Roșu ucigaș, romanul olandezului Jeroen Brouwers, apărut la Editura Univers, 2006, a doua ediție, în traducerea Monicăi Săvulescu-Voudouris și a Ioanei Mira Voudouris, depune mărturie despre exotismul torturii și tăbăcirea sufletească a celui îngenuncheat încă din zorii vieții. Autobiografie demi-poetizată, blestem și exorcizare, scrierea aceasta întretaie cu abilitate perspectiva trecutului ulcerat cu cea a unui prezent dezabuzat și prăbușit în cârcoteala consumistă.

Februarie 1981, moartea mamei - „Timpul se scurge, moartea e iarăși în casă – pentru a nu știu câta oară: să mă grăbesc deci” – mama care, din azilul de bătrâni, își suna fiul fără a avea curajul să-i vorbească. Străinul lui Camus reapare pe scena romanescă și refuză să participe la funeraliile celei răposate cu un sandviș cu cașcaval în mână. Detaliul naturalist încearcă să justifice sustragerea de la datoria filială – „Suferea de boala lui Parkinson: când stătea la televizor îi tremurau mâinile și capul, gura i se căsca și limba îi atârna pe bărbie”.

Ca în Melancolia lui Eminescu, imaginea iubitei se suprapune celei materne. Iubita, Liza, este cea care valorifică religios datele unei existențe banale: „îmi spunea Iesle din Bethlem, căsuță din Nazareth...”. Numai ea mai reușește să insufle emoție în sufletul bărbatului pustiit de experiența lagărului: „Stăteam gol și înfiorat la fereastra mare a sufrageriei, cu receptorul la ureche, cu mâna pe sex”. Situația este dantescă, Liza jucând rolul Beatricei pentru cel rătăcit în pădurea păcatelor, pentru scriitorul care se teme de viață, de implicarea sentimentală: „Cel mai bun lucru pe care oamenii și-l pot dori unul altuia este să nu înceapă să se iubească”. Recuperarea este grea pentru cel care scrie o carte despre fenomenul sinuciderii în literatura olandeză, pentru cel care declară ritos: „Nu simt nimic și nu vreau să simt nimic”. Închiderea rănilor sufletești nu se poate face decât prin exercițiu psihanalitic și prin voința de a spera – de aici și leit-motivul acestui roman expresionist: „Să ne rugăm!”.

Schimbarea alertă a perspectivei cronologice are ca scop motivarea atoniei emoționale din prezent. Rememorarea supliciului îndurat în lagărul indonezian Tjideng, acolo unde soldații japonezi i-au umilit mama: „Pentru că era ca o regină”, „au călcat-o în picioare până când au lăsat-o ca moartă”, justifică deprimarea morală, camuflată sub indiferență și cinism. Ruptura dintre mamă și fiu este transferată la modul simbolic în regim vegetal: și este ireversibilă ca o ofilire: „i-am fost smuls mamei, așa cum un fruct care încă nu este copt și atârnă pe creangă nu este cules, ci smuls, lucru care face ca toate frunzele pomului să freamete”.

Copilul care în lagărul indonezian se ascundea sub pălăria enormă a bunicului răposat, nu va mai avea nevoie de pedagogia postbelică, instituționalizată. Mama, odată scăpată din infernul lagărului, își trimite fiul la o școală confesională, ținând morțiș să reînnoade firul vieții de acolo de unde el fusese rupt. Reacția băiatului maturizat în urma traumelor fizice și psihice este extrem de virulentă: „această mamă mă trădează./De ce n-au bătut-o până s-o omoare în lagărul japonez” sau „N-are decât să moară această muiere care-și mângâie conștiința sentimentală fluturând, din ce în ce mai depărtată de mine, o cârpă din ce în ce mai mare”. Școala confesională este percepută ca un alt lagăr: „Nu înțeleg diferența principală între un paznic de lagăr japonez și un asemenea călugăr”. Așa cum Hamlet avea viziunea lumii ca o serie de închisori care se conțin una pe alta, așa și micuțul privat de dragostea mamei reacționează în maniera anticului Oreste: „La naiba cu ea./Vreau să spun la naiba cu toate mamele”.

Peste ani, scriitorul cu „caracter asocial și paranoid” se manifestă la fel de irascibil cu privire la violență: „poporul barbar de nemțălăi”. În mod straniu, forța acestui miniroman liric vine de la formulările aspre, aproape expresioniste. Duritatea maschează o fire sensibilă, teribil de rănită. Simularea indiferenței cinice se face prin descrierea minuțioasă a tăierii bătăturilor din tălpi. La fel, rememorarea umilințelor îndurate se face prin emiterea de sunete batraciene –o sfidare la adresa unei lumi îmbuibate și derizorii. În veșminte alegoric-lirice, sfidarea devine și mai percutantă: „Stau pe frunza mea de nufăr și inhalez atât de mult aer că gâtul și obrajii mi se umflă, iar capul mi se face roșu. Sărută-mă. Sunt un regea în pielea unei broaște. Câteodată îmi arunc limba ca pe un harpon ca să prind câte-o libelulă, ce fâșâie ca un celofan între fălcile mele în vreme ce o mestec și apoi o înghit”.

Întoarcerile repetate în timp, în lagărul unde bunica locuia sub o chiuvetă, „de parcă ar fi fost o sfântă într-o raclă din granit și din lemn”, au efectul trecerii printr-un purgatoriu labirintic, din care e aproape imposibil să ieși înspre paradis. De aici și îndemnul căznit, ineficient, la rugăciune, căci: „Am rostit milioane de osanale, niciodată nu m-am rugat prin aceasta”. Într-o lume în care papa Woytila îl îmbrățișează pe împăratul Hirohito, asemănat cu Hitler, serenitatea invocării divinității este definitiv compromisă.

Tonul relatării se înăsprește cu cât evocarea atrocităților din lagăr devine mai obsesivă. Leit-motivele oprimării: muștele, râsul și cântecul forțate, soarele cumplit din timpul adunărilor (kumpulan) interminabile de pe platou dau măsura exactă a infernului concentraționar. Umlilirea femeii echivalează cu mânjirea maternității, a vieții înseși: „O femeie goală trebuie să meargă în patru labe pe străzi, are o sfoară în jurul gâtului, pe care o ține un japonez care o urmează. Dacă dă în calea ei de rahați este obligată să-i miroasă, ca un câine. Japonezul stă cu bățul înălțat deasupra spinării ei și a locului unde altădată trebuia să fi avut fesele, pe care acum nu le mai are. Japonezul o străpunge cu vârful cizmei în fund”. Până și simbolul expus pe stindardul japonez este perceput ca un mesaj al sadismului: „soarele este cel mai fioros călău pe care-l au la îndemână japonezii, soarele este simbolul poporului japonez”.

Cele o sută de pagini ale romanului sunt exact cantitatea de ură, disperare și lirism pe care o poate îndura cititorul. Textul acesta otrăvit face dovada că nu există „privilegiați” ai torturii în al doilea război mondial. Roșul ucigaș al luminii solare bântuie încă o memorie colectivă din ce în ce mai slabă.