agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6556 .



Practica exilului
article [ ]
despre “Platforma” şi Michel Houellebecq

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cam ]

2007-05-10  | [This text should be read in romana]  

Literary Translation - Translations of classic and original poetry and other materialsThis text is a follow-up  | 



“Fără iubire nimic nu poate fi Ă®nnobilat. Sub pleoape explodează pete luminoase; există viziuni, există vise. Toate astea nu-l mai privesc pe om, el aşteaptă Ă®ntunericul; iar Ă®ntunericul vine.” (Michel Houllebecq – Platforma)

De vreme ce personajele centrale ale operelor sale Ă®i poartă numele, Ă®mi pare că romanele lui Michel Houellebecq, “Particulele elementare” şi “Platforma”, sunt, Ă®ntr-o oarecare măsură, autobiografice. Cel puČ›in din perspectiva monologului interior, acest plan consistent şi auster al cărČ›ilor sale, Ă®n care fiecare Ă®şi poate regăsi frământările. Dominantă, introspecČ›ia stărilor sufleteşti lasă cititorului un sentiment apăsător. Poate chiar prea apăsător, lectura riscând, dintr-un moment Ă®n altul, abandonul. Personajele Ă®şi analizează propriile sentimente. Decorul şi acČ›iunea sunt mai puČ›in semnificative. Romanul lui Houellebecq este o punere Ă®n proză a unei analize psihologice, a unei observaČ›ii sociale, din unghiul tot mai obtuz şi Ă®n continuă deschidere al Ă®nsinguraČ›ilor, al neadaptaČ›ilor la aberaČ›iile lumii Ă®n care trăiesc.

Un nou Michel Ă®n “Platforma”, altă consecinČ›ă a unei familii care reuşise să treacă prin viaČ›ă fără a fi tulburată de vreo Ă®ntrebare privind condiČ›ia umană, sau privind, cel puČ›in, condiČ›ia propriului fiu. A nu fi iubit, a nu fi dorit, generează traume psihice, deseori ireversibile. Iubirea este cea mai importantă, poate unica, sursă de putere. Certitudinea că sunt iubiČ›i conduce copiii spre Ă®ncrederea Ă®n propriile forČ›e. Doar sentimentul ocrotirii poate să nască Ă®ndrăzneala de a părăsi cuibul familial. Michel nu a avut unul. Lipsit de Ă®mbraČ›işările şi mângâierile copilăriei, a devenit un matur timid, retras social, care, s-ar putea să nu exagerăm afirmând că, suferă de oarece infirmităČ›i psihice.

ĂŽn “Platforma” geamătul lucidului solitar este, Ă®nsă, ceva mai Ă®năbuşit. Nu mai Č›inteşte urechea omenirii, resemnat oarecum de afonia acesteia, resemnat Ă®n echilibrul fragil al lipsei relaČ›iilor personale cu lumea. ĂŽn “Platforma” Michel devine un personaj mai uman, mai cald, mai aproape. Probabil această percepČ›ie este cauzată, pe de o parte, de speranČ›a sa Ă®n viaČ›ă, care Ă®ntâlneşte inevitabil speranČ›a de viaČ›ă a cititorului şi o egalează, Ă®n acelaşi timp, “pe cea a unui elefant sau a unui corb”. Iar pe de altă parte, de sentimentele Ă®ncercate pentru ValĂ©rie, care frustrează doar Ă®ntr-o mai mică măsură orizontul de aşteptare al cititorului cuminte. “Într-o stare de exaltare puČ›in utopică”, el Ă®ncearcă elaborarea unei “platforme programatice de Ă®mparČ›ire” a unei lumi Ă®n care perversitatea ia amploare nu doar Ă®n plan sexual. Un sado-masochism spiritual ameninČ›ă Ă®ntreaga omenire.

Născut la 26 februarie 1958, Michel Houellebecq a crescut Ă®ntr-o familie care s-a dezinteresat de existenČ›a sa mult prea de timpuriu. La şase ani a fost Ă®ncredinČ›at bunicilor. De-a lungul timpului a cunoscut condiČ›ia de şomer, a suferit un divorČ›, apoi, din cauza depresiilor, a petrecut câteva perioade Ă®n instituČ›ii psihiatrice. Aceste aspecte sunt toate prezente Ă®n cărČ›ile sale: “Nu crescusem Ă®n cuibul protector al unei familii sau Ă®ntr-un alt mediu Ă®n care să-i pese cuiva de soarta mea, să mă susČ›ină cineva la greu, să se bucure de isprăvile sau de succesele mele.[...] Trăisem şi aveam să mor singur ca un animal.” Nici personajele sale nu Ă®ntemeiază o familie “sau altă entitate de genul acesta”, ori dacă se conturează vreuna, ea este cu siguranČ›ă sortită eşecului.

Sfera din care se prezintă realitatea ce ne-am dori-o altfel, este aceea a unei “fiinČ›e umane inofensive”, supravieČ›uind Ă®ntr-o stare acceptabilă, a unui “parazit modest” de care lumea s-ar fi putut lipsi şi a cărui identitate “încăpea Ă®n câteva dosare, nu prea groase”. Sunt convinsă, cititorule, că nu eşti străin de această autocaracterizare. Pe de altă parte, este sfera unei “creaturi compacte, rezistente, mai mare decât cele mai multe animale [...], cu mult mai greu de nimicit decât un mic batracian.” Din această celulă blestemată din subteranul singurătăČ›ii, pleacă oferta unei lecturi ce-ar trebui să fie un semnal de alarmă şi nu un ornament la suprafaČ›a valizei de lecturi de vacanČ›ă, nici un depozit inutil pe undeva prin sertarele memoriei. De aici, Houllebecq percepe Ă®mpărăČ›ia cerurilor ca pe “un beČ›igaş de scobit Ă®n urechi”. Aici, relaČ›iile cu semenii nu sunt uşor de suportat pentru că accentuează conştiinČ›a unui sine greu de suportat. AbsenČ›a lor este, la rândul ei, o povară accentuând irosirea de sine. Aici, pericolul major constă Ă®n incapacitatea de a fi cu adevărat fericit sau nefericit. ĂŽn incapacitatea de a simČ›i iubire sau ură. Filtrul care se interpune Ă®ntre sine şi lume devine din ce Ă®n ce mai compact. Omul se simte bătrân, indiferent de vârsta lui biologică, şi se limitează la a aduna amintiri. ColecČ›ia de amintiri are drept Č›intă domolirea fricii şi, cât se mai poate, a singurătăČ›ii Ă®n clipa morČ›ii. Singurătatea este un lucru posibil – citeam undeva - când eşti foarte tânăr şi ai Ă®nainte toate visele, sau când eşti foarte bătrân, cu toate amintirile Ă®n urmă. Ce ne facem cu ea când nu mai suntem suficient de tineri, dar nici destul de bătrâni?

Adevărata comuniune este o realitate concretă Ă®n care simČ›i, (ce afirmaČ›ie banală/ banalizată, nu-i aşa?), căldura unui suflet. Este atunci când cineva îți vorbeşte sau te ascultă. Părintele Dumitru Stăniloae considera că românescul “cuvânt” este “unic şi foarte semnificativ”. Provenind din latinescul “conventus” (adunare, Ă®ntrunire), el presupune a fi Ă®n comuniune, presupune o acČ›iune, un fapt, “o mărturie a unuia către celălalt, o promisiune şi o garanČ›ie că cei Ă®n dialog se ascultă”. Oamenii s-au despărČ›it unii de alČ›ii, prea conştienČ›i de existenČ›a lor individuală, s-au despărČ›it şi de Dumnezeu din moment ce ĂŽl considerau situat undeva Ă®n ceruri, deci prea departe. Aşadar, conform spuselui părintelui Stăniloae, secularizarea omenirii s-a produs la modul absolut. “Ar trebui să existe cursuri de conversaČ›ie, aşa cum există cursuri de dans” este părerea lui Houellebecq, un maestru al monologului nefiind, Ă®n genere, un maestru al conversaČ›iei.

Stagnarea şi involuČ›ia spirituală au produs diferenČ›ierea dintre suflete. Ele tânjesc după fericire dar sunt incapabile să o suporte sau să o Ă®ntreČ›ină. O fericire pământeană continuă este, foarte probabil, o stare de pseudo-fericire, o minciună, sau un exerciČ›iu de autosugestie. Fericirea eternă, dacă există, presupune o altă constituČ›ie spirituală. ĂŽn structura actuală a omului, fericirea continuă ar Ă®nsemna moartea lui spirituală, eterna lui stagnare şi un necontenit plictis. “Fericirea e un lucru complicat [...]; e greu s-o găsim Ă®n noi şi imposibil s-o găsim Ă®n altă parte”. “NeĂ®ndoielnic, omul nu e făcut pentru fericire. Ca să aibă Ă®ntr-adevăr posibilitatea practică de a fi fericit, omul ar trebui să se transforme- să se transforme fizic”, afirmă Houellebecq. ExistenČ›a ei presupune neapărat alternarea cu nefericirea. Doar astfel poate fi identificată. Stranii comparaČ›ii folosite pentru Dumnezeu – ca o ultimă speranČ›ă Ă®n fericire - sexul femeilor sau aburii dintr-o baie turcească! ĂŽn definitiv sunt unele sincere, presupunând o oarecare doză de curaj pentru a fi rostite cu “voce tare”. Oricum, concluzia că Dumnezeu ar trebui comparat cu “ceva care să facă spiritul posibil, când trupul exultă de bucurie şi de plăcere, iar orice teamă e abolită” e oarecum salvatoare. “Acum sunt sigur că spiritul Ă®ncă nu s-a născut, că vrea să se nască şi că naşterea lui va fi dificilă, că deocamdată avem despre el doar o idee trunchiată şi nocivă.”, adaugă Houellebecq.

Dacă este adevărat că 99,999% din spaČ›iu este gol, este tot atât de adevărată, cred eu, existenČ›a aceleiaşi proporČ›ii de gol sufletesc, intelectual, cultural. ConştiinČ›a acČ›ionează asupra materiei, ştim, dar cine dirijează spaČ›iile goale din noi, cum să câştigăm supremaČ›ia controlului lor? Haoticul prezent la nivel microscopic se compune ingenios, oferindu-ne, la o macroscopie a obiectelor, percepČ›ia unei oarecare ordini. Cu siguranČ›ă omenirea mai are mult de descoperit, Ă®n cazul, destul de puČ›in probabil, că nu se va autodistruge până să ajungă aproape de finele descoperirilor, acceptând că un astfel de fine ar exista. NeĂ®mplinirea dorinČ›elor este stimulatorie până la o limită, puČ›in variabilă de la individ la individ. Cu timpul neĂ®mplinirea transferă omul Ă®ntr-o chilie a existenČ›ei, izolându-l, de parcă ar suferi de vreo boală contagioasă. El ştie că a te limita la viaČ›a de zi cu zi e plin de riscuri, căutând, de bună voie, un refugiu. ĂŽn realitate, fiecare ascundem un pribeag bâjbâind după azil sufletesc.

Michel este un caz din ce Ă®n ce mai frecvent, un “perfect adaptat la epoca informatizării, adică la nimic”, Ă®ntr-un microunivers ce tinde “să semene cu un aeroport”, Ă®n care oamenii interesaČ›i de alČ›i oameni sunt din ce Ă®n ce mai rari, Ă®n care femeile tind să se asemene cu bărbaČ›ii Ă®n timp ce bărbaČ›ii evită din ce Ă®n ce mai mult iubirea. “Sunt lucruri pe care le poČ›i face, şi altele ce Č›i se par prea dificile. PuČ›in câte puČ›in, totul devine prea dificil; la asta se rezumă viaČ›a.” Redobândirea bucuriei de a dărui ar mai putea fi o şansă, deşi pare a fi prea târziu, acum, când omul se fereşte Ă®n primul rând de dependenČ›a de alt om. “Nu poČ›i face dragoste fără un anume abandon, fără să accepČ›i, măcar temporar, o anume stare de dependenț㠺i slăbiciune. Exaltarea sentimentală şi obsesia sexuală au aceeaşi origine, amândouă provin dintr-o uitare de sine parČ›ială; e un domeniu Ă®n care nu te poČ›i Ă®mplini decât acceptând să te abandonezi. Am devenit reci, raČ›ionali, prea conştienČ›i de existenČ›a noastră individuală, de drepturile noastre” . Paradoxal, aviditatea de independenț㠺i obsesia unicităČ›ii uniformizează şi aplatizează omenirea. La 40 de ani Michel constată că trăise fără să stabilească vreun contact personal cu un obiect, fără să păstreze vreo amintire a celui care fusese Ă®n tinereČ›e. ĂŽn aceste condiČ›ii, ideea de unicitate a persoanei umane Ă®i pare “o nerozie pompoasă”, “îți aminteşti de propria-Č›i viaČ›ă puČ›in mai mult decât de un roman citit Ă®n trecut”, spune el, citându-l pe Schopenhauer. Omenirea Ă®ntreagă, afirmă Houellebecq, “tinde instinctiv spre metisaj, spre omogenizarea generalizată; şi o face Ă®n primul rând prin mijlocul elementar, care e sexualitatea.”

Tema sexualităČ›ii Ă®n contemporaneitate ocupă un număr considerabil de pagini şi Ă®n “Platforma”. Avem de-a face, pe lângă partidele obişnuite de sex – Ă®n prezent noČ›iunea de normal fiind din ce Ă®n ce mai confuză şi combătută –, cu cele Ă®ncrucişate, fiind descrise scene, greu suportabile Ă®n timpul lecturii, de sado-masochism şi viol. Citisem Ă®n una dintre multele recenzii făcute acestei cărČ›i, dar personal nu sunt de acord, că tema sexului este aspectul cel mai puČ›in realist al romanului. Dimpotrivă, cred că este printre cele mai autentice şi totodată greu de citit teme, cu care, ceva mă face să cred, Houellebecq a luat contact Ă®ntr-un mod oarecum direct. Altfel nu ar fi putut scrie aşa. ”Sursă de plăcere permanentă, organele sexuale există, ne stau la dispoziČ›ie. Zeul vinovat de nefericirea noastră, care ne-a făcut trecători, vanitoşi şi cruzi, a prevăzut totuşi această minimă formă de compensaČ›ie”. Iubirea pe care reuşeşte să o trăiască pentru ValĂ©rie, “excepČ›ia luminoasă” a vieČ›ii sale, moderează pentru o vreme percepČ›ia realităČ›ii ostile. “Iubirea ne transformă Ă®n sfinČ›i”, constată la un moment dat. Departe de a fi la fel de jalnică precum relaČ›ia dintre Bruno şi Christiane sau la fel de imposibilă precum cea dintre Michel şi Annabelle din “Particulele elementare” , totuşi, parcă există Ă®ntr-o minimă doză ceva din fiecare. S-ar putea ca deviaČ›iile de la firesc Ă®n ceea ce priveşte comportamentul sexual să fie un mijloc, poate cel mai la Ă®ndemână pentru marea majoritate, prin care omul Ă®ncearcă să se ridice deasupra condiČ›iei sale. Care Ă®nsă are Ă®ntotdeauna un final tragic, lăsând sufletului leziuni incurabile. Departe de divinitate, omul Ă®ncearcă să se transforme Ă®n propriul Dumnezeu, să decidă asupra sorČ›ii sale, fără a-l interesa prea mult implicaČ›iile acestor sentinČ›e Ă®n destinele celor, mai mult sau mai puČ›in, apropiaČ›i lui. ĂŽn iubire, cred cu disperare – şi nu ca Ă®ntr-o excepČ›ie Ă®ntăritoare de regulă –, partenerii nu simt nevoie de diversitate, fiindu-şi absolut suficienČ›i unul altuia. Ei compun acel Ă®ntreg Ă®n care nimeni nu mai are vreun loc, nici măcar Ă®n scopul unui supliment de plăcere trupească. Finalul tuturor iubirilor lui Michel, moartea femeii, e ca o premoniČ›ie a imposibilităČ›ii acestui sentiment uman de a mai salva. Robotizarea sau abrutizarea vor fi, probabil, singurele opČ›iuni care-i vor mai rămâne. “Există sexualitatea oamenilor care se iubesc şi sexualitatea oamenilor care nu se iubesc. Când posibilitatea de identificare cu celălalt a dispărut, rămâne o singură modalitate: suferinČ›a – şi cruzimea.”

“Platforma” Ă®ncepe şi se sfârşeşte cu câte un deces. Dacă moartea tatălui l-a impresionat mai puČ›in, lăsându-l pe Michel doar cu nişte consideraČ›ii Ă®n plus privind efemeritatea fiinČ›ei umane, moartea lui ValĂ©rie din finele romanului Ă®l afectează puternic. Dacă iubirea dispare, ”viaČ›a devine oarecum convenČ›ională şi silnică. Păstrezi o formă umană, comportamentele obişnuite, un soi de structură; dar sufletul, cum se spune, e gol.” El ştie că arta e incapabilă să mai schimbe vieČ›i şi descoperă că, dintr-un motiv sau altul, iubirea a devenit la fel de lipsită de acest har. Acest adevăr nu poate fi unul dinainte acceptat, ci mai degrabă o concluzie la care se ajunge după prea multele Ă®ncercări ale vieČ›ii.

“Voi rămâne până la capăt un copil al Europei, al grijii şi al ruşinii; nu am de lăsat nici un mesaj de speranČ›ă. Pentru Occident nu simt ură, ci doar un dispreČ› fără margini. Ştiu doar că toČ›i, până la unul, puČ›im a egoism, a masochism şi a moarte. Am creat un sistem care a devenit pur şi simplu irespirabil; şi, pe deasupra, continuăm să-l exportăm.”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!