"Omori, așadar, bărbatul-care-îți-scoate-din-minte-ideea-că-ar-exista-și-alți-barbați când poți să îl ai până la moarte, neavându-l??!!

Aceasta este cea mai tâmpită idee în care mă îmbrac ca să dau o dimensiune literară durerii mele. Implicit falsă. "

Alin Livia Lazăr



In ce privește practica iubirii se poartă impenitent și eroic un fel de donjuanism de ambe sexe. Nu vorbesc ca cineva care se uită pieziș din afară, este meteahna de care am suferit și poate mai sufăr și eu. Este o boala generalizată, congenital-socială. Sufletele noastre se îmbolnăvesc de ea de la naștere și o sug în continuare de la mama noastră psihologia comună, din ugerele etalate din belșug pe toate tarabele literare și mulse in toate sălile întunecoase unde se fac proiecții cinematografice.

E o chestie de marketing amoros: asta se caută, asta se produce și se vinde. Un cerc închis și vicios. Producția artistică nu mai călăuzește, ci legitimează și exaltă starea de fapt. Și cum îi stă în fire marketingului, o promovează cu etichete fudule și ambalaj seducător. Pentru că această practică este declarată și consumată ca atare drept romantism. Iubirea în cuplu este tot ce-ți poți dori mai bun, ea îți justifică viața și îți asigură gloria sufletească. În plus te ferește și de acuza josnică a sexualității libertine.

Departe de mine gîndul că ar fi vorba numai de o simplă poleială a sexualității. Mă îngrijorează doar faptul că episoadele amoroase - toate dorite veșnice și fatalmente efemere - sînt trăite precipitat și convulsiv într-un fel de heirupism sentimental. Imaginea, cum nu se poate mai bună - de la o vreme privesc fascinat publicitatea care demască voios toate atitudinile condamnabile mai curînd recomandindu-ni-le - a ceea ce-mi pare a fi această ciudată postură, se poate vedea zilnic într-o reclamă de la TV. Doi muncitori, unul hirșit cu munca și unul tinerel, se așează istoviți să-și savureze prînzul binemeritat. În spatele lor, lucru lipsit de orice relevanță în acest moment apoteotic pentru ei, zidul pe care l-au construit o dimineață întreagă se dărîmă triumfător - e o pauză sacră, fără frontiere, în care nu poate pătrunde un amănunt atît de meschin.

Aleleu și aleluia. Ne repezim într-un elan entuziast și amenințător să trăim toate frămîntările și tulburările iubirii, deși parcă stăm mereu cu spatele la ceea ce inevitabil se dărîmă. Ne amețește savoarea sentimentului și n-avem timp pentru minime măsuri de protecția muncii. Buildingul se face praf și noi încă ne bucurăm de cauțiunea-n alb a sentimentului: pătimim, ne chinuim – trăim! Vreo exigență, vreo responsabilitate? Da de unde! Abia avem timp să trăim. Știm și ce: acel du-te vino între iubire și ură, între dovezi și reproșuri. Și mai ales victimizarea: sîntem permanent acele victime fericite, iubirea ne perpelește și partenerul nu-i niciodată pe măsura sentimentului ce ne ridică-n slăvi. Și dă cu noi de pămînt.

Pățind la fel, am încercat să mă sus-trag cîte puțin acestei trăiri vulcanice. Să las lava să se răcească pătrunsă de razele de lună. Și am descoperit că e bine să mă-ndoiesc de mine, să văd iubirea și ca un eveniment care mă poate maturiza sufletește, nu însă de la sine, ci trăind-o cu mai multă atenție, cu oarecare neîncredere în suverana ei convulsie. Lăsînd mai mult spațiu unei griji autentice pentru soarta și rostul ei, și mai ales pentru a-mi recunoaște, măcar post-factum, greșelile pe care să nu le mai repet orbește în episodul următor. Și nu greșelile revendicative în selecția partenerului, ci greșelile față de el, oricine-ar fi fost.

Ce putem ciștiga astfel? Poate faptul că, în loc să adunăm o grămadă de experiențe sterile, trofee în panoplia cupidonicească, vom reuși să beneficiem și de roadele iubirii care ne edifică pe dinăuntru. Și, în loc de o grămadă de ciorne aruncate vraiște în suflet, vom avea mereu in față, ca o pagină imaculată, inima partenerului pe care să "trecem pe curat" o nouă dragoste visată mai decent - și poate mai bună.