dacă ar fi să pun semnul egal în dreptul numelui meu... aș scrie o fărâmă de sinceritate! de aici pleacă totul! viața m-a obligat să defilez cu măști, dar sufletul meu a protestat mereu! el vorbește despre iubire. nu ai cum să greșești, când iubești. este unica filozofie! Dumnezeu.
dacă mă uit în urmă, mă văd un om obișnuit, luptând cu simplitate, rugăciune și vers, pentru armonie! fragilitatea mea, floare de păr, oglindind albul zorilor, va rămâne în fiecare filă a cărților pe care le-am scris, va vorbi despre dulcea abundență a femeii! miraculum.
mi-aduc aminte de cuvintele lui Artur Sivestri...
„dacă ar trebui să rezum ceea ce definește, în mod torturant, viața mea, aceasta s-ar reduce la două realități ireductibile: scrisul și moartea. ele stau împreună, dar exprimă participarea la o Luptă Universală, precum în religia creștinilor cathari. și eu am trăit această stare și o trăiesc, căci, fiind tânăr, odinioară, credeam că scriu ca să nu mor, iar astăzi, către bătrânețe, privind adesea către Marele Morar ce macină timpul nedeslușit, îmi dau seama că scriu ca de frica morții. dar, pentru mine, scrisul a însemnat și altceva, ce pot descrie cu greu și abia pot așterne în cuvinte, încercând să denumesc. i-aș putea spune Lecția Singurătății. când, cu ani în urmă, mulți, poate prea mulți, am început să scriu, gândul cel mai puternic a fost să fac, la rândul meu și pentru alții, oricine vor fi, Binele ce îl primisem și eu, de la alții, de dinainte, citindu-le ceea ce gândiseră să-mi lase și mie. îi citeam și le pomeneam, cu recunoștință, fapta și gândul bun. și mă gândeam că, odată și-odată, voi scrie cărți și acestea se vor citi, pomenindu-mă și pe mine, vreodată, cineva și că, păstrându-se la o parte de timpul ruinător, poate nu voi muri de tot.“ (Memoria ca un concert baroc, vol. III, Cuvânt de taină tristă, Artur Silvestri)
straniu, chiar scrisul și moartea m-au apropiat de Artur Silvestri! el m-a încurajat să scriu, chiar în momentul când mă hotărâsem să renunț, iar moartea lui s-a transformat într-o tăcere senină, o mângâiere de zâmbet care va dăinui în România Tainică... acolo nu mai există singurătate! și-am înțeles că trebuie să merg mai departe, în pofida tulburării pe care mi-o va provoca diavolul! au urmat torturi psihice, îndoieli și speranțe șubrede! am slăbit în credință și sufletul meu a navigat pe marea lacrimilor, unde timpul are gust de furtună! și-am jucat ultima carte! o călătorie spre Mânăstirea Cotmeana, bătrâna doamnă a mânăstirilor valahe... pe 11 noiembrie 2009, părintele Ioasaf m-a întâmpinat cu un chip luminos, iubitor de oameni. am primit sfaturile sale înțelepte și i-am mulțumit din toată inima! darul meu a fost bine primit. fotografii cu Artur Silvestri, cărți despre Artur Silvestri... și-o aură de înger a apărut pe neașteptate! își privea prietenul cuprins de dor, depănând amintiri! bucuros să-l știe aproape!
dacă am stărui să dăm întâietate inimii, faptelor alese, totul s-ar schimba!
mi-aduc aminte de cuvintele profesorului George Baciu...
„tot timpul se întâmplă ceva. câte amintiri îmi răscoală scaunul pe care stau. să fim ceea ce trebuie să fim. nu sta în calea luminii celuilalt. mulți sunt orbi, unii nu pot să vadă, alții nu văd. e periculos să fii cinstit? e vulgar să spui că iubești? lumea s-a așezat cu capul în jos și fiecare rugăciune a ei este rostire către genunchi, nu către inimă. să ascultăm toaca de la schitul tâmplei și să ne furișăm către profunzimea LUI. poți să prostești o perioadă de timp pe toată lumea, dar nu poți să prostești tot timpul pe toată lumea (Abraham Lincoln). ne chinuim pentru o fărâmă de timp, numai că viața ar trebui măsurată nu după durată, ci după folosirea ei. mai ieri plângea un porumbel, fiindcă observase că suntem robii patimilor, nu ai sufletului. dacă drumul acesta nu duce la nicio biserică, el nu are niciun rost.” (Gânduri de la marginea lumii, George Baciu)

24 noiembrie 2009, 03:50