Mă topesc după reeditări. Văd o carte veche între coperte noi și mă gândesc la ea ca la un CD: ia să-i dăm un play, să vedem dacă mai sună ca altădată!

Palimpsestele lui Cornel Mihai Ionescu (Cartea românească, 2007) rezistă încă, după aproape 30 de ani. Erudiția nebună a profesorului nu devine apăsătoare. Chiar și așa, nu este un text pe care-l citești în vederea unui examen. Obsesia „răzuirii” unui înțeles pentru a descoperi un altul, care și el urmează a fi răzuit...înseamnă scoborâre în abisuri incomensurabile. Or, cum ne-am obișnuit deja, la originea mai tuturor încercărilor hermeneutice românești se află Dimitrie Cantemir. Discutând distincția practicată de domnitorul proteic între „artele liberale” și cele „mecanice”, autrul observă taxinomia lui flexibilă, marcă a „antiaristotelismului gândirii sale”. Influențat de iraționalismul lui Van Helmont, Cantemir caută întunericul din lumină. Homo barocus, el înclină mai curând spre adevărul revelat decât spre gândirea logică, care se înfundă într-o „ignoranță doctă”. Să nu uităm că și Cusanus se preocupase de fumurile rațiunii cam din același unghi. Logica nu este respinsă de plano, doar că ea se mișcă în limitele permise rațiunii „senzitive”. Propunerea limbajului ca hierofanie, iată de ce este „suspectat” Cantemir, plasat într-un „anotimp baroc” sau într-o „toamnă liturgică”. Considerațiile asupra barocului istoric și psihologic aduc bibliografia românească la nivelul celei aferente de sorginte germană și engleză, mai cu seamă. Distingând continuu între logos și pathos, se aduc argumente extrem de subtile în favoarea „antiintelectualismului baroc” al filosofului. Oglinda aflată pe pieptul Demiurgului reflectă în mintea gânditorilor adevărurile raționale. Astfel se ajunge la Logica inutilis a lui Van Helmont. O „gândire patetică”, luptându-se să-și justifice inutilitatea? Cantemir agnostic? Nu alogic, însă, ci misologic, adică susținător al „epuizării posibilităților cognitive” ale logicii.

Nu la fel de spectaculos este studiul extins închinat teiului sofianic din poemele eminesciene. Remarcile și asociațiile excepționale se ițesc, dar la distențe respectabile.

Alta este situația identificării unei poetici a negației în Remember al lui Mateiu Cargiale. Figura lui Sir Aubrey de Vere este tratată la modul palimpsestic, ca o adâncire a figurii Sfinxului. În special Jacques Lacan este întrebuințat în declanșarea semiozei, via „frumusețea apofatică”. Păcat că studiile acestea fabuloase nu sunt mai bine strânse, astfel încât să corespundă mai exact cerinței de agudeza y arte de ingenio, formulate de Baltasar Gracián. Există o oarecare lăfăială hermeneutică, care s-ar putea să-l irite pe cititorul tânăr, în stare să se aventureze în labirintul acestei cărți.

La fel de complex în dezbatere se dovedește și orfismul lui Emil Botta, poetul capabil să redea cu „exactitate <> mierlei”. Poetul român este pus în ecuație cu John Keats și Mallarmé, cu mențiunea unei „tristeți budiste” specifice doar lui.

De fapt nu importă atât opera aleasă spre spintecare, cât etalarea sufocantă a unui imens arsenal baroc: simulacrele, figurile, demonii analogiei, athanorul și nenumărate simboluri. Cornel Mihai Ionescu nu face doar un istoric pasionant al barocului, în linia lui Edgar Papu (căruia nu i se pot diminua meritele în ceea ce privește analogiile plastice, claritatea stilului și vastitatea perspectivei culturale), ci se scufundă până la „Mumele” sale. Partea finală a volumului, pasionantă ca un roman, cuprinde articole condensate despre complexul Heraclit, epifania luminii negre, tatuajul emblematic, surâsul Gorgonei și multe altele.

Și totuși, oricât de imprevizibile ar fi descifrările de hieroglife, oricât de alexandrină ar fi imaginația critică din aceste pagini, toate la un loc nu echivalează cu a-l asculta pe Cornel Mihai Ionescu viva voce. Dar nu într-un cadru aulic, ci într-o cârciumă a lui Auerbach, unde comparatistul acesta socratic se dezlănțuie într-o orgie hermeneutică. Este unul dintre puținii oameni la care până și bârfa deviază înspre tălmăcire, înnobilându-se. Oricât l-ai asculta, ai senzația că rămâi constant pe un limb la porțile cunoașterii subtile. Nu-i nimic, e bine și așa – să fii primit măcar în paradisul limitrof.