Volumul „Cartea Psalmilor” de Paul Aretzu constituie un eveniment în spațiul cultural românesc. Avem înainte o rugăciune textualizată, un text irigat de apa Cuvântului ce pătrunde seminal în interstițiile gândirii și o aduce în acea stare de liniște și transparență favorabilă unei transmiteri operante în dinamica transfuziilor dintre text și viață. Cuvântul devine atractorul stării poetice, care face viu trupul textual.
Autorul nu operează prin reducții, ci prin amplificări scripturale, nu mizează pe o schematizare simbolică a realului, ci din angajarea totală a ființei iradiază acel atât de necesar câmp rezidual care creează atmosfera realului textual. Se pleacă din imediatul unei subiectivități încurcate în carceralitatea și distructivitatea mundană: poetul se vede pe sine ca „prizonierul literaturii care aspiră realitatea strângând-o într-un burduf ca pe un gunoi prețios”. „copilul celor care scoteau ochii privighetorilor”, „o pasăre umană, o mumie cusută cu sârmă de aur, având unghii de aur și față de aur, dăruind pâinișoare și poeme scrise pe limbă, înrudit cu steaua din piață, cu umbra albinei înecată în ulcior” (Psalmul 29).
„Bolnav de realitate”, el îl „visează pe Domnul” aievea (Psalmul 1), și de aici prizează moartea și învierea în text, sau textul ca rescriere a realității-palimpsest ce germinează în taina lui Dumnezeu: „Domnul moare și înviază în text. Scriu peste alt scris” (Psalmul 6). Dumnezeu Însuși „a scris sufletul” (Psalmul 1). Complexul lui Oedip invocat aici este însuși complexul omului urmărit de spectrul uciderii în sine a chipului lui Dumnezeu, chipul Tatălui și a desfrâului cu propria natură creată, chipul mamei (Pr. Ghelasie Gheorghe).
Date fiind rupturile lapsariene între modurile de comunicare: „Eu nu scriu în limba în care vorbesc, eu nu vorbesc în limba în care gândesc”; se tinde spre acel regressus ad uterus ca „holocaust” în vederea epifaniei-rememorării originilor: „Eu mor în burta mamei, ca o pădure îndesată în sobă” (Psalmul 3). Nostalgia intensifică simțirea poetică până în pragul invocării: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum zece ani? Unde este fratele meu din copilărie?” (Psalmul 54).
În bună tradiție ioaneică, întreg fluxul istoric cu urma sa textuală sunt cuprinse în „supracorpul” tainei Cuvântului, chip de Dumnezeu și chip de creație unite în Chipul Fiului întrupat: „Dumnezeu-Cuvântul este mamatata” (Psalmul 11). În saltul dat de atingerea Sa învietoare sunt transportate relația cu lucrurile și ființele mărunte [„Acum e toamnă și autorul are grijă de animale, iar acestea îl încălzesc cu respirația în mijlocul luminișului de ger” (Psalmul 1); „întreb spicele cum e să trăiești o vară, întreb gâzele cum e să trăiești o zi” (Psalmul 7); „Mie îmi pare rău și de boaba de grâu și de boaba de mei” (Psalmul 6)] , revelația „infinitezimală” [„mi-ai dat soare mic sub geană” (Psalmul 16)], și convivialitatea [„l-am invitat pe oaspetele meu călător măcar să ne rugăm împreună sau să plângem împreună sau să ne uităm împreună cum cade lumina pe frunze” (Psalmul 4)].
Chemarea dumnezeiască presupune o întretăiere cruciformă a miracolului cu firescul: „Azi sunt din șirul celor chemați. Ei duc lumânări de zăpadă în mijlocul arșiței, ei spun rugăciunea în timp ce își beau cana cu lapte” (Psalmul 2). Cuvântul este „o țară” (Psalmul 4), „cămașa sufletului” (Psalmul 19), mugurul sufletului” (Psalmul 32), „mijlocul cosmosului, locul în care se întâlnește iubirea care pleacă din mine cu iubirea care vine spre mine” (Psalmul 67). Invers, poetul este „viermele, cariul cuvântului” (Psalmul 34), „un fetus în interiorul cuvântului” (Psalmul 67), „cuiul care se înfige în carnea” Cuvântului (Psalmul 69).
Sub straturile de depunere/acoperire a realului pulsează inima: „Doamne, înăuntrul tuturor mizeriilor, sub jeguri, sub cicatrice, sub lavele infernale ale creierului, sub toate, este sfioasă inima”. (Psalmul 11), pe care rostirea poetică o întoarce „spre scheletul în zbor al păsărilor” (Psalmul 14), învelind-o cu „biserici” (Psalmul 50). În fața acestei incomprehensibile convecții care gestează formele resurecționale ale realului, psalmul devine „un bâlbâit albastru” (Psalmul 6), iar poetul, „dumicatul cerșetorului” (Psalmul 72), un „sânge rănit” (Psalmul 71) ce se transformă în „ghemotocul uimirilor” (Psalmul 50), vrând să „aiureze în Dumnezeu” (Psalmul 20).
Relația dintre suflet și trup este surprinsă și ea în „mandilionul” textual-iconic: „Arta trebuie să-și hirotonisească țara sa... Am sufletul moale și nescris” (Psalmul 5). Sufletul este „o metaforă vie” (Psalmul 37). Apropierea de Dumnezeu se face „cu trupul jupuit de pe suflet” (Psalmul 56), iar „după moarte, trupul rămâne în suflet ca o carte” (Psalmul 68).
Pe de o parte, trupul „îndesat cu ceasuri” (Psalmul 14) descrie relația cu temporalitatea, corp al răstignirii continue aureolate de urmele menzice ale genezei: „a fi trup înseamnă a fi supus răstignirii continuu. A fi trup înseamnă a-ți aminti, în momentele de singurătate, atingerile genetice ale lui Dumnezeu” (Psalmul 72).
Pe de altă parte se reliefează forța de transmutare a rostirii liturgice, care poate dona trupului interioritatea cuvenită împărtășirii: „în zori mi-am acoperit trupul cu vocea” (Psalmul 29). Într-un act de dublă pătrundere, Domnul este „cruce vie” (Psalmul 10), iar poetul mănâncă „pâine răstignită” (Psalmul 75), „crucea este o pasăre sub formă de corabie lopătând, sub formă de clepsidră curgând” (Psalmul 23).
Crucea transpare în același timp ca intersubiectivitate și totodată ca intertextualitate: „Fă-mă din cruce să vorbesc” (Psalmul 60), „răstignit nu pe cruce, Doamne, ci pe carte” (Psalmul 49). Forța de penetrare a Cuvântului produce o trecere la limită și irumpere a filonului magmar afectiv: „sunt îmbrățișat continuu cu Dumnezeu intrat în mine ca un vultur” (Psalmul 5); „Dumnezeu mi-a intrat prin buze, prin nări. Dumnezeu stă ca leul în mine. Domnul este Cuvântul” (Psalmul 60). Moartea e un punct critic, chenotic: „Eu sunt încoronat cu piroane și cu spini ca un arici. Sunt acoperit de bube, de scuipat și de lacrimi. Om în pustiu” (Psalmul 2), însă în același timp punctul de întoarcere al unui grafic modelat de atracția infinitului.
Pe de o parte infinitul mic, al clipei și al textului, „am murit atâția ani și nu trăiesc decât lingurița clipei” (Psalmul 24), „respiram într-un coșciug de hârtie”. (Psalmul 11), „Doamne, îmi este frică de moartea de-o clipă, de pânza de păianjen în care sunt prinse portocale amărui”. (Psalmul 11). Pe de alta, infinitul veșniciei care poruncește o „desfășare a limbii” înviate (Psalmul 21) din mormântul temporal-textual: „Suntem închiși în timp, Doamne, ca într-o sticluță. Eu sunt închis în scris” (Psalmul 20); „sunt o carne semantică și aștept venirea Mirelui” (Psalmul 31).
Prin forța resurecțională a cuvântului/trupului Său, Domnul descoperă „splendoarea” pascală a morții. (Psalmul 11), cenușa este „fragilă lumină” (Psalmul 33), iar învierea înseamnă „jupuirea de moarte” (Psalmul 44). Moartea pătrunsă de erosul cuvântului – „Doamne, vorbirea este erotică” (Psalmul 57) – învăluie existența într-o tăcere care este punctul apoteotic al unei schimbări la față: „ca un evantai, ni se schimbau fețele” (Psalmul 32), expresie a prefacerii celular-lăuntrice: „o icoană a lui Dumnezeu am în fiecare picătură de sânge” (Psalmul 26). Cerul însuși cade în mormântul gol (Psalmul 36), deasupra căruia strălucește „galaxia cuvintelor” (Psalmul 54). De aceea, „adevăratul amant este martirul” (Psalmul 53).
Dragostea dă porților rostirii culoarea învierii: „Dumnezeu stă pe buzele mele ca un ruj al dragostei” (Psalmul 67), a veșniciei ce-L arată a fi singurul contemporan al omului (Psalmul 33). Relația cu femeia, supusă aceluiași vertij eshatologic, pivotează în jurul misterului nașterii spirituale: „Eu nu pot să văd în femei. Trăiesc între ceruri și între pământuri. Eu nu pot să văd în fecioară. Nu am ochiul pregătit” (Psalmul 21); „îmi este mare teamă că femeia mea, lângă care adorm, să nu intre din nou în toracele meu, în coasta mea și să rămân singur” (Psalmul 69); „stăm înveșmântați în maicile noastre” (Psalmul 63).
În acest traseu epectatic, poetul „urmărit de un munte de pământ și de nume” (Psalmul 1) nu este singur, căci „îngerii se îngrămădesc pe ființele omenești” (Psalmul 75), și „iubirea de Dumnezeu scoate sufletul din mine” (Psalmul 24).
Iconomia Cuvântului este reliefată prin imagini vizionare ce desfășoară o apocaliptică a textului: „Doamne, cuibărit în laptele sugarilor, Scriptura se întinde de la o margine la alta a lumii în jurul limbii Tale, că o citim zi și noapte, că Domnul ne-o silabisește, dându-ne târcoale” (Psalmul 11); „Mă chircesc într-un clopot, ca un ochi într-o orbită, încercând să-și învingă propria pleoapă, având cuvântul Dumnezeu în mine ca o limbă a timpului” (Psalmul 67); „și s-a încins fața mea, prin zăpadă înotau pești din piatră șlefuită iar Apostolul pescuia oameni de apă dulce într-o undiță de sânge” (Psalmul 43); „Ce caut eu în ceruri, Doamne, ca un rătăcit. Nu vedere: năpustirea lucrurilor peste mine. Nu vorbire: năpustirea cuvintelor, a sensurilor peste mine. Sunt un centru al gravitației Tale. O țărână de călcat în picioare, Mângâietorule” (Psalmul 74); „Am văzut boala năpădindu-mi gura. Ochiul, ca un semn de carte, văzând cuvinte” (Psalmul 67); „Dimineața se aud șoapte în chilii; într-o suflare întunericul se dezlipește și se împrăștie de pe flacăra lumânării” (Psalmul 61).
Totul converge spre o renaștere în taina Cărții Vieții: „Înzăpeziți am fost, Doamne, în fața obloanelor, cu un melc în suflet. În artere mi-ai injectat cuvântul și sângele meu a rămas gravid dintr-o literă” (Psalmul 61); „Domnul îl înțelege pe cel care e în chinurile nașterii, încovoiat peste un pește însângerat” (Psalmul 53); „biblioteca umblă în noi și printre noi. Scris în citit” (Psalmul 66); „am inimă din carte, am sânge din litere” (Psalmul 70). Cuvântul și Duhul împlinesc acest dor al sufletului de regăsire a bucuriei aurorale: „Mi-e dor de mâinile lui Dumnezeu din momentul în care au făcut omul” (Psalmul 40).
Apropierea de Dumnezeu îl aseamănă pe om unui candelabru sau unui munte în care arde flacăra dragostei treimice: „Vin la Tine cu lumânări aprinse, pe umeri și pe creștet” (Psalmul 6).
Paul Aretzu dovedește în volumul de față o artă a cuvântului făcut trup textual în care „imaginea poetică stă sub semnul unei noi ființări” și din care iradiază iconic „fericirea cuvântului poetic” (Saint John-Perse).