Lecturând această carte, Șarpele dezaripat, Editura Princeps Edit, Iași, 2008, nu mă pot desprinde de simbolistica șarpelui, încercând chiar să fac legătura cu existența șarpelui înaripat aztec, simbol al morții și învierii, considerat, în mitologia acestui popor, creatorul lumii. Poate nu întâmplător poemul omonim al volumului, „Șarpele dezaripat”, începe cu versurile dedicate „facerii”: „Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/ ca să nu fiu gol în fața oglinzii/ desigur am făcut-o din cuvinte pe care/ le-am scrijelit în scoarța trupului meu tânăr...”. Florin Dochia atribuie însă altă simbolistică șarpelui, „dezaripandu-l” și apropiindu-l de „facerea” lumii poetice: „...desenez/ la suprafața oceanului de hârtie cu alge luminiscente/ toate lucrurile și le închid în cuvinte/ privesc din zbor lumea asta și zic: e bine”. Din păcate, tocmai acest poem este inegal, alcătuit dintr-un colaj de idei nedefinite estetic și eterogen din punct de vedere stilistic. Lipsite de punctuație, celelalte poeme obligă, totuși, cititorul la căutarea ritmului imanent al versului determinat de o cauzalitatea exterioară, dependentă de dimensiunea umană, pe care o încifrează intenționat, temându-se parcă să o deconspire. Chiar și așa versurile sunt pline de sensibilitate și definesc ființa poetului. Nu-mi îngădui să rearanjez cuvintele așa cum mie mi-ar suna mai bine, dar prevăd că mulți cititori vor fi înșelați de topica versului în defavoarea înțelesului și al mesajului poemelor. Invocând toamna cu pătura ei de sânge, anotimpul unei anumite vârste, este îngrijorat de capătul drumului care începe să se arate la orizont, surprinzându-se asaltat de neorânduielile ce se închid în nevederea ochiului său, când încă nu a învățat să separe ura de iubire, când solii Domnului încă nu i-au adus vestea victoriei asupra ființei de carne a trupului obosit. Succesiunea evenimentelor petrecute în viață conferă fiecarui poem o sarcina purtătoare a unui ecou ce rezonează în conștiința neexplorată a poetului, iar volumul de versuri „Șarpele dezaripat” dezvăluie traiectoria drumului spre sine. Sub încărcătura emoțiilor primare (tristețe, ură, bucurie, dragoste) se ascunde o stare launtrică mult mai complexă pe care nu o poți dovedi decât prin intermediul simbolurilor cu care încearcă să te familiarizeze fiecare vers. Iată cateva exemple: „...să-mi port cadavrul în spate/ pe ulițele satelor pustii/ să strig: avem doar sentimente vii” (Poem cristalin); „...în urma mea a rămas/ doar pustiu/ e semn că am ajuns/ la capătul credinței/...” (La capăt); „Poezia e pielea sfârtecată a lumii/...” (Avort spontan). Multe versuri semnnifică însă o stare de meditație asupra eternității de o clipă pe care o visează fiecare creator: „În carnea mea/ au împietrit păsările, cântul, s-au tulburat ochii peștilor celor din urmă/”... „Carnea mea și limba e un sandviș cu/ litere pe care tu nu le vezi, nu le auzi,/ Nu le știi”... ”N-a ieșit din ape continentul care-mi poartă numele și nici nu va ieși vreodată.” (Sub cupola absenței).
Deși a debutat editorial după anul 2000, structura și mesajul poetic este caracteristic curentului optzecist, uneori cu influențe și din Nichita Stănescu, iar această culegere de versuri este dovada unui lirism personalizat cu semnatura lui Florin Dochia.