De ce scrie lumea? De ce scriu eu acum? Iata niste intrebari la care raspunsul se dovedeste a fi mult mai greu de gasit decit ar parea la prima vedere. Un lucru e sigur:raspunsul va fi gasit sub nenumarate forme, dar trebuie sa fie Unul. Intrebarea nu e de ce scrie cutare sau cutare, ci de ce se scrie.
Voi raspunde in dreptul meu, de altfel aceasta fiind singura modalitate valida de a aborda problema, iesirea din spatiul subiectivitati mele fiind in acest moment nepermisa, sau in orice caz neproductiva. In primul rind trebuie sa existe o propensiune catre scris. Elementele responsabile de aceasta propensiune catre scris tin de acea parte abisala a psihicului nostru care este prin definitie insondabila. Psihanaliza este o incercare de a sonda insondabilul care s-a dovedit a fi cel putin discutabila. Pentru mine e doar o fictiune (ca atitea altele)pentru oameni mari, esential irationala. Irationalitatea psihanalizei se explica poate prin adaptarea la obiectul cercetarii ei, prin definitie irational, sau a-rational. Spun toate astea pentru a arata ca e inutil sa ne intrebam de ce cineva vrea sa scrie, mai mult chair, nu poate sa nu scrie. Dincolo de dorinta de afirmare a eului, scrisul e modalitatea prin excelenta de afirmare a sinelui (intr-un sens cvasi-psihanalitic). Dincolo de aspiratia dupa recunoasterea lumii, scrisul e o cale de impacare cu sine. Inainte de a sti ca pentru Cioran scrisul era o adevarata terapie personala ma hotarisem eu insumi sa fac auto-terapie prin scris. E esential pentru mine ca nu Cioran m-a influentat, ci ca eu insumi imi alesesem aceasta viziune asupra scrisului. Mi se pare ca cea mai recenta lucrare care mi-e cunoscuta si care se incadreaza in acest registru e "Usa Interzisa" a lui Gabriel Liiceanu. Pe cit de adevarat este faptul ca in aceasta viziune scrisul este ceva extrem de intim scos la iveala doar pentru a se replia asupra ta insuti, tot atit de adevarat este si ca acest proces este permanent umbrit de un posibil specator-cititor, si ca in absenta acestuia intrega terapie aproape ca nu are sens. O intrebare esentiala este: poti face aouto-terapie prin scris fara speranta, sau macar simburele ei, unui altcineva care sa fie spectatorul zbuciumului tau intim? Si in acest caz, mai este ea auto-terapie? Oare acel spectator nu este el mai mult decit un spectator, poate chiar conditia sine qua non a vindecarii tale. Cuvintul magic a fost rostit: vindecare. Caci singura finalitate a scrisului ca auto-terapie pare a fi vindecarea. Da ea rezultate? Sint ispitit sa spun ca totul nu e decit psihanaliza de unul singur. Dar psihanaliza de unul singur e o contradictie in termeni, caci eu nu pot fi atit obiectul analizei si in acelasi timp subiectul, cel ce analizaeaza si ceea ce este analizat. Dar tocmai aceasta este premiza fundamentala a auto-terapiei prin scris. Asta inseama ca ea nu e psihanaliza: eu nu scriu ca sa ma scot pe mine insumi la iveala, sa ma pun alaturi (sa construiesc un fel de alter-ego?) si sa ma analizez ca pe un altul. Scriind eu ma creez pe mine insumi, mai bine zis, ma re-creez. Daca e sa dam credit Scripturii, cuvintul are adevarate puteri creatoare. Scriind, adica punind in logos (care se confunda oarecum cu insasi rationalitatea) elementele scoase prin logos din abisurile inconstiente ale fiintei noastre (adica insasi irationalitatea) ceva fundamental se schimba, ceva fundamental se schimba in mine. Eu ma schimb, imbogatit fiind cu elemente care vin acum din neantul care sint eu insumi sa imi anime viata psihica actuala, constienta. In rezumat:prin scris imi exploatez propria fiinta, adica o aduc din potential in actual, din irational in rational, din incognoscibil in lumina cunostintei, din posibilitate in actualitate. Nu e de mirare ca multi si-au inchipuit ca se pot chiar mintui prin scris, ca pot depasi deci insasi conditia umana. E de inteles de ce. Dar omul nu poate fi mai mult decit om. Asta au uitat ei. Orice ar spune vreo filosofie orientala, a fi om e singurul destin posibil al oricarui om. Cei ce voiau sa se mintuiasca prin scris cautau mai degraba sa scape de moarte (e relevanta aici obsesia lui Cioran pentru moarte!). Nemurirea prin opera e insa azi doar un cliseu, si nici nu poate sa fie vreodata mai mult: cit de viu e azi Platon, Shakespeare, sau chiar Alexandru Cel Mare? De mult le-au putrezit oasele. Marturia lor face orice alta critica la adresa unei credinte naive in nemurirea prin opera cu totul inutila.
Revenind, stiu ca nu pot deveni mai mult decit om indiferent de complexitatea metodologiei folosite, dar stiu ca pot spera sa devin un om mai bun. Si de asta am scris.