Când am primit prima carte scrisă de Doru Ion Lazăr, trepidantul poet cu greutate – atât la propriu cât și la figurat – într-o după amiază de octombrie 27 a anului trecut, mi-am pus fireasca întrebare: omul scrie poezie. Oare ce fel de versuri poate scrie un om călător-neobosit prin a doua tinerețe? Citindu-i versurile am aflat că este trecătorul dus-întors pe drumul neterminat al primei tinereți. În finalul recenziei la volumul de debut „Când își asmute toamna iezii”, apărută anul trecut la Editura Amurg Sentimental, am scris câteva aprecieri sperând că Doru Ion Lazăr nu se va opri, indiferent de criticile care i se aduc, că trebuie să meargă mai departe. La nici un an încheiat de la apariția primei cărți, iată că Doru Ion Lazăr deschide pentru a doua oară un cufăr, atât de bogat în sentimente și trăiri profunde. „Războiul de țesut”, fără dubii, este o carte în mare parte alcătuită din versuri patriotice, lovind adeseori cu biciul principiilor peste gura spurcată a celor care se cred români și care pozează în conducători ideali, ei fiind de fapt modelul reușit al corabiei cu conștiința în derivă, niște clovni cu nasul roșu, îmbrăcați ca pentru iarmaroc. Pentru a-mi exemplifica spusele, citez poezia dedicată unui maghiar „iscusit” la toate, având talentul diversiunii îmbrăcată în diplomație:
„Bastard de neam de viitură,
Născut în mers sub coviltir,
Scăldat în ape de furat...
Îmbătrânești ș-ai caș la gură
De-atâta lapte fermentat,
De iapă care a fătat...
Eu nu mai am atât <>,
Să ți-l arunc ca pe-o lătură,
Pe chipul tău desfigurat
De Răutate și de Ură,
Ce-n sufletu-ți le-ai adunat,
Nomad pe drumul semănat
Cu morții fără Cimitir...

De-un milion de ori...
SICTIR!!!” (pag. 54).
Acestea sunt cuvintele unui om, pentru care drumul străinătății i-a fost prilej de meditație și analiză, iar gândurile, prietene fără glas și nesomn. Ele s-au trezit și au prins curaj spunând astfel:
„Cine vrea ÞARÃ
Trebuie s-o aibă
Nu s-o...ceară!!!” (pag. 69).
În versurile poeziei „Diagnostic”, de la pag. 50, poetul cu nume de resurecție reușește să schițeze în câteva cuvinte un tablou al noilor generații, pe cât de suferinde spiritual, din indiferență, din nepăsare, pe atât de conștiincioase în a mima precum retardatul iremediabil, tipologii umane și comportamentale americănești, mult mai digerabile și la îndemână decât spiritualitatea și învățămintele unei opere universale.
„Fără vlaga din străbuni,
Azi se nasc copii <>,
Fără cultul pentru casă,
Fără cultul pentru masă,
Dumicatul, dus la gură,
Are gust de-njurătură,
Vorba, Doamne-n gura lor,
Ne-nțeleasă, fără spor!”
În încheiere, nu pot să nu observ un aspect lăudabil, pentru cine mai crede în forța cifrei 2 și în fibroasa îndârjire a nodului de copac ce nu cunoaște durerea loviturii de topor. Pe ambele volume semnate Doru Ion Lazăr, pe coperta a patra te privesc două chipuri: al autorului și al soției acestuia. Un motiv în plus să dau credit sincerității dezarmante din versurile primului volum, pline de dor, dedicate familiei sale. Mai mult decât atât, ca orice părinte care știe ce este răbdarea, grija și nesomnul, nu poate să nu mărturisească indirect, tuturor, cu ajutorul muzelor, de unde vin zâmbetul și lacrima: pag. 86 – „Copilăria părinților”:

„În prunci copilăresc părinții!
Prin prunci primesc o vârstă nouă
Nu le mai ninge, nu le plouă,
Nici oase nu-i mai dor, nici dinții...

Privindu-i, ei în ochi au rouă,
În suflet flacăra credinței
Și-o rugă: - Doamne, dă-ne nouă
Povara grea a neputinței.(...)

Că-s prunci părinții și li-s ochii-n rouă!”
Și pentru că „Războiul de țesut” trebuie, pentru un creator de vise și de doruri, să-și urmeze neîncetat activitatea, continuă poete, că ai ce dărui.

realizat de Gabriel Dragnea
Doru Ion Lazăr, „Războiul de țesut”, poezii, Editura Amurg Sentimental, 2006.