agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3543 .



În loc de Postfață la volumul \"Doamne, ce Doamne!\",
essay [ ]
interviu de Maria Capoianu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Maruca_Pivniceru ]

2009-12-10  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Mirela Zafiri



În loc de Postfață la volumul "Doamne, ce Doamne!", București, 2008.

Maruca și Romeo Pivniceru,
o familie pasionată de natură și cultură

interviu de Maria Capoianu

M.C. - Se dezvăluie, uneori, într-o postfață date noi asupra genezei cărții, motivații suplimentare de natură temporală, rațională sau emoțională, se comunică evaluări
critice și stilistice. Nu veți găsi aici nimic de felul acestora, dar continuați, vă rog, lectura și n-o să regretați. Întrucât autoarea volumului și-a permis să „scotocească” prin unele unghere – etape ale vieții persoanelor intervievate – desigur, cu îngăduința doamnelor solicitate! – mi se pare că ar merita și Domnia sa același tratament. Ce ziceți, n-ar fi corect?
Prin urmare, doamnă Maruca Pivniceru, după ce v-ați bucurat auzul și văzul cu vocea de aur și făptura încântătoare
a Ruxandrei Donose, după ce v-ați desfătat cu mirajul
rostirii sensibile și cuceritoare a atâtor creații poetice, ascultând-o pe Lucia Mureșan, ați încremenit, mută de admirație, urmărind-o în spectacole pe Carmen Stănescu. Totuși, nimic nu v-a împiedicat, apoi, să cutreierați globul
alături de neostoita Uca Marinescu, ba chiar să urcați pe „Cupola Lumii” cu sculptorița Didi Surdu-Stănescu.
Noroc că era prin preajmă minunatul om și medic Mioara
Mincu, gata oricând să vă salveze și să vă redea, iarăși,
reveriei în fața picturilor și graficii artistei Olga Morărescu-Mărgineanu. Și n-o să vă eschivați, sper, să dați răspunsuri întrebărilor mele.. Care încep astfel:
Sunt fascinată de personalitatea dumneavoastră și încerc
s-o descifrez pe Maruca Pivniceru cea de azi, cea pe care o cunosc de ceva vreme, dar care mă uimește cu fiecare
eveniment trăit în preajmă-i. Dinamică și generoasă, mereu atentă la nevoile celor din jur, harnică și optimistă, veselă și neobosită consumatoare de produse culturale și mondene. Spuneți-mi, doamnă Maruca Pivniceru, ce seve miraculoase hrănesc uimitoarele energii ale domniei voastre?
M.P. - Copilăria fericită, educația, temperamentul meu, moralitatea și mentalitatea familiei mele, precum și exemplul înaintașilor.
- Să detaliem, dacă vă face plăcere.
- M-am născut pe plaiuri moldovene, la Vaslui. Am avut o copilărie fericită, anii ’30 fiind ani buni pentru români. Tatăl meu, Gheorghe Andreescu, era fericit că are, la o vârstă destul de înaintată, o fetiță. Tata era un chirurg și un diagnostician de excepție, de vreme ce veneau la el bolnavi și din alte județe; făcuse specializări la Paris – pe banii lui –, în diverse domenii: boli digestive, ginecologie și altele. Îmi amintesc că odată o prietenă a mamei, Nadina Buzdugan, moșiereasa, a avut un accident care l-a pus pe tata în situația de a face chiar o intervenție de chirurgie estetică în condiții precare, în comparație cu saloanele ultradotate din zilele noastre. Călărind Nadina, calul s-a împiedicat de o buturugă și ea a căzut cu fața într-un ciot. Desfigurată, a venit la tata care, cu migală, i-a refăcut fața. Își opera și rudele, însă de fiecare dată se jura că nu o va mai face, deoarece tensiunea nervoasă era extenuantă.
Ca formație, era medic militar, urmând tradiția familiei
ca fiu al colonelului-medic Vasile (Bazil) Andreescu,
supranumit „falsul Davila”, datorită asemănării extraordinare cu marele său mentor, căruia îi fusese alături în toate campaniile, ca aghiotant: în războiul sârbo-bulgar din 1874, 1877, în 1913 în războiul al doilea balcanic dintre români și bulgari. Bunicul purta aceiași favoriți, dându-le, probabil, apă la moară flecarilor, care spuneau că era fiul natural al marelui întemeietor al sistemului sanitar din România. De altfel, și originile lui Carol Davila au fost prilej de controverse genealogice, căci unii îl considerau fiu rezultat din legătura lui Franz Liszt cu contesa d’Agoult. În fapt, chiar relația umană dintre acești doi bărbați și medici, stima, respectul, prietenia caldă, încrederea și prețuirea reciprocă
erau cunoscute de toată lumea.
Deși Carol Davila avea un fiu de vârstă apropiată cu bunicul, pe Alexandru, dramaturgul de mai târziu, celebru și el în epocă, totuși medicul Davila mai ales cu bunicul meu comunica perfect. Pentru medicul Bazil Andreescu, Carol Davila era divinitatea tutelară a destinului său. Și într-un fel era adevărat, dacă ne gândim că hârtia de intrare a bunicului în Școala medicală poartă recomandarea și semnătura lui Carol Davila, că în casa bunicului exista, până în 1917, pe biroul său, clopoțelul cu care Davila îl chema în cabinetul lui, pe când bunicul îi era aghiotant, sau că același marcator de destin i-a făcut cadou bunicului, după o campanie glorioasă, o trusă medicală complet echipată. Azi, această trusă se află la Societatea de Medicină, secția Istoria Medicinii, unde a fost depusă de tatăl meu, dr. George Andreescu, în 1964.
Aș mai adăuga ceva, semnificativ cred eu, referitor la moralitatea și la dăruirea cu care-și slujea pacienții medicul Bazil Andreescu. Bunicul meu a fost o vreme șeful Serviciului Dermatologic de la Spitalul Militar, unde a și locuit împreună cu soția sa, Ema Stăjescu; deși boieroaică, bunica nu s-a sfiit să locuiască într-o cameră de spital, pentru ca soțul ei să poată fi aproape de bolnavii lui, iar ei să fie mereu împreună.
Revenind la tatăl meu, îmi amintesc ce mare bucurie am trăit în anul 1979 când am cunoscut-o pe doamna dr. Nicolaescu, pe când făceam o croazieră în Marea Mediterană. Această doamnă mi-a relatat cu admirație și recunoștință că la vârsta de șapte ani fusese operată de apendicită de tata. Mai târziu, împreună cu soțul ei, tot medic și director al Spitalului din Tutova, făcuseră minuni acolo, creând o gospodărie care le permitea să nu mai cumpere carne, zarzavaturi, fructe pentru hrana bolnavilor. Am răspuns atunci la invitația de a vizita spitalul și împreună cu soțul meu am văzut la fața locului realizările și am servit excelenta hrană care se dădea bolnavilor. Familia Nicolaescu își construise o vilă la Durău, pentru a se retrage la pensie acolo. Le-a fost luată pe vremea lui Ceaușescu, iar doctorul Nicolaescu s-a îmbolnăvit de inimă-rea și a murit. Pe mormântul lui e scris epitaful ”Nu vă voi ierta niciodată!”
- E limpede că ați fost fata lui tata. Dar mama?
- Mama mea, Adina Andreescu, era fiica lui Pavel Mihăilescu, podgorean vestit odinioară la Cotnari. Îmi povestea că atunci când era studentă la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași, de câte ori se îmbolnăvea, venea la vie și urma un tratament care nu dădea niciodată greș: bea o cană bună de vin fiert și se învelea cu o șubă de blană, iar a doua zi nu mai avea nimic.
Și o întâmplare nefericită îmi vine în minte acum.Bunicul Pavel Mihăilescu a fost presat de autoritățile locale să vândă via, împreună cu alți vecini, pentru a se crea o vie întinsă ce urma să-i fie oferită regelui Carol al II-lea. Întrucât s-a considerat că, pentru estetică, aracii trebuiau să stea perfect aliniați, au fost ordonați, dar îndată a pornit o ploaie grozavă și s-a ales praful de bunătate de viță nobilă, iar dania către Rege nu a mai fost posibilă.
Mama nu a profesat, ci s-a dedicat celei mai frumoase meserii din lume: meseria de mamă. Între ea și mine au existat, întotdeauna, legături strânse de prietenie și de iubire profundă. De fapt, am adorat-o pe mama!
- Era frumoasă?
- Da, era! Pentru mine era cea mai frumoasă făptură, pentru că, vorba poetei, o vedeam întotdeauna „cu ochii dragostei mele”. Dar nu numai frumusețea ei fizică mă emoționa, ci mai ales sensibilitatea ei, duioșia, căldura ei, compasiunea pentru cei aflați în suferință, nevoia ei firească de a rezona la simțămintele celorlalți. A fost un suflet nobil, care toată viața și-a ajutat aproapele. La Vaslui era președinta Societății Femeilor Ortodoxe și în această calitate a organizat și finanțat o cantină școlară pentru 60-70 de copii săraci, iar din 1940, când am părăsit orașul Vaslui, a continuat să ajute elevi nevoiași, înființând un cămin și o baie pe lângă liceul orașului Vaslui, desigur cu bani de la tata. Și nici el nu se lăsa mai prejos, căci niciodată nu lua bani de la oameni săraci și de la militari.
- Ferice de dumneavoastră! Încep să înțeleg câte ceva. Dar de educația dumneavoastră cine s-a ocupat, cum și unde?
- În primii ani mama și tata, bunicii. Educația mea a fost completată de guvernante elvețiene care mă învățau
franceza și germana și îmi dădeau lecții de pian. La vârsta de șapte ani, părinții m-au înscris la institutul - internat Pitar Moș din București, ca internă. Nu m-am putut
adapta la programul strict și inflexibil impus de maici, așa că părinții mei s-au mutat la București. Am locuit pe strada Arcului, lângă strada Armenească, iar școala primară
am urmat-o în apropiere de casă, pe strada Popa Rusu. A urmat etapa liceală la Școala Centrală de Fete. Dar ultimii doi ani de liceu a trebuit să-i urmez la Liceul Gheorghe Lazăr și, respectiv, Spiru Haret, pentru că în acea etapă istorică s-a considerat că Școala Centrală este un cuib de pui de intelectuali reacționari așa că noi, elevele,
am fost împrăștiate pe la alte licee.
- Mi se pare că și în cazul dumneavoastră se verifică, încă o dată, zicala „tot răul e spre bine”. Să mă explic. Este binecunoscută valoarea Școlii Centrale de Fete, mai ales în domeniile umaniste, pe când Liceele Gheorghe Lazăr și Spiru Haret erau adevărate citadele ale științelor. În felul acesta, ați beneficiat de o solidă instrucție și educație în ambele direcții, ceea ce v-a permis, probabil, corecta orientare profesională.
- Nu tocmai. Am fost în toată perioada de activitate, până la pensie, inginer constructor, specialist în instalații și utilaje, dar nu fiindcă mi-am dorit această profesie. Așa au fost vremurile. A trebuit să aleg o facultate tehnică, deoarece era mare nevoie de ingineri, ca să pot face studii superioare – dată fiind originea mea socială, ca fiică de intelectuali. Am urmat cursuri de pregătire intense, împreună cu alți tineri în aceeași situație ca mine, am obținut notă mare la admiterea în Facultatea de Arhitectură, însă „fără loc” și astfel am fost repartizată la Institutul de Construcții, Facultatea de Instalații și Utilaje. După absolvirea facultății, am fost repartizată în București, la ICAB, unde am lucrat la Proiectare, apoi ca Mecanic Șef, răspunzând de instalațiile de la Gospodăria Apelor, departament care subordona stațiile de captare, tratare și pompare a apei din București, Ulmi, Arcuda și Bragadiru. Mai târziu s-a creat o întreprindere care avea ca scop realizarea de parcuri de distracții tip Disney Land și am fost transferată acolo, întrucât directorul, ing. Alexianu, își forma o echipă cu oamenii pe care îi aprecia. Depindeam de Ministerul Turismului, iar faptul că vorbeam franceza și engleza m-a ajutat mult în munca mea. De aici am ieșit la pensie.
- Cum ați primit, cum ați perceput pensionarea?
- Pentru mine pensionarea a fost o schimbare benefică,
o bucurie și o eliberare, pentru că abia la pensie am putut să-mi concretizez în tihnă aptitudinile de a comenta, în scris, evenimentele culturale la care participam: concerte,
expoziții, lansări de carte, recitaluri de dans, de canto, spectacole de teatru și operă.
Totdeauna am așternut pe hârtie impresiile mele, le-am comunicat, prin scrisori, prietenelor plecate din țară, ținându-le și pe ele la curent cu viața culturală de la noi. Adeseori mă invidiau pentru diversitatea, calitatea și numărul mare al evenimentelor la care participam. Îmi amintesc și azi emoția cu care am relatat uneia dintre ele sărbătorirea celor o sută de ani de viață ai Cellei Delavrancea, când toată sala a vibrat la unison. Când sărbătorita a terminat de cântat la pian o nocturnă de Chopin, criticul literar Șerban Cioculescu a exclamat precum biblicul Simeon: „Acum slobozește, Stăpâne, în pace pre robul tău, că văzură ochii mei mântuirea!...” Vă dați seama care a fost intensitatea trăirii tuturor, în sală?! Asta se întâmpla în 1981, în Studioul de Concerte al Radiodifuziunii! Unde sunt cei care susțin că a fost un vid cultural, în România, timp de cincizeci de ani? De fapt, s-a putut rezista tiraniei tocmai fiindcă erau multe manifestări culturale. Un exemplu ne oferă Nikita Mihalkov sau Andrei Tarkovski, care au creat filme extraordinare ca „Piesă neterminată pentru pianină mecanică“, „Oblomov – ochi negri“ (Mihalkov), ori „Solaris“, „Andrei Rubliov“ sau „Numele meu este Ivan“ (Tarkovski). Interesant este faptul că atunci când ei au realizat filme în Occident, acelora nu le-a părut nimic interesant. Să fie, oare, adevărat
că lipsa libertății și privațiunile nasc capodopere?
Întâmplarea a făcut să o cunosc pe doamna Rodica Subțirelu prin anul 2003. Când m-am prezentat, a exclamat: „Maruca, ce nume frumos! Aș vrea ca o persoană cu acest nume să scrie în revista „Cronica Fundațiilor”, unde sunt redactor șef adjunct, iar redactorul-șef este poetul Mircea Micu. Tocmai fusesem la Muzeul Cotroceni, unde dramaturgul Paul Everac își lansase două volume, așa că am scris despre eveniment. Pe atunci era directoare a muzeului doamna Carmen Păsculescu – Florian, muzicolog avizat, care s-a implicat cu toată ființa în a da muzeului o tentă profesionistă, serile muzeale organizate acolo rămânând evenimente de referință. Acolo, în acea perioadă, intelectualitatea Bucureștiului, mass-media, Corpul Diplomatic se delectau ascultând voci unice precum Maria Slătinaru-Nistor, Angela Gheorghiu, Nicolae Florei, Ionel Voineag, sau mari instrumentiști precum Cristina Anghelescu, Gabriel și Florin Croitoru, ori mari artiști din diasporă ca Liliana Bizineche (Portugalia), Lory Wallfisch (SUA). Menționez și un mare dar oferit României de Vatican, un dar de neuitat, expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” din anul 1996. Sau grafica lui Salvador Dali (1996), și Dali inspirându-se din Capriciile lui Goya (1997), toate fiind evenimente europene. Expozițiile au mai prezentat ciclurile „Florile” și „Peisajul” din marea pictură românească. Nu pot uita expoziția retrospectivă „Centenar Tinerimea Română”, lansată în anul 1901 sub înaltul patronaj al Reginei Maria. Scriam consecvent la „Cronica Fundațiilor“ și am început să colaborez și cu alte reviste: „Plai străbun”, pentru românii de pretutindeni – redactor-șef Ortansa Sturza, „Diplomat Club”- redactor-șef Karen Baboian, revista Fundației umaniste „Carol Davila”- fondator dr. Mioara Mincu, director Auraș Albu. Tot astfel colaboram la revista „Femeia ortodoxă” care apărea la Craiova cu binecuvântarea Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Olteniei – redactor șef fiind Alexandrina Ecaterina Ivănescu; Revista Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române a fost fondată de Alexandrina Cantacuzino în anul1910. Regret că revista „Ecart”, supliment cultural al ziarului „Economistul”, redactor șef Ioan Erhan, nu mai apare din anul 2006, din lipsă de fonduri.
- Cum se împacă activitatea aceasta intensă cu statutul de soție?
- Actualul meu soț, Romeo Pivniceru, este tot inginer, ca mine, tot pasionat de scris și, odată cu pensionarea, a redactat memorialistică – ce își așteaptă cuminte, în sertar, ieșirea în lume! –, impresii de călătorie și eseuri. Pe lângă acestea a scris o istorie a filosofiei europene de la începuturi
până în zilele noastre sub titlul „Povestiri pentru Maruca”. Suntem împreună de treizeci de ani și mai nădăjduim
mulți și buni.
- Cum v-ați cunoscut?
- Ne-am cunoscut într-un voiaj în Asia Centrală. Voiajurile au fost pasiunea vieții mele și ori de câte ori am avut prilejul să vizitez un loc pentru prima dată, am încercat o senzație deosebită. Cea de atunci a fost că am descoperit sufletul și mintea pereche și, iată, descoperirea a devenit o realitate durabilă, o împlinire armonioasă și rodnică: mergem pretutindeni împreună (este cavalerul meu șarmant!), colaborăm, scriem, facem cumpărături ca toată lumea și mă ocup cu drag de regimul său alimentar de diabetic.
Nu există un colțișor pe acest glob, care n-ar merita să fie vizitat! Regretul meu este că nu mai pot s-o fac: sănătatea nu-mi mai permite. Am văzut multe minunății ale naturii, ca și realizări impresionante ale oamenilor, atât în bătrâna Europă, cât și în Asia, ori Africa. M-au impresionat în mod cu totul deosebit fiordurile Norvegiei și Marele Zid chinezesc.
Atunci am trăit impresia că mă aflu pe altă planetă și în alt timp. Desigur, mai sunt atâtea minunății, dar nu le poți cita pe toate: Sagrada Familia a lui Gaudi, la Barcelona, Turnul Eiffel, la Paris, Statuia lui David, la Florența…
- Puncte de suspensie, multe. Cum să citim acest lucru: visare, regrete, elanuri frânte?! Nu, asta nu-i Maruca Pivniceru!
Niciodată! Mai degrabă o clipă de luciditate. Cum gândiți momentul acesta?
- Am avut o viață frumoasă, cu părinți iubitori și deosebiți, cu prieteni de calitate, multe cunoștințe – în special din domenii artistice. Desigur, am trăit și momente mai grele: boala mamei și moartea ei, un divorț, o sănătate care s-a șubrezit pe măsura trecerii timpului. Dar și multe
satisfacții datorate firii mele, care a dorit mereu să împărtășească și altora bucuria unor evenimente culturale la care eram invitată de multe personalități. Eu sunt un fel de mobilizator voluntar, un agent cultural. Și descopăr imediat pe cel pe care l-ar interesa genul de eveniment pentru care fac mobilizarea. Și acum primesc telefoane de genul „Maruca, am nevoie de 20 de persoane (sau mai multe!) să participe la…” și imediat sun, la telefon, mobilizarea. Am grijă ca, de fiecare dată, să invit mai multe persoane, pentru că niciodată procentul de participare nu poate fi de sută la sută. Deși simt că puterile îmi scad, sper să mai am, încă niște ani, același tonus, același optimism și aceeași dorință de a fi la curent cu fascinantele momente de înălțare sufletească pe care le poate procura frumosul, fie că este exprimat în poezie, roman, piesă de teatru, în muzică, pictură, sculptură sau în convorbiri cu oameni deosebiți, care au întotdeauna ceva de comunicat.
- Doamnă Maruca, cu toate aceste calități, puteați fi un bun impresar. Nu v-ați gândit niciodată s-o faceți?
- Sub o altă formă, da! V-am relatat, deja, activitatea mea de „agent cultural voluntar”. Pentru impresariat trebuie
ceva mai mult: bani, mijloace publicitare, calificarea și capacitatea de a selecta valorile artistice. Impresariatul după ureche mai degrabă dăunează valorilor, nu le promovează.
- Vă simțiți vreodată obosită? Ce v-ar relaxa mai bine: o lectură plăcută, o audiție muzicală în doi, cu domnul
Romeo, sau o întoarcere în timp la bucuriile fericitei vârste a copilăriei?
- Adeseori intimitatea unei lecturi, uneori o audiție muzicală acasă, deși soțul meu este pasionat în special de operă, iar eu prefer s-o gust pe viu. Ceea ce mă rupe cu adevărat de zarva prezentului, ceea ce mă „transportă” în alt timp, în altă lume mai armonioasă este, desigur, întoarcerea în timp la vârsta copilăriei celei fără de griji.
Sunt câteva momente din copilărie de care îmi amintesc
cu duioșie și care-mi reîncarcă bateriile ori de câte ori le rechem. De exemplu, bucuria descoperirii cadourilor
de Sfintele Paști (ouă de ciocolată, iepurași, jucării) în superba grădină a casei părintești din Vaslui, de pe strada Ștefan cel Mare. Grădina era imensă (mi se părea mie!) și era plină de boschete, tufe și flori. Cadourile erau plasate în așa fel, încât să fie descoperite după o oarecare căutare, ceea ce mărea plăcerea momentului. După naționalizare a devenit grădină publică și, treptat, toată vegetația a dispărut. Sau altă amintire plăcută era vizita la Cotnari, la via bunicului matern, Pavel Mihăilescu, vecină cu via surorilor Terente, celebre pentru calitatea vinului lor. Dimineața, bunicul mă trezea punându-mi pe obraz struguri reci, brumați, din vestita „șașla de Cotnari” cu boabe mari, aurii. Tot acolo îmi amintesc că m-a impresionat, într-o zi, o doamnă în vârstă, cu pieptul plin de decorații: era marea soprană Haricleea Darclée, cea căreia Puccini i-a dedicat opera „Tosca“. Apoi îmi amintesc de „vizitele” mele la Școala din Vaslui, înainte de șapte ani, când, spre bucuria elevilor, se întrerupeau cursurile, iar ei se jucau cu mine închipuindu-și că au o păpușică vie, blondă, bucălată, îmbrăcată în minunate rochițe de organdi.
- Sunteți feministă sau antipatizați bărbații? Ce v-a determinat să alegeți pentru interviurile publicate anterior numai doamne / domnițe? Și de ce abia acum?
- Să le luăm pe rând. La prima întrebare, răspunsul este: sunt perfect normală și iubesc în egală măsură pe semenii ori semenele mele, dacă au farmec și valoare. M-am decis să notez câteva „dialoguri” cu personalități feminine, din domenii diferite, care s-au remarcat prin forța talentului, profesionalismul și charisma lor, și cu care am constatat că am o bună comunicare. Am ales numai doamne, pentru
că am vrut să remarc aportul lor nu mai puțin valoros decât al multor bărbați din domenii profesionale similare. Sunt o mare admiratoare a tuturor femeilor remarcabile, independente și fermecătoare. Sunt, deci, o feministă convinsă!
De ce abia acum? Pentru că în această epocă, în care se caută senzaționalul cu orice preț, în care valorile autentice sunt călcate în picioare și umilite de incompetența gălăgioasă, în care primează primitivismul instinctelor, cum sunt violența și sexul exhibat cu o totală lipsă de pudoare, aceste personalități feminine fac excepția de la regula prezentului.
Poate că omenirea se va trezi din acest coșmar și le va repune pe soclul pe care trebuie să fie reașezate. Într-o societate normală, frica de Dumnezeu, respectul de sine și față de aproapele tău, refuzând și îndepărtând nulitățile
care își ascund prin agresivitate lipsa oricărui har sunt sfinte.
- Ce vă propuneți pentru următorii cinci ani, ca să vorbim
cu umor? Ce ați dori să mai realizați?
- La o anumită vârstă, este, desigur, hazardat să faci proiecte de viitor, însă eu fiind o optimistă incorigibilă, sper în primul rând să pot edita acest volum. Apoi, să am disponibilitratea și răgazul de a gusta ecoul pe care l-a produs. Înțeleg că acest ecou va fi diferit în funcție de cercul care cunoaște personalitățile pe care le prezint; apoi, ecoul la un public mai larg și, în fine, chiar impactul pe care îl va produce vârstelor diferite, ar fi, evident, prilejul de a compara percepția proprie cu a celorlalți, sporindu-mi posibilitățile de comunicare umană. Mi-ar plăcea să pot să fac un itinerar special – și anume să revăd Shanghai-ul, pe care l-am vizitat în anul 1965 într-un voiaj de o lună în China; de curând, la postul francez TV5 am văzut un documentar despre Șanghai-ul de astăzi, pe care îl numeau un oraș „science fiction”.
- Doamnă Maruca Pivniceru, vă mulțumesc foarte mult pentru deslușiri și sper că nu v-am supărat cu formula adoptată. Vă doresc sănătate, împliniri și succes la public.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!