agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7907 .



Scriitorul, între el și ceilalți
article [ Culture ]
- părerea unui om obișnuit - Compilation: Părerea unui om obişnuit

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Radu Herjeu ]

2006-01-16  | [This text should be read in romana]    | 



Am avut multe și neplăcute controverse cu mânuitorii stiloului despre menirea scriitorului. Despre rostul lui și al scrierilor sale, despre raportul care există și cel care ar trebui să fie între opera lui (între el, până la urmă, transpus în cuvinte) și ceilalți.
Nu cred în utilitatea “artei pentru artă”. Așa cum nu cred în viabilitatea literaturii făcute de dragul literaturii. Oricât de frumos și meșteșugite ar fi cuvintele, oricât de seducătoare și lin curgătoare ar fi împreunarea lor, dacă singurul scop al creării lor a fost doar un test cu oglinda hârtiei, rareori vor avea 10% din impactul creațiilor scrise din inimă, pentru oameni. Ca și când o fată bătrână s-ar uita zilnic în oglindă, încercând să se convingă că noul ruj sau noul sclipici aruncat cochet pe pleoape o fac mai frumoasă. Clipește des și-și aruncă ocheade pentru a vedea dacă mai poate impresiona. Și se-ntreabă de ce tinerii de azi pun mai mare preț pe aspect decât pe intelect.
Nu cred în cei care nu scriu pentru ceilalți, în cei care susțin că nu-i interesează dacă și ce simt sau înțeleg ceilalți, citindu-i. Nu cred în ei ca oameni, pentru că, pentru mine, oamenii sunt condamnați să crească doar împreună. Cei care au talent nu pot crește decât dăruind celorlalți uneltele pentru ca aceștia să se reconstruiască pentru a face un univers mai frumos. Acesta va fi recreat în cuvinte, va fi din nou dăruit celorlalți, aceștia vor întoarce creatorilor darul sub forma unui nou univers pe care să-l transfere în cuvinte, pentru a-l redărui. Și tot așa. Într-o spirală în care oamenii cu talent au obligația cel puțin de a da un motiv celorlalți să creadă. Talentul nu e un cadou pe care să-l desfacem, ascunși sub patul din dormitor. Dacă nu-l folosim pentru a le face viața mai suportabilă celorlalți, dacă există doar pentru ca noi să ne putem spune “uite, eu pot s-o fac și pe-asta !”, dacă singura lui utilizare e pentru exorcizarea demonilor noștri, sperând că, dacă îi aruncăm în mijlocul oamenilor, ne vor lăsa în pace, atunci talentul e inutil. Talentul e responsabilitate și nu premiul la ruletă.
Te poți îmbogăți citind cuvintele sau privind culorile amestecate de emoțiile creatorului? Da, în măsura în care sufletul tău poate rezona cu sufletul lui, dacă emoțiile tale reușesc să simtă tăria trăirilor lui. Dacă poți descoperi, dincolo de cuvinte, frumosul din cel care le-a înșirat, din oamenii sau din pietrele care i-au inspirat scrierea. Dar și o floare sau un apus de soare ne pot provoca rezonanțe intime, ne pot face să visăm, să ne recreăm realitatea. De câte ori ne-am pus problema de ce ne-a dăruit natura floarea și apusul de soare? Nu încercăm să vedem nimic în spatele lor, având senzația că există, pur și simplu, pentru a ne bucura pe noi. Că nu vor să spună nimic mai mult decât sunt.
Putem avea aceeași atitudine în fața unui tablou sau a unei poezii? În fața unei fotografii sau a unui gest? Nu cumva, în aceste cazuri, atribuim din oficiu o intenție creatorului? Aceea de a spune, de a ne spune ceva? De a ne face să înțelegem sau să simțim puțin din universul său pe care și l-a interiorizat pentru a-l putea recrea în cuvinte sau culori? Nu așteptăm ca mintea noastră să fie inundată de idei, așa cum sufletul nostru e inundat de emoții? A fi mai bun nu e o problemă de chimie, de transfer de minerale între celule. E un rezultat al evoluției spirituale. Și asta nu se poate obține doar rezonând, ca o cutie goală, la cuvinte. Ci ca o structură care se rearanjează subtil, în special la nivel ideatic. Toți oamenii simt. Pentru asta n-ai nevoie de cuvinte care să-ți descrie simțirile altora. Mai ales că, din cauza incapacității noastre de ne rupe de noi înșine, nu vom putea niciodată simți exact ce-a simțit celălalt. Iar asimilarea emoției lui, reproduse în cuvinte, nu e decât o aproximare grosolană. “A simți” e pentru toți un act mecanic. Rareori implică voința și, de ce să nu recunoaștem, și mai rar, conștiința. Nu ne stă în putere să ne controlăm trăirile și, prin urmare, orice transfer de senzații între creator și spectator scapă de sub controlul amândurora. În schimb, ideile sunt o magmă mult mai ușor de transpus în cuvinte. Asimilarea lor nu se face mecanic, necesitând cel puțin activarea centrilor înțelegerii.
Ca să mă întorc la cei care nu scriu pentru ceilalți, nu ne-am simți, oare, trădați, dacă am afla că pictura sau romanul respectiv n-au fost făcute pentru noi, nu vroiau să ne spună nimic, erau destinate doar eliberării “creatorului” de tensiunea talentului care-l tulbura? Sigur, ne putem imagina idei, le putem pune noi în spatele cuvintelor citite, dar atunci, cine mai e creatorul? Al cui e meritul? Un scriitor care “trădează” să se aștepte la trădare din partea creației sale. Și să renunțe la a-și mai aroga paternitatea operei. Sau titlul de scriitor.
Am scris rândurile astea după ce-am citit multe din creațiile tinerilor liceeni care s-au înscris la LicArt. Nu știu câți dintre ei scriu pentru ceilalți, câți vor să dăruiască din preafrumosul acumulat, din ceea ce au înțeles din lumea asta. Nu știu câți nu se mulțumesc doar de a se încăpățâna să creadă că, dând o altă formă trăirilor lor de fiecare zi, acestea devin mai interesante, mai demne de a fi împărtășite.
Eu cred că rostul celor care pot mânui cuvântul e să le împărtășească și celorlalți valorile și credințele lor, pentru că, singurul lucru care ar trebui să-i intereseze este dacă omul de lângă ei evoluează sau nu.
Eu, când încep să scriu, mă gândesc dacă am ceva de spus. Care ar putea schimba ceva. Și dacă eu chiar cred că are rost. Și, de cele mai multe ori, reușesc să termin ce-am avut de scris.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!