Pe geamul larg deschis intra o ceata cu miros de rodii si lacramioare. Cate un soare mic si plapand, lipsit de vigoare danseaza cu fiecare stea in picaturile de apa. A venit toamna si pare ca au acceptat asta ca pe un fapt divers. Nu ca nu mi-ar reprosa-o sunet cu sunet. Chiar si ceata miroase mai mult a rodii decat a lacramioare, fata de acum cateva zile. Luciul oglinzii este cam tulbure. Cred ca a trecut cam mult timp de cand l-am curatat ultima oara. Pana si calutii de oglinda par sa se incurce intre firele de praf, incapabili sa mai inoate de-a lungul ramei Fluturii nu mai au chef sa se ridice de pe filele volumului de poezii de Eminescu; nu mai vor sa zbore de colo-colo, fara rost si nici nu mai au chef sa-mi puna intrebari de genul: ce gust are povestea, sau cine e iubirea. Cred ca s-au saturat si ei sa le ofer aceleasi raspunsuri: albastru si “un lung prilej pentru durere”. De cate ori ma uit de fereasta vad acelasi peisaj anost, cu litere si note muzicale in gama minora. De cand m-am mutat aici prietenii imi spun ca miros din cap pana-n picioare a melancolie, dar perna mi-a zis ca nu locul, ci eu sunt de vina. Am incercat sa remediez acest lucru facandu-mi cocktail-uri cu inghetata de poezii vesele si doua picaturi de zambet. Cand am vazut ca nu ajung la nici un rezultat am incercat macar o deghizare temporara. Mi-am cumparat parfumuri optimiste cu tonuri de mijloc de glume si un iz usor de vara timpurie, dar nici asta n-a mers. Am recurs la masuri disperate si am achizitionat pana si o pasare colibri. Mai bine as fi renuntat la aceasta idee. In doua zile pasarea capatase tonuri de gri, pentru ca dupa o saptamana sa devina film mut, alb-negru. Florile nu mai vor sa-mi faca vizite primavaratice, iar razele de soare scot numai sunete ragusite la mine in casa. La televizor au anuntat ca din cauza mea a venit toamna. Si se pare ca au spus-o pe o pagina destul de cantata, pentru ca trei zile la rand am primit telefoane de repros de la pui de pisica, magnolii si rondeluri. Mi s-a recomandat un tratament cu primavara-vara: la o cana de tristete doua linguri de primavara, una de vara si de restul cirese pietroase si amintiri frumoase. Am incercat si asta, dar tot fara nici un rezultat. Iubirea mi-a zis ca am nevoie de ea, sa simt roiuri de licurici albastri in stomac si ochii sa mi se acopere de valuri de nuferi roz. Am gonit-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Mare greseala! O sa-i trimit maine un crin albastru cu invitatie la ceai. Pana atunci nu-mi ramane altceva de facut decat sa ma asez pe picatura de roua din fata ta, cu o ceasca de regrete in mana, cu o pisica turcoaz in brate si sa rog toamna sa ma asculte…