista ”Sintagme literare”, Dudeștii Noi, Jud. Timiș, Iuliaelize.wordpress.com, ”Hermeneia.com”, Parnas XXI.,

”Europeea” (Atelier Literar), Lisabeth1.wordpress.com, Contraforturi.wordpress.com, Ziarul ”Glas râmnicean”, Cartileiuliei.home.blog, Revista ”VOCATIV”, reviste tipar (”Discobolul”, ”Sintagme literare” sau ”Glas râmnicean”) adică, de pildă, foarte, foarte multe locuri, în general, cu poezie per total foarte amplă și variată. Cartea conține, să devoalăm, Poezie Albă, dar și câteva poezii Clasice, o poezie cu intervenții minore sau mici, de corectură, de la varianta publicată, în locurile respective, cu specificații și cu data publicării exacte de pe Internet, nu neapărat datată cu a creației efective, ci acea a apariției, exacte, pe site-uri, pentru o fidelă culegere, poezie culeasă și adunată de pe site-urile cu tematică sau de (din) prezentare, adică din ”locurile” de publicare mai sus amintite, cu datele de publicistică sub diferite reviste de sub tipar, vorbindu-se, așadar, despre pământul prin care trece izbucul sau tăul de sine cuvântar, fiind, de fapt, un mare provocator de nostalgii, cum, de altfel, orice Antologie de poezie emană. Reprezentând un grai vechi, adică scris demult, pentru Autoare, întocmai ca pământul reavăn și umed, o urmă a tăului, care ”se amplifică”, desigur, mai mult, precum opera scriitoricească, în general. Adică, evident, crescând mai mult.
Cu această carte, se poate spune că opera publicată, în materie de poezie, a fost total analizată, adnotată și cuprinsă. În *”Trilogia femeii din noapte”, în *”Ninsese mult Luana Anghelos...!”, ”Luana și cumpenele ei foarte albe” (Poezie clasică), apoi ”Glafurile” autoarei, cu adaos de poezie în metru lung, dar și prin Cartea prezentă, ”Numărătoarea clepsidrelor și a tuturor boabelor mele de nisip”, care întregește aproape toată opera publicată, până acum, notând, de asemenea, cumva, și revistele de hârtie, măcar puțin, dar, mai ales, cu abundență de specificație, spuneam, prin lucrarea autoarei (și) în diferitele spații virtuale, prin adăugiri și comentarii specifice, cu privire la locul în care s-a publicat, datarea, și alte amănunte foarte importante, în context. Pentru multe din poeziile publicate, în special datarea exactă de la momentul publicării acestora.

SCURTĂ COLECȚIE DE POEZIE, CITATĂ, FOARTE SELECTIV, NOMINAL (Cartea este o colecție de 480 de pagini de texte, de publicistică, în format A5):


Baladă pentru o păpușă de porțelan

Nu mai cânt, ca odată, așa ca la începutul cel trist al Începutului
… sau nu mai știu, baby, cred că atunci mi-a apărut totuși
prima mea lacrimă
de fapt
lumea ar fi încăput foarte bine, baby, într-un sărman, nenorocit de ou amărât
știi, darling, chiar îmi doream să cresc odată cu lumea
și lumea să îmi dăruiască o păpușă mare de porțelan pe care
să învăț să o prind de mânuțe și să o învelesc într-o rochiță portocalie
Dar nu!
nu știu cum să te mai chem, dragă baby, furtuna s-a dezlănțuit
peste tot
eu alunec, odată cu ea, pe lângă păpuși cu priviri curate
de stele căzătoare și de furie roz, amestecată cu sânge
știi, pumnalele
alea
tocite
nu au trecut nici măcar o singură dată pe lângă…
și a trecut, astfel, timp
păpușa mea de porțelan, desigur, acum a crescut
lumea, ieșită din ou, s-a făcut violet și plină de fântâni și de stele
doar eu, baby, plâng la fel ca la început,
ascunsă sub o coajă de unde
s-a învățat
odată
universul ăsta frumos
să râdă, uriașul!, să râdă
de mine, de păpuși și de stele, în hohote.

19 SEPTEMBRIE, 2015, IULIA ELIZE; Hermeneia.com

Keep calm and feel the beautiful, stainless breeze

Dacă îți întind mâna
să te aduc cu degetele mele acolo unde sunt doar degetare de sticlă
pentru ca tu să le spargi pe fiecare
să le dai de pământ
să le zdrobești dracului și pământului
să le spargi cu zâmbetul tău oacheș/ținându-mă din ce în ce mai aproape,
să
te sfărâm, domnul meu? să te nimicesc ca pe o noapte de dragoste?
să
îți fac timp din apă cu lut?
(foarte multă
înghețată de țurțuri, care s-au tot prins, ca nebunii)

să plecăm
odată
din moleșeala asta plină de vipere
lasă-mă să îți mai încalț picioarele tale cu covoare și ciucuri de mătase/să te spăl cu violet și cu verdele ierbii pe frunte
să îți las semne de căprior lângă gură
până plouă cu oase/de sticlă
de sticlă foarte galbenă
de sticlă
oacheșă, darling
lasă-mă un pic mai aproape
să îți alunec pe gleznă
și să îți fac culcuș într-o pernă
sau într-o sticlă de Cola
dă-o încolo de frică
nu încoace
încolo
chiar lângă bicicleta care dă să se crape în două

Nu ți-au mai adus înapoi cărțile acelea/coperțile sunt
grele de sângele meu umed/și de transpirația mea/de umărul
meu rupt în două
știi?
soarele a răsărit astăzi cu spatele
e totuși ziuă
sau nu?
chiar dacă umbra mea, deja,
te păzește.

12 SEPTEMBRIE, 2016, IULIA ELIZE, ”Literaturadeazi.ro”

Poem de duminică seacă

De ce nu ară, doamne, plugarul și doamnele, în noaptea aceasta,
acolo, unde soarele e rătăcit de foarte demult,
ca o nucă galbenă
foarte veche?
nici grâul nu știe a privi înainte,
pământul este plin de păianjeni
și de cruci de păianjeni de-o zi
miroase a păienjeniș și a mătase învechită/ a ce miroase?/a mirt
copilașule care ai prins în mânuțele tale vapoare mov și tractorașe,
copilașule mic, ce râzi sub luna cu perciuni stacojii
coboară-mi, din cer, șapte stele
să îmi ar cu dânsele din pământ, să arunc foarte multă apă,

căci felinarele mă privesc cu ochi de căsătorie
și privirea lor este rece
îmi moare pământul și grâul
și privirea lor este rece.

AUGUST, 2017, IULIA ELIZE, PARNAS X.X.I. (Site de prezentare, Autor)

Uneori, pe aici, râde marea...

POEM ÎN PROZĂ

Ce aș mai putea să îți spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde și umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ți-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în brațe? Nu știam atunci nimic despre tine. Nu știam cum te rogi tu. Nu știam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Știi ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porțile…” Apoi a tăcut. Nu am știut ce să îi răspund atunci, acum știu, fiul tău avea, ca mai mereu, dreptate.
Îți seamănă. Are ochii tăi căprui. Părul tău fin. Delicatețea ta. Dacă îi privesc mânuțele bucălate, mă podidește de fiecare dată plânsul. Nu aș putea explica de ce. De fapt, îmi vine mult prea greu să îți scriu toate acestea acum. Odată îmi cuprindeai pântecul cu amândouă mâinile, „O să avem un băiețel cu piciorușele de chihlimbar”, îmi spuneai, iar eu râdeam, și nu ți-aș fi răspuns atunci nimic. Și totuși, gândurile mele se făceau atunci ambră și călătoreau pe deasupra mării, eram o scoică și eu, și, în pântecul meu, două piciorușe de chihlimbar smotoceau deja universul. Acum știu. Încă nenăscut, ar fi zâmbit atunci micuțul, în epopeea lui călduță, ascultându-ne, printre altele.
Era ultima zi de Yuè-juin. Și nu știam atunci nimic. Despre marile plecări. Despre marile treceri. Ești atât de departe încât, orice pas aș face, îți deslușesc din nou pasul, în noaptea cea de 1000 de ani. Și oriunde aș arunca boabele de orez, ar răsări din ele viața chiar lângă palmele tale. Ești atât de departe, încât te găsesc pretutindeni. Dacă scriu toate acestea acum, e pentru că sufletul tău le cunoaște pe toate deja, și știu, cu siguranță de mult le visează.
„În pântecul meu călătorește o stea.” Însă nu am spus atunci nimic, te-am lăsat să te îndepărtezi. Și ai plecat. „Îți seamănă mult.” Însă tu călătoreai deja către lună, pe afară răsăriseră stelele, era deja seară, ultima oră de Yuè-juin.
„Rachaela, de ce plângi când culegi pietricele?”, mă întreabă acel ce îți seamănă. „Plâng pentru piciorușele tale”, îi spun. Și el tace. Nu spune nimic. El are piciorușele de chihlimbar, ca și tine.

12 IUNIE, 2014, IULIA ELIZE - Lisabeth1.wordpress.com