“Îi respect mai mult pe aceia care-și schimbă opiniile după ce acumulează informații noi decât pe cei care se agață de opiniile pe care le au de treizeci de ani. Lumea se schimbă. Ideologii și fanaticii nu.”


Michael Crichton – Frica


Încălzirea globală poate fi catalogată lejer ca fiind obsesia principală a umanității în mileniul trei. Domeniul este vast, iar ramificațiile sale sunt nebănuite. Organizațiile ecologiste insistă pe implicațiile în viziunea lor catastrofale pe care le are influența omului asupra mediului ambiental. Anual, sunt organizate zeci de conferințe care anunță iminentele apocalipse, datorate evident nouă. A devenit celebră exclamația “We didn’t listen!”, folosită de foarte mulți dintre partizanii ideii de victimizare. Se dezvoltă din ce în ce mai pregnant o fascinație morbidă pentru postura învinsului, pentru postura celui care greșește.
În loc să abordăm problema din punct de vedere științific, ne bazăm pe simple supoziții. Gânditorii moderni au o percepție eronată asupra ideii de știință, folosind noțiuni categorice și liste de referințe interminabile în domenii care nu au nicio legătură cu rigurozitatea împinsă la extrem, ca de exemplu filosofia, sau literatura. Vorbim la nesfârșit despre un concept care nu are până la urmă nicio legătură cu viața reală, iar când vine vorba despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ghicim.
Conceptul de încălzire globală a fost lansat în 1988, de climatologul James Hansen. Acesta a depus o mărturie considerată cutremurătoare la acea dată în fața comisiilor reunite ale Camerei Reprezentanților și Senatului, conduse de senatorul Wirth de Colorado. Audierea a avut loc, aparent întâmplător, în mijlocul lunii iunie, când un val de căldură a lovit America. Din cauza temperaturilor extreme, impactul afirmațiilor a fost foarte mare, constituind punctul de plecare al unei isterii care a cuprins în următorii ani întreaga lume.
Vorbind despre încălzirea globală în 1988, Hansen a anunțat că temperaturile vor crește cu 0,35 grade Celsius în următorii zece ani. Testele efectuate 10 ani mai târziu, în 1998, au demonstrat că creșterea reală a fost de 0,11 grade. Așadar, Hansen a supraestimat cu 300%, ceea ce îi afectează în mod evident credibilitatea. Este, dacă vreți, ca și cum v-ați urca într-un avion, iar zborul care trebuia să dureze 9 ore ar dura de fapt 3.
De fapt, însuși James Hansen a afirmat, în octombrie 1998, în lucrarea “Schimbările climatului în era industrială” din cadrul Dezbaterilor Academiei Naționale de Științe 95, că trebuie să privim predicțiile cu scepticism: “Forțele care cauzează schimbarea climei pe termen lung nu sunt cunoscute cu suficientă acuratețe pentru a defini viitoarele schimbări ale climei”. Iar cuvintele inițiatorului ideii de încălzire globală sunt completate de constatările IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), din lucrarea “Schimbarea climei 2001: Baza științifică”: “În cercetarea și modelele de climat, ar trebui să recunoaștem că avem de-a face cu un sistem haotic, nonliniar și prin urmare predicțiile pe termen lung asupra climei nu sunt posibile”.
Și totuși, în ciuda acestor afirmații, ecologiștii vorbesc despre pericolele încălzirii globale ca și cum ar fi o certitudine. Frica este inoculată, avem impresia că trăim într-o lume scăpată de sub control, când de fapt viața noastră este astăzi infinit mai bună decât în urmă cu 50 de ani. În ultimul secol, speranța de viață a crescut cu 50%, iar statele occidentale le oferă cetățenilor siguranță, sănătate și confort la un nivel aproape incredibil, fără precedent în istoria umanității. Și totuși, oamenii se tem, oamenii cred că lumea se apropie de final, fiecare predicție sumbră este întâmpinată cu o mimică gravă și cu o totală lipsă de inițiativă. Americanii consideră că criminalitatea este într-o continuă creștere, cu toate că studiile arată că procentul crimelor în SUA este la fel de scăzut ca la începutul anilor 70. Să cercetăm, să verificăm, să ne arătăm sceptici atunci când vine vorba de viața noastră. Nimeni nu trebuie să contrazică evidența, chiar dacă mulți dintre noi am vrea să fie altfel.
Încălzirea globală este teoria conform căreia creșterea nivelului de dioxid de carbon și de alte gaze este cauza unei creșteri a temperaturii medii a atmosferei terestre, din cauza așa-numitului “efect de seră”. Iată afirmația pe care, deși nu o cunosc în amănunt, o sprijină foarte mulți oameni astăzi. Este îndeajuns să întrebi în jurul tău și vei descoperi că mai bine de 95% dintre oameni (conform unui studiu realizat recent în America) cred cu tărie în încălzirea globală.
Și totuși, numerele și procentele reale nu sunt aproape deloc cunoscute și, mai important, ele se dovedesc a nu fi deloc spectaculoase. Este îndeajuns să privește câteva date pentru a înțelege că gravitatea acestui presupus fenomen este mult exagerată.
Dioxidul de carbon este un gaz care intră în componența atmosferei. Cu toate că ecologiștii anunță o creștere dramatică a acestui gaz în ultimii 100 de ani, datele arată că ea este infimă. Astfel, dioxidul de carbon a crescut de la 316 unități la milion la 376 unități la milion. Practic, creșterea totală este de 60 de unități la milion.
Pentru a înțelege mai bine acest raport, putem folosi pentru atmosferă modelul unui teren de fotbal. Să ne imaginăm atmosfera Pământului ca un teren de fotbal. Din cei 100 de metri care constituie lungimea acestuia, 70 de metri înseamnă nitrogen. Apoi, încă 20 de metri înseamnă oxigen. Rămân 10 metri, care sunt ocupați aproape în totalitate de argon. În urma adăugării argonului, rămân 7 centimetri pentru celelalte gaze componente ale atmosferei. Și iată cum ajungem la dioxidul de carbon, care ocupă, din totalul celor 100 de metri care înseamnă atmosferă, 2 centimetri. Atât, doar 2 centimetri. Iar creșterea “dramatică” a dioxidului de carbon în ultima sută de ani înseamnă 0,7 centimetri, mai puțin decât grosimea unui pix. Desigur, este o creștere semnificativă a dioxidului de carbon în sine, însă în raport cu totalitatea gazelor din atmosferă, este neglijabilă.
Ecologiștii spun că această creștere a dioxidului de carbon se datorează activităților umane și va avea efecte dramatice. Și totuși, dacă analizăm datele oferite de cercetători, vom descoperi informații valoroase care contrazic însăși fundamentul teoriei încălzirii globale. Astfel, principala cauză a efectului de seră sunt vaporii de apă ajunși în atmosferă. 95% din efectul de seră este cauzat de vaporii de apă și doar 0,2-0,3% se datorează dioxidului de carbon. Deci, dioxidul de carbon crește cu 60 de unități la milion, iar ponderea influenței dioxidului de carbon în cadrul efectului de seră este de aproximativ 0,3%. O adevărată “criză”. Este clar, orașe care au înregistrat adevărate explozii demografice în ultimii 100 de ani (edificator este cazul New York-ului, unde temperatura a crescut cu aproape 5 grade Fahrenheit în timp ce populația a crescut cu 6000 de procente) s-au încălzit pentru că a crescut cu 35% dioxidul de carbon, care înseamnă doar 0,0002% din atmosferă. 35% din 0,0002%. Răvășitor! Sau, poate, cine știe, temperatura a crescut pur și simplu pentru că orașele sunt mult, mult mai mari? Dar oare ce mai înseamnă efectul de insulă pentru un ecologist sigur de ”apocalipsa” pe care o va genera încălzirea globală...
La fel cum ecologiștii au considerat în 2002 că desprinderea din calota glaciară Ross a unui aisberg lat de 6 kilometri și lung de 64 kilometri este o dovadă certă a încălzirii globale. Știm, e convenabil să dai vina pe încălzirea globală, desigur, mult mai convenabil decât să știi că în Antarctica, în fapt un imens dom de gheață, există vânturile catabatice, sau gravitaționale, care bat dinspre interiorul continentului, unde aerul este mai rece, spre coastă, atingând viteze de 100-130 km/h și care pot eroda în timp chiar și cea mai groasă gheață, cauzând fisuri.
Dar evident, ecologiștii nu țin cont de evidență. La fel cum părerile unor reputați oameni de știință sunt luate în derâdere. Iată ce au spus despre topirea ghețarilor și despre presupusa încălzire a Antarcticii, cei care se ocupă cu studierea lor:

Doran, P.T. Priscu, J.C., Lyons, W.B., Walsh, J.E., Fountain, A.G., McKnight, D.M., Moorhead, D.L., Virginia, R.A., Wall, D.H., Clow, G.D., Fritsen, C.H., McKay, C.P. și Parsons, A.N. 2002, “Clima Antarcticii se răcește. Răspunsul ecosistemului terestru”, Nature, 415, 517-20: “Din 1986 până în 2000 văile din centrul Antarcticii s-au răcit cu 0,7 grade Celsius, iar ecosistemul a fost grav afectat din cauza frigului.”

Comiso, J.C., 2000, “Variații și tendințe în temperaturile de la suprafața Antarcticii, după măsurători in situ și ale sateliților cu infraroșu”, Journal of Climate 13, 1647-96: “Atât datele provenite de la sateliți, cât și cele de la sol arată o răcire ușoară în ultimii 20 de ani.”

Joughin, I., și Tulaczyk, S., 2002, “Echilibrul masei șuvoaielor de gheață Ross, din vestul Antarcticii”, Science 295, 467-480: “Măsurătorile radarelor cu baleiaj lateral arată că masa de gheață din vestul Antarcticii a crescut cu 26,8 gigatone/an. E opusul tendiinței de topire din ultimii 6000 de ani.”

Liu, J., Curry, J.A., și Martinson, D.G., 2004, “Interpretarea variabilității recente a banchizei din Antarctica”, Geophysical Research Letters 31, 10.1029/2003 GLO18732: “Cantitatea de gheață din Antarctica a crescut începând din 1979.”

Vyas, N.K., Dash, M.K., Bhandari, S.M., Khare, N., Mitra, A. și Pandley, P.C., 2003, “Despre tendințele de extindere ale banchizei din regiunea antarctică, pe baza observațiilor OCEANSAT – 1 MSMR”, International Journal of Remote Sensing 24, 2277-87: “Tendința de creștere a cantității de gheață s-ar putea accelera.”

Parkinson, C.L., 2002, “Tendințe în durata sezonului banchizelor din sudul oceanului, 1979-99”, Annals of Glaciology 34, 435-40: “Cea mai mare parte a Antarcticii are parte de un sezon al banchizei mai lung, care durează cu 21 de zile mai mult decât în 1979.”

Dar oare mai contează datele pentru cei care sunt siguri de concluziile lor? Pentru a ne impresiona, ecologiștii folosesc cataclismele naturale, atribuindu-le evident, încălzirii globale. Chiar și frigurile extreme înregistrate în diferite zone geografice sunt considerate consecințe ale încălzirii globale. Din păcate nimeni nu ne spune că în absența fenomenului natural de încălzire globală, ar trebui să facem față unei noi glaciațiuni. Și totuși, deși ecologiștii afirmă că frecvența uraganelor în SUA a crescut, putem observa că datele contrazic această ipoteză. Între 1991 și 2000, numărul uraganelor a fost de 14, cu unul mai puțin decât între 1981 și 1990. Și totuși, unde este “creșterea dramatică”?
Analiza eronată, lipsa perspectivelor, iată problemele principale ale ecologiștilor. Foarte multe organizații au pretins că intensificarea El Nino se datorează acțiunii omului, însă niciun ecologist nu a spus că El Nino este un pattern meteo global care apare aproximativ la o frecvență de 4 ani (a apărut în ultimul secol de 23 de ori) și care există de mii de ani. Iar în evaluarea pagubelor, ecologiștii demonstrează încă o dată o lipsă de viziune, pentru că în 1998 de pildă, conform cercetătorilor americani, El Nino s-a dovedit a fi profitabil. Stanley A. Changnon, comentează această situație paradoxală în articolul “Impactul uraganului El Nino din 1997-1998 asupra Statelor Unite”, apărut în Bulletin of the American Meteorological Society 80, nr. 9: “Beneficiul economic net a fost, în mod surprinzător, pozitiv […] pierderile directe la nivel național au fost de patru miliarde, iar câștigul de aproximativ nouăsprezece miliarde.”
Ecologiștilor însă nu le pasă de oameni, așa că pentru ei universul este foarte îngust. Contează doar presupusele consecințe asupra mediului, contează doar ideile complexe și teoriile sterile. Iată de ce, în urma unui articol aparținând unei campanii ecologiste, publicat în The New Yorker, în care se scria că electricitatea cauzează cancer, s-au cheluit sume imense pentru a demonstra publicului că de fapt este inofensivă. Conform unui articol semnat de Park în Voodoo Sciene, folosind Estimarea Comisiei Științifice de la Casa Albă, s-au cheluit aproximativ 25 de miliarde de dolari pentru a demonta aceste idei. 25 de miliarde de dolari înseamnă mai mult decât PIB-ul celor mai sărace 50 de țări din lume, la un loc. Și totul pentru că anumiți ecologiști vorbesc înainte de a avea o confirmare științifică. Mai mult de jumătate din populația Globului trăiește cu doar 2 dolari pe zi, iar ecologiștii, care beneficiază de apartamente de lux, de case de vacanță și de milioane de dolari, vorbesc despre conservarea mediului și despre aspectul rustic atât de căutat. Încercați să-i explicați unui om care moare de foame că nu trebuie să taie copacul pentru că pădurea ecuatorială (care îi apare lui nesfârșită) va suferi, sau încercați să-i explicați că nu-și poate găsi un loc de muncă pentru că industria nu are ce căuta în aceste zone, care “trebuie” să-și păstreze farmecul local. Încercați să-i explicați unui om că el trebuie să moară de foame pentru ca lumea să nu dispară din cauza unei creșteri de 35% a gazului care înseamnă 0,0002% din atmosferă. Sau, poate, ar trebui să ascultăm cuvintele lui Reid Bryson, profesor emerit și fondatorul Departamentului pentru Știința Oceanului și Atmosferei: “Înainte de a spune ceva, lăsați-mă să vă expun un fapt. În primii 10 metri ai atmosferei, cât din energia eliberată de pământ, care se prespune că este afectată de dioxidul de carbon, este absorbită de vaporii de apă? În primii 10 metri, 80%. Și cât din această energie este absorbită de dioxidul de carbon? 0,08%. De 1000 de ori mai puțin decât vaporii de apă. Așa că te poți duce afară să scuipi și vei avea același efect ca și dublarea dioxidului de carbon”.
Ecologiștii continuă să creadă că au dreptul de a influența lumea. Organizațiile pretind că ele cunosc metodele cele mai bune și că trebuie să acceptăm deciziile lor dacă vrem ca lumea să supraviețuiască. Și totuși, istoria îi contrazice pe ecologiști. Deși pretind că pot controla natura și că știu care sunt demersurile pe care trebuie să le facă, ei au eșuat lamentabil când au avut ocazia de a o face. Parcul Yellowstone a fost creat în 1872, fiind primul areal protejat din lume. În 1903, a fost creat Serviciul Parcului, pentru a proteja parcul și pentru a îl păstra în stare inițială.
Și totuși, nimic nu a funcționat cum trebuie. La început, cei care controlau parcul au crezut eronat că elanii erau pe cale de dispariție. Așa că au otrăvit toți lupii din parc, eliminând astfel prădătorii. De asemenea, le-au interzis indienilor să vâneze. Urmarea a fost o explozie a numărului de elani, care a dus la dispariția multor specii de copaci. Elanii au mâncat copacii folosiți de castori pentru baraje, așa că au dispărut și castorii. Fără castori, pajiștile s-au uscat, au dispărut vidrele și păstrăvii, iar eroziunea solului a devenit tot mai frecventă.
În 1920, rangerii au început să împuște elani cu miile, însă a fost inutil, vechile plante nu s-au întors. De asemenea, s-a înțeles rolul de control exercitat de indieni, care, în ciuda iluziei “pământului neatins de mâna omului” și a presupusei armonii care domnea în trecut, exercitaseră o influență imensă asupra mediului, ucigând animale, arzând câmpiile, modificând pădurile și chiar contribuind la dispariția anumitor specii. Dar, era prea târziu.
Încercând să repare greșelile, administrația parcului a luat alte măsuri haotice. Urșii grizzly au fost protejați, iar mai apoi uciși, lupii au fost uciși iar mai apoi reintroduși. În anii 60 s-au luat măsuri pentru prevenirea incendiilor. Când au înțeles efectele benefice ale focului, au schimbat politica, ceea ce a dus la arderea violentă a mii de pogoane, sterilizând pământul și împiedicând creșterea pădurilor. În 1970, au fost introduși păstrăvii curcubeu, care au eliminat în scurt timp speciile locale. Iar lista de măsuri absurde continuă la nesfârșit, demonstrând că omul, în ciuda dorințelor sale, nu poate controla natura, nu o poate menține într-un status quo.
Nu este nicio problemă în a spune nu știu, ba chiar este în multe situații cea mai bună soluție. Dacă acceptăm că nu știm, vom învăța să fim mai liniștiți, vom învăța să nu mai acționăm pe baza unor prejudecăți. Nu datele trebuie să se muleze după părerile noastre, ci noi trebuie să ne construim părerile pe baza datelor. Istoria ne arată că toate măsurile luate fără a experimenta în prealabil s-au soldat cu eșecuri răsunătoare.
Un bun exemplu în acest sens este interzicerea clorofluorocarbonului, gaz folosit ca agent frigorific. Ecologiștii au pretextat distrugerea stratului de ozon, însă de fapt singura consecință a fost eliminarea răcitoarelor ieftine, care a afectat populația din Lumea a Treia, făcând mâncarea să se strice mai repede și ducând la o creștere alarmantă a fatalităților datorate intoxicațiilor alimentare.
O altă catastrofă provocată de ecologiști a fost interzicerea DTT-ului. În anii 80, DTT-ul era considerat ca fiind cancerigen deși s-a demonstrat că putea fi și înghițit fără probleme (Hayes, 1969). În ciuda raportului Comitetului Sweeney din 25 aprilie 1972, care preciza că “DTT-ul nu este un agent cancerigen pentru om”, substanța a fost interzisă. După aceea, agricultorii au trebuit să lucreze cu parathion, un pesticid mult mai toxic, care a provocat peste 100 de morți în primele luni de folosire, pentru că oamenii nu erau obișnuiți să lucreze cu ceva cu adevărat toxic.
Și totuși, DTT-ul era cel mai eficient mijloc de combatere al țânțarilor, iar consecințele interzicerii lui au fost catastrofale. În 1970, înainte de interzicerea DTT-ului, malaria, afecțiune provocată de țânțari, era o boală neglijabilă, producând 50.000 de victime anual, în toată lumea. După ce a fost interzis DTT-ul, două milioane de oameni au murit anual de malarie, ridicând suma totală la mai mult de 60 de milioane de victime până în prezent. Dacă facem un mic calcul, vom descoperi că interzicerea DTT-ului a omorât mai mulți oameni decât Hitler. Iar ecologiștii o numesc o simplă eroare de laborator.
Multe astfel de erori au fost trecute cu vederea de-a lungul timpului. Iar demonizarea societății capitaliste este făcută în mod evident părtinitor. Oamenii au fost acuzați că au construit prea mult și tasează solul, oamenii au fost acuzați că eliberează în atmosferă prea mult metan. Și totuși, câți ecologiști știu că greutatea totală a termitelor este de 1000 de ori mai mare decât greutatea totală a tuturor oamenilor? Sau câți ecologiști știu că termitele produc mult mai mult metan decât industria ”demonizată”?
Și cu toate că aceste carențe sunt evidente în teoriile ecologiștilor, ei continuă să pretindă că dețin soluțiile. Dar, dacă ne uităm atent și analizăm propunerile lor, vom descoperi o risipă inutilă de resurse și de timp. Tratatul de la Kyoto, din 1998, care prevede reducerea emisiilor de dioxid de carbon, nu înseamnă de fapt nimic, pentru că efectele aceste reduceri vor fi aproape insesizabile. Astfel, conform revistei Nature 22, numărul din octombrie 2003, semnarea tratatului de către Rusia va duce la reducerea temperaturii cu 0,02 grade Celsius până în 2050. Modelele construite de IPCC, estimează o scădere mai accentuată, cu toate astea ea nu depășește în nicio situație 0,15 grade Celsius.
Amory Lovins, cercetătoarea pe afirmațiile căreia se bazează teoria energiilor alternative, a prognosticat că în anul 2000, 35% din energia Statelor Unite va fi produsă de surse alternative. Cu toate acestea, în 2000, doar 6% din energie provenea de la surse alternative. Acum ecologiștii militează intens pentru energia alternativă, aducând argumente peste argumente în favoarea energiei solare.
Un calcul simplu arată că, pentru a susține 35% din totalul energiei prin panouri solare, SUA ar avea nevoie de 30.000 de kilometrii pătrați de panouri. Adică ar putea să construiască panouri pe toată suprafața statului Massachusetts. În opinia ecologiștilor, asta ar putea fi o opțiune viabilă.
Dar cel mai mare argument al partizanilor ideii de încălzire globală este presupusa schimbare dramatică a climatului. Deși nu se bazează pe date certe, ecologiștii afirmă că s-a schimbat foarte mult clima pământului. Fără să țină cont de condițiile locale specifice fiecărui areal, fără să țină cont de efectul de insulă cauzat de creșterea orașelor, fără să țină cont de ciclurile naturale și mai ales fără să țină cont de cea mai evidentă cauză, căldura provenită de la soare, ecologiștii afirmă că influența omului este factorul principal care determină efectul de seră și implicit, încălzirea globală.
Și totuși, datele îi contrazic ca în atâtea alte cazuri. Vorbim de 200 de ani despre epuizarea resurselor și totuși resursele nici măcar nu sunt aproape de a se epuiza, vorbim despre creșterea dramatică a temperaturilor și totuși, dacă privim câteva grafice, vom descoperi că temperatura a variat în parametrii normali în ultima sută de ani.
În România, oamenii sunt convinși că s-a schimbat clima, din cauza încălzirii globale evident. Oamenii spun că iernile nu mai sunt ca altădată, că verile sunt prea călduroase și că temperatura medie a crescut dramatic. Și totuși, dacă ne uităm pe câteva grafice, vom descoperi că aceste creșteri, acolo unde există, sunt minuscule. Ba, mai mult, vom descoperi că ele se înscriu într-un pattern normal al variațiilor de temperatură. Stațiile de măsurare a temperaturii înseamnă o evidență pe care ecologiștii, în cursa lor pentru senzațional, nu ar trebui să o ignore.











Adevăratele măsurători se fac însă în atmosferă, cu ajutorul sateliților meteorologici, pentru că doar acolo poate fi observată o eventuală încălzire datorată efectului de seră. Iar datele de acolo sunt și mai concludente, arătând o încălzire infimă, datorată intrării într-un nou ciclu termic. Însă ecologiștii continuă să afirme că încălzirea globală este fenomenul cel mai important. Ni se spune că singurele măsurători care contează sunt cele din Antartica, pentru că deasupra acelei regiuni este gaura din stratul de ozon.
O simplă cercetare a datelor este îndeajuns pentru a descoperi că realitatea îi contrazice în mod evident. Punta Arenas este orașul cel mai apropiat de Antarctica din lume, iar datele colectate aici sunt grăitoare. Priviți, aceasta este faimoasa încălzire globală…





Bibliografie:


Graficele se bazează pe datele GISS și au fost preluate de pe site-ul www.giss.nasa.gov/data/update/gistemp/stationdata/.
Datele despre fenomenele extreme din SUA au fost obținute de pe United States Historical Climatology Network (USHCN), www.nhc.noaa.gov/pastdec.shtml

Cărți și articole:

Crichton, Michael, “State of Fear”, Harper Collins, New York, 2004

Lean, Judith și Rind, David, “Evoluția climatului în funcție de schimbarea radiațiilor solare”, Journal of Climate 11, decembrie 1998, 3069-94

IPCC, “Schimbarea climatului 2001: Baza științifică”, Comisia interguvernamentală pentru schimbarea climatului, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.

Thompson, D. W. J. și Solomon, S., “Interpretarea schimbărilor recente de climat din Emisfera Sudică”, Science 296, 2002, 895-99

Lomborg, Bjorn, “The Skeptical Environmentalist”, Cambridge University Press, Cambridge, 2002.

Pritchard, James A., “Preserving Yellowstone’s Natural Condition: Science and the Perception of Nature”, University of Nebraska Press, Lincoln, 1999

Schullery, Paul, “Searching for Yellowstone: Ecology and Wonder in the Last Wilderness”, Houghton Mifflin, New York, 1997

Streutker, D.R., “Creșterile efectului de insulă din Houston, Texas, măsurate de sateliți”, în Remote Sensing of the Environment, 85, 2003, 282-89

Congresul SUA, ”Raportul final al Consiliului consultativ asupra controlului meteo”, United States Congress, University of the Pacific, Hawaii, 2003

Wildavsky, Aaron, ”But is it true? A citizen’s guide to environmental health and safety issues”, Harvard University Press, Cambridge, 1995.

Park, Robert, ”Voodoo Science: The road from Foolishness to Fraud”, Oxford University Press, New York, 2000

Krech, Shepard, “The Ecological Indian. Myth and History”, Norton, New York, 1999

Huber, Peter, ”Hard Green: Saving the Environment from the Environmentalists, a Conservative Manifesto”, Basic Books, New York, 1997

Drake, Frances, “Global Warming: The Science of Climate Change”, Oxford University Press, New York, 2000

Chase, Alston, “Playing God in Yellowstone: The Destruction of America’s First National Park”, Atlantic, New York, 1986

Lindzen, Richard S., “Presa a înțeles greșit: Raportul nostru nu susține Tratatul Kyoto”, Wall Street Journal, 11 iunie 2001

Ball, Thimothy, “Global warming: the cold hard facts?”, Canada Free Press, 5 februarie 2005

Ball, Thimothy, and Harris, Tom, “Climate Extremism: The real threat to civilization”, Canada Free Press, 20 iulie 2007

Harris, Tom “The Inconvenient truth is indeed inconvenient to alarmists”, Canada Free Press, 12 iunie 2007


Seriale de televiziune:

Penn și Teller, Bullshit! – serial de televiziune – episod în care o tânără convinge câțiva ecologiști să militeze pentru interzicerea dihidrogenului monoxid (cunoscut și sub denumirea de apă). Iar oamenii, auzind că această substanță “se găsește în lacuri și în râuri, rămâne pe fructe și legume după ce sunt spălate, te face să transpiri...”, semnează petiția.

South Park, Two days before the day after tomorow – serial de televiziune, animație – episod în care distrugerea unui baraj construit de castori este pusă pe seama încălzirii globale, declanșând o criză generală. O ironie la adresa ecologismului extremist.