agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7077 .



Reviste și cafenele cu ... probleme
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [PetreAnghel ]

2010-09-28  | [This text should be read in romana]    | 




Când se apropie înghețul, țăranul își îngroapă via, tâind corzile (joardele) și făcând mușuruie de pământ deasupra rădăcinilor, în așteptarea soarelui de primăvară. Deocamdată, aflându-ne în deceniul șase al secolului XX, dinspre stepa rusească nu bate vântul libertății, ci crivățul devastator.
Țăranul intră în casă, muncitorul se încălzește de la mașina care se încinge șuierând, scriitorul se duce la un restaurant sau la o cafenea.
Ceva despre Capșa
În 1945-1946, scriitorii încă se mai întâlneau la Capșa, în centrul capitalei. Petre Pandrea mergea și la Capșa și la un “Hanul prahovenilor”. Revine la ultimul și în 1948., cu radu paul, Geo Bogza, și “generalul roșu” Cambrea. Voiau să înființeze un cenaclu. “În noaptea de 13 spre 14 april, Ana Pauker și Teohari Georgescu a dat ordin de arestare contra lui Þuțea, Pavel Pavel, Cambrea, Radu Paul, Radu Popescu și a mea, dizolvând-se cenaclul feeric, răsturnându-ne viața, pătându-ne trecutul, angajându-ne viitorul pe un drum precar, care nu putea fi al nostru. Când se fac arestări politice fără rost, cum a fost cazul, cel arestat este ștampilat ca dușman al regimului pentru prietenii săi și se sigilează singur, ca atare. A fost Braniște, dușman al comuniștilor? Cine i-a ajutat și promovat cu condeiul și gurița? S-a auto-arestat. N-au fost Þuțea, Pavel Pavel, Radu Popescu trabanți în tinerețe ai bolșevismului și n-au particiapt la redactarea unor principale reviste? N-a vândut Sorin Pavel ziare comuniste și n-a răspândit manifeste pe străzile Berlinului? N-a fost generalul Nicolae Cambrea conducătorul glorios al diviziei Tudor Vladimirescu care a cucerit Debreținul, a ajuns la porțile Budapestei, a fost rănit și a pornit asaltul ultim spre munții Tatrei? Reacționarii îi spuneau lui Nicu, generalul Cambrea-Debrețin, căruia i-a intrat... Debreținul în popou, debreținii fiind niște cârnați groși, ungurești, papricați și usturoiați. Pe urmă, i-a mai băgat Ana Pauker încă un cârnat, cârnatul laș al arestării și degradării militare. De ce? Rațiunea invidiei politice și sociale nu cunoaște nici o rațiune. Ana Pauker fusese, pare-se, amica sa intimă prin Rusia, prin bordeie, când au construct divizia pandurilor. Nicu Cambrea avea specialitatea israelitelor în gusturile sale intime, la pat. Cu Ana Pauker i s-a înfundat. Această femeie - ca o neagră păienjeniță - avea faima că-și devoră bărbații la pat. L-a devorat pe Marcel Pauker, soțul neconsolat de evoluția evenimentelor revoluționare în Rusia, executat ca... troțkist. L-a devorat pe Lucrețiu Pătrășcanu, unul din primii săi amanți de studenție. L-a devorat pe Kiva Ornstein, mort în Văcărești. Am stat lângă el, în ultimele zile, pe paturi de spital, și n-o mai scotea din „Curvana Pauker”.
Vântul de libertate se simte doar pe scenă, se va auzi firav sunător la 7 noiembrie 1950, când va lua ființă Teatrul de Stat de Operetă - inaugurat cu opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată chiar așa, “Vânt de libertate”.
La sfârșitul anului 1947, odată cu alungarea Regelui Mihai, sovieticii își desăvârșiseră opera de distrugere a tuturor instituțiilor naționale. Sunt atotstăpânitori în România. Marile puteri ajunseseră la o înțelegere care consființea proverbul românesc, modificat cu cinism: morții cu morții și vii cu viile. Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Marea Britane semnaseră, în cursul anului, tratate de pace cu România. I se recunoscuse României, în sfârșit, dreptul legitim asupra Transilvaniei și i se fixaseră datoriile de război. Fostul șef de stat român, Ion Antonescu, fusese judecat și condamnat la moarte pentru crime de război. La fel Mihai Antonescu, fost președinte al Consiliului de miniștri. Urmaseră alte condamnări la moarte ale demnitarilor; unele condamnări erau „mai ușoare” - pușcărie pe viață. Pentru mulți, condamnarea la închisoare pe viață se va dovedi mai greu de suportat decât moartea... Procesul intentat conducătorilor fostului Partid Național-Þărănesc fusese și el încheiat cu succes în 1947, și cu bune rezultate: toți liderii lui importanți fusesră trimiși în pușcării. Iuliu Maniu, marele patriot, deși se opusese politicii dictatoriale a lui Ion Antonescu, va fi condamnat la închisoare pe viață și va muri în 1953 în lagărul de la Sighet.
Astfel că în anul următor, fiind izgonit și Regele Mihai, se poate face orice, inclusiv în cultură și în învățământ. În toate instituțiile de învățământ superior încep să se predea cursuri de filozofie marxistă. Unul dintre puținii lideri comuniști cu studii superioare și cu sentimente naționale, Lucrețiu Pătrășcanu, este destituit abuziv din funcțiile pe care le deținea. La mijlocul verii, pe 11 iunie, se naționalizează întreprinderile industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport. Totul devine al statului, cetățenii nu mai pot avea proprietăți semnificative. „Burghezo-moșierimea” (citește capitalul românesc) încetează să mai existe, statul comunist este proprietar atotstăpânitor. Prin el, stăpânul României este Uniunea Sovietică. Cominternul se dovediste eficient.
Instituțiile culturale urmează, la ordin, hotărârile politicii comuniste.
Totuși, ar fi greșit să se afirme că scriitorii români s-au înhămat cu zel și în masă la căruța ideologiei comuniste.
Chiar din luna ianuarie 1945 apăruse la Sibiu „Revista cercului literar”, subintitulată „revistă lunară de literatură, filosofie și artă”. Redactor era I. Negoițescu (între 1961-1964 va fi băgat la pușcărie), iar în paginile ei se vor afirma: Ștefan Aug. Doinaș (arestat și el mai târziu), Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, N. Balotă (arestat în 1948, apoi în 1956) . La revistă vor colabora, până în luna august, când va fi desființată, Lucian Blaga, E. Lovinescu, Constant Tonegaru (arestat între 1947-1951, sub învinuirea de “conspirație împotriva siguranței statului”), Ioana Postelnicu (1910-2004), Eugen Tudoran, Ion D. Sîrbu (condamnat în 1956, la șapte ani de pușcărie), Ovidiu Drimba (născut 1919), Victor Iancu.
La Cluj, după eliberarea Ardealului în 1944, se reîntorc Lucian Blaga, Emil Isac, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian și pun insistent problema apariției unei reviste culturale a românilor ardeleni. Până atunci scriitorii Clujului se grupează în două cenacluri literare (unul condus de poetul Ioanichie Olteanu, pe lângă „Lupta Ardealului”), celălalt înființat pe lângă „Tribuna nouă” (condus de Raul Șerban). Activau la ambele A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea, Mircea Zaciu, Ion Brad, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Dumitru Mircea, George Munteanu ș.a. Un succes al poeților clujeni va fi anul 1948, când apare suplimentul literar al ziarului „Lupta Ardealului”. Suplimentul, bucurându-se de succes în rândul oamenilor de cultură și al scriitorilor, în decembrie 1949 partidul va accepta să vadă „lumina tiparului” primul număr al „Almanahului literar”, redactor șef fiind Miron Radu Paraschivescu, pe atunci om de încredere al partidului, dar și poet nonconformist.
Pentru istoricul literar de astăzi este limpede că apariția celor două reviste clujene ale deceniului al șaselea („Almanahul literar” și urmașa lui, revista „Steaua”) sunt rezultatul afirmării unei conștiințe estetice autentice, pe cât posibil sfidătoare la adresa sistemului. Nu sunt posibile, desigur, contestațiile publice la adresa ideologiei, poate nici nu se doresc, dar nici nu se sărută mâna stăpânului care lovește. Se încearcă abordări originale, evitarea comenzilor sociale. Pare a avea loc un fel de înțelegere tacită între autori și puterea politică de genul: scriem pentru voi, așa cum ne cereți, dar ne lăsați să scriem și pentru noi, așa cum nu vă este pe plac. Miza artiștilor era minimă, dar semnificativă: păstrarea limbajului poetic, scoaterea lui de sub cenușa lozincii de partid. Cornel Regman își va am aminti: „ Într-o epocă în care formulele cele mai facile, mai la îndemână aveau drum deschis în literatură, iar fraza de ziar invadase literalmente stilul criticii, M. R. Paraschivescu se străduia, în perimetrul său de acțiune, să țină piept tendințelor de a impune literaturii o limbă calchiată, șablonardă, plină de poncife de import. Mai ales că abuzul pătrunsese și în redacție, erau și aici oameni grăbiți, doritori să prindă trenul gloriei, să-și pună în valoare mâncărimea de limbă literară”.
Almanahul literar, care a apărut între decembrie 1949 - ianuarie 1954, se voise o revistă „ale cărei pagini să fie deschise tuturor celor ce au simțit nevoia unei publicații literare în Ardeal.” În relatate, tematica predilectă a poeziilor publicate purta marca apăsată a proletcultismului: Ion Horea publică Balada însămânțărilor de toamnă, Aurel Rău, Balada cu chiaburul și pândarul, A. E. Baconsky, Poezie de dragoste la mutarea în locuință nouă. Nu se lasă mai prejos Geo Bogza, Așa bat clopotele în turnul Spasch, și nici Mihail Sadoveanu, Slujitori boierești, fragment din romanul Lisaveta). Mai tinerii Emil Isac și Ion Brad ș.a merg pe drumul deschis de partid. După ce-l demascase pe Tudor Arghezi ca impostor, Miron Radu Paraschivescu descoperă umanismul sovie¬tic, Cornel Regman, scrie despre Naționalism și cosmopolitism în cultura ro¬mână, Pavel Apostol lămurește cititorii cum este cu Lenin și problemele literaturii ruse, Dumitru C. Micu analizează Poezia lui 1 Mai, Aurel Martin Poezia lui 23 August. Numărul 2-3/1950 e parțial consacrat centenarului Eminescu, cea de a doua secțiune fiind rezervată altei „aniversări”: 26 de ani de la moartea lui Lenin. (Cititorul interesat de mai multe „succesuri” ale proletcultismului clujean poate consulta Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română, 2004, p. 125).
Viața Românească
La București, revista „Viața Românească” reapare (în iunie 1948) sub conducerea lui Cicerone Teodorescu, poet lipsit de voință și prestigiu. Din colegiul de redacție fac parte, evident, tovarăși comuniști de nădejde: Ion Călugăru (pseudonimul lui Ștrul Leiba Croitoru), Miron Constantinescu (Mehr Kohn), Corin Grosu (nu se găsesc știri despre ea), N. Moraru, Leonte Răutu. Este și un scriitor printre ei, Camil Petrescu, evident inclus de formă, deja timorat. În 1959, redactor șef va fi Ov. S. Crohmălniceanu. El știe mai bine decât alții ce este realismul socialist, știe, nu-i așa, că suprarealismul este „o diversiune”, iar poezia lui Ion Barbu trebuie condamnată, fiind „ermetică”. „Ocolirea luptei de clasă în romanul lui Cezar Petrescu” și „Un aspect al deformării eticii burgheze în lirica noastră – erotica poeților simboliști” sunt două articole ale puternicului ideolog care vorbesc chiar din ditlu despre seriozitatea problemei.
Viața românească se situează pe o poziție ferm angajată în fron¬tul luptei pentru impunerea ideologiei marxiste. Ea militează deschis pentru „o literatură care, având rădăcini adânci în trecut, să fie în același timp nouă, expresie a efortului creator și a luptei pentru promovarea unei alte vieți în țara noastră, pentru o artă accesibilă și în cel mai înalt înțeles al cuvîntului, educatoare”. Se promovează o critică parti¬nică, de orientare și atitudine. Se încearcă o consemnare a fenomenului literar și a mișcării de idei în totalitatea aspec¬telor lor. Se publica, extrem de multe traduceri (îndeosebi poezii) și materiale cu caracter informativ și de sinteză asupra literaturii universale. Abia în ianuarie 1968, se inițiază tipări¬rea suplimentului lunar Caietul. Viața Românească, devenit din aprilie 1971: «Caiet de poezie» (ultimul nr., 61, febr. 1973). Sunt valorificate documente și manuscrise inedite. Colaboratorii sunt, în general, nume deja afirmate: T. Vianu, T. Arghezi, M. Sadoveanu, I. M. Sadoveanu, Perpessicius, Camil Petrescu, Z. Stancu, M. Beniuc, Geo Bogza, D.I. Suchianu. Nu pot însă lipsi tinerii angajați ideologic: Victor Tulbure, Paul Cornea, Silvian Iosifescu, Marin Bucur. Că ar lipsi din paginile ei atotprezenții Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Violeta Zamfirescu, Nina Cassian nici nu ne-am putea închipui. Dar publică și scriitori nu doar tineri, ci de real talent: Florin Mihăilescu, George Muntean, Ana Blandiana, Florența Albu ș.a.
Realismul socialist e în plină desfășurare. Nina Cassian publică culegerea de versuri An viu, nouă sute și șaptesprezece, evocare a Marii Revoluții din 1917 și a ecourilor ei în lume. Dumitru Corbea publică poemele Doftana și Balada celor patru mineri - evocări ale jertfelor trecute și prezente ale comuniștilor pentru libertate și pentru edificarea noii industrii socialiste. Poemele încorporează simboluri și metafore folclorice, urmînd modelul unor balade precum Miorița, Meșterul Manole și Corbea. Sunt discursive și prolixe. George Dan debutează cu culegerea de balade și poeme Bună dimineața! Probabil era bună dimineața în care se trezise el, oamenilor din noua Românie le era ceva mai rău decât lui George Dan. Culegerea, consemnează dicționarul citat, cuprinde în genere versuri de adeziune la fluxul de înnoire al țării, scrise sub dominanta retorică și alunecînd adesea în locuri comune.
Vine însă puternic din urmă Dan Deșliu, care se afirmă ca poetul epocii de avânt revoluțio¬nar, prin patru plachete de poeme militante apărute una după alta, că doar se inventase banda rulantă: Lazăr de la Rusca, Goarnele inimii, Cântec pentru legea cea mare și Poezii (Cântec pentru slava lui Gheorghi Dimitrov...). Lazăr de la impus un personaj cu o lungă carieră în literatura contemporană: comunistul vizionar ucis mișelește de dușmanii de clasă. Evident, o minciună. Cine era însă Gheorghi Dimitrov pe care-l cânta poetul comunist? Era un comunist bulgar, trăitor din 1923 în Uniunea Sovietică. În 1933 a fost judecat în procesul incendierii Reichstagului din 1933, apoi a fost schimbat de către autoritățile sovietice pentru câțiva aviatori germani care se pregăteau în secret în Uniunea Sovietică. A primit cetățănia sovietică și a fost numit președinte al Cominternului în perioada Frontului Popular. El fusese deci șeful tuturor comuniștilor români formați la Moscova. Unul din obiectivele Cominternului condus de Dimitrov era dezmebrarea statului român în cinci zone -Moldova, Dobrogea, Muntenia, Banat si Ardeal, considerându-se că România este un stat imperialist, iar aceste regiuni… nu-i aparțin, adică el nu există!
Să cităm câteva versuri ale lui Dan Deșliu pentru a ne putea da seama de valoarea literaturii promovată de realismul socialist: Alelei, boieri hapsâni,/ Facev-ar vântul țărâni,/ Că ați fost până mai ieri, /Mari și tari peste averi.//
De la revistele dirijate de secția de propagandă a partidului comunist, de la criticii și istoricii literari, poezia nu avea la ce să se aștepte. Iar ea a devenit mută. Cei care au vrut, totuși, cel puțin să murmure sau s-o rostească în șoaptă nu aveau ce căuta în redacții sau în edituri. Iosif Chișinevsci, Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Ov. S. Crohmălniceanu erau la posturi, vegheau să nu se publice vreun vers care să nu aibă legătură cu lupta partidului împotriva ideologiei burghezo-moșierești sau cu construcția socialismului în scumpa noastră patrie, după, desigur, „exemplul măreț” al Uniunii sovietice.
În 1956, Petre Pandrea notează, sub titlul Templul și sucursala: “Capșa la ceasul de față, este marele templu al cugetării libere și al limbilor ascuțite, iar cofetăria Nestor este sucursala. Toți guvernanții au fost furioși pe cafeneaua valahă. Cafeneaua este salonul democrației. Pe vremuri, era și anticamera puterii, fiindcă la Capsa se dărâmau și se puneau la cale guvernele. Între Capșa și Palat se urzeau destinele țării. Muncitorimea era un proletariat de tinichea și țărănimea un sac de cartofi. Puterea era în ștremeleagul lui Barbu Știrbey și între coapsele Reginei Maria. Untul era cules de Ionel Brătianu care ținea de nevastă pe baldâra Eliza, sora lui Barbu Știrbey. Ferdinand - regele Kakadu -, cu urechi clăpăuge, fără conversație și cu ștremeleag bleg se plasa când în vaginul Marthei Bibescu (care visa numai heraldică, suportând pe Kakadu, consolându-se cu plebeul Thomson, apoi Lord of Chardington), când între picioarele albe de spermanțet ale Olgăi Prezan (metresa lui Nicolae Filipescu și a viitorului Mareșal Ion Antonescu), când printre lianele Elvirei Popescu. Cu actrița a pățit-o rău. Într-un moment de efuziune i-a scris o dedicație pe fotografia sa cu urechi clăpăuge: a ma chere Elvira, mon ange gardien et ma seule consolation dans ce pays de malheur, a stârnit o furtună guvernamentală și patriotardă într-un pahar cu spermă. Regele Kakadu s-a consolat ulterior inclusiv cu țigănci furnizate de generalul Eraclie Nicoleanu.
Prințul Carol s-a certat cu maică-sa pălmuind pe Barbu Știrbey. A fost exclus de la succesiune prin actul de la 4 ianuarie 1927. A revenit la 8 iunie 1930, flancat de o tigresă - Elena Lupescu - domnind nestânjeniți până la 6 septembrie 1940, jecmănind țara, acumulând averi de miliarde în străinătate. Capsa a intrat în amurg. A fost o meliță care a măcinat fără cânepă și fără grâu. Era sediul opoziției și al cancanurilor. Ce este un cancan? Un adevăr oficial ascuns de ochii și urechile plebei. Funcția de anticameră și salon a democrației s-a împlinit la cafeneaua „Capsa", „Corso", „Nestor", „Elita", „Wilson" etc.
Pe timpul lui Antonescu, cafenelele au devenit bursele samsarilor. Puterea s-a mutat în cazarma lui Antonescu și la legația germană. Samsarii s-au umplut de bancnote ca furnizori de război, au plecat californieni în Bucovina, în Basarabia și în Transnistria. Veturia și Mița Antonescu încurcau și desfăceau ițele. Pe urmă a venit prăpădul Anei Pauker, al Herthei Pătrășcanu și al Liubei Chișinevschi, paradis pe care-1 avem în continuare cu foc bengal, conferii însângerate și zaharicale de propagandă și minciună enormă.”
Dar poezia nu moare, fiindcă se hrănește din cuvânt. Cerul poate să se întunece, pământul se poate cutremura, nămeții pot coperi drumurile, nămoalele pot să se prăvale în albiile râurilor, istoria își poate ieși din țâțâni, casele se pot prăvăli, dar poezia supraviețuiește fiindcă se hrănește din Cuvânt. Iar Cuvântul a fost nu doar de la început și va pecetlui sfârșitul dacă se va retrage de deasupra lumii, ci este însăși esența vieții, este ființa însăși. El, chiar îngropat, înviază în lumină.
Cofetăria “Albina”
Se afla pe strada Academiei, vizavi de Biserica “Dintr-o zi”, amintită și de Caragiale. Avea tradiție, fusese înainte celebra “Cofetaria Fialkowski”. O frecventaseră de-a lungul timpului Victor Efitmiu, Barbu Delavrancea, Caragiale, Grigore Ventura, Gheorghe Ranetti, Ion Brezeanu, Cincinat Pavelescu, Radu Rosetti. Fusese un local de elită, cu personalități pe măsură. Nu mai rămăsese nimic, în afară de ziduri, totul fusese transformat într-o sală banală, ca toate localurile. Puțini studenți, majoritatea fiind din provincie, îi cunoșteau trecutul.
Acolo se întâlneau, după 1964, studenții de la filologie cu viitorii actori, viitorii arhitecți, cu studenții de la Arte Plastice. Se strângeau în jurul unei mese și al cafelelor și discutau ultimele apariții editoriale, cronicile din revistele literare, ultimele spectacole de teatru și rezultatele meciurilor de fotbal. Discuțiile erau libere, contestațiile exclusiviste, dar cu argumente. Cuvintele de ordine erau: cine s-a dat cu partidul și cine rezistă. Uneori veneau și profesori de la Arhitectură și de la “filologia” din apropiere: Al. Piru, Constantin Cruceru, Romul Muneanu. Dintre foștii albiniști, unii vor ajunge ei înșiși profesori: Nicolae Constantinescu, Marian Popa, Florin Manolescu, Cezar Tabarcea, Silviu Angelescu, Cornel Mihai Ionescu, Petre Anghel, Mihai Moraru. Scriitorul Florentin Popescu îți amintește pe cei mai mulți dintre cafegii și cronicarii orali ai fenomenului literar: “Gheorghe Pituț, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Grigore Arbore, Octavian Stoica, Daniel Turcea, Maria Luiza Cristescu, Nicolae Krasowski, Florin Gabrea, George Alboiu, Tudor Octavian, Petre Anghel, Nicolae Dan Fruntelată, Constanța Buzea, Ștefan Stoian, Dumitru Dinulescu, Dumitru Þepeneag, Vintilă Ivănceanu, Petru Popescu, Dorin Tudoran, Mihai Neagu Basarab, George Þărnea și mulți alții. “Unii dintre clienții localului (frații Krasowski, Dumitru Dinulescu, frații Gabrea), erau atât de cunoscuți încât în vacanța de vară, când plecau din București, primeau corespondența pe adresa „Albinei”, iar chelnerii le-o păstrau până când se întorceau, în toamnă.” Cei care frecventau mai des cofetăria primeau și coniac în cafea, după un cod recunoscut de fetele care serveau. Prețurile erau suportabile chiar și pentru studenți: doi sau trei lei cafeaua, studenții bursieri primind 30 de lei pe lună, pe lângă tichetul de cantină care le asigura masa zilnică, în acele vremuri nu foarte proastă, mai ales că pâinea se aducea în niște coșuri de plastic și era la discreție. Încălziți de 50 mililitri de coniac, poeții aveau inspirație, găseau rime rare, parafrazau versuri celebre, batjocoreau poemele oficiale. O făceau și fără alcool. Prozatorii povesteau romane pe care, cei mai mulți, nu le vor scrie niciodată, oricum nu așa cum aveau de gând. Tinerii critici literari erau sceptici, atrăgeau atenția după primele două fraze că așa ceva s-a scris deja. Se făceau recomandări de cărți, se justifica de ce fusese lăudată pe nedrept o carte și care este dedesubtul bunei primiri a unui volum apărut de curând. Ștefan Stoian, Octavian Stoica, George Gibă (Gibescu) erau specialiști în descoperirea ițelor pe care le trag “găștile”. Virgil Mazilescu își rostea poemele, deși spectatorii nu-l ascultau, Gheorghe Pituț ofta după pădurile de-acasă, Cezar Tabarcea vorbea despre structuralism și lingvistica matematică, despre care nu prea auzise nimeni dintre cei prezenți. Prin fumul de la țigările din tutun prost, care îngreuna respirația și înnegrea pereții, își vedea fiecare viitorul senin. Aveau toți în buzunar o hârtire care le deschidea poarta spre premiul Nobel pentru literatură. Cum hârtia s-a dovedit de proastă calitate, la prima furtună a luat-o vântul și s-a jucat cu ea pe toate meridianele globului. Numele expeditorului român a fost șters de ploi, premiul Nobel l-au luat alți scriitori, din alte colțuri ale lumii, mai puțin visători decât studenții de la “Albina”. A rămas numele cofetăriei, cofetăria însă nu mai există. Printr-un geam murdar nu se zărește nimic înăuntru. Nici cel care ar privi dinăuntru în afară nu ar zări nimic. Și totuși: toți cei numiți mai sus au reușit să publice unul sau mai multe volume.
În apropiere de Piața Rosetti, în cafeneaua unui oltean isteț, Gheorghe Florescu, se adunau însă “scriitorii adevărați”, nu doar aspiranții și veleitarii. Pe aici au trecut, rând pe rând, cei mai importanți scriitori dein toate generațiile. Unii doar să bea o cafea bună, Avedis, fără seamăn în București, un coniac sau wisky de caliate: Nichita Stănescu, Marin Preda, Emil Botta, Mihai Beniuc, Mircea Sântimbreanu, Romulus Vulpescu, Ion Băieșu și mulți alții. Cei care trecuseră prin temnițele comuniste veneau însă și pentru discuții serioase, nu doar pentru calabururi și anecdote, deși nu le disprețuiau nici pe acestea: N. Carandino, Leon Kalustian, Harry Brauner, Gabi Mihăilescu, Corneliu Coposu, Al. Rosetti. Se spuneau “epigrame, poezii, bancuri și iar bancuri. Tema lor predilectă era firește regimul comunist, în frunte cu Ceaușescu și geniala sa soție.” În anul 2008, marele cafegiu al spațiului european, Gheorghe Florescu, va publica la editura Humanitas, un excelent volum de amintiri, “Confesiunile unui cafegiu”, o excelentă istorie vie a României postbelice, dezvăluind nu doar comportamentul artiștilor stimulați de mirosul minunatei cafele, ci și colaborările și conflictele subterane dintre miliție, armată, securitate și comercianți. Se văd limpede, și din aceste descriei, conflictele dintre naționaliști și cominterniști.
Revista “Tribuna României”
Apare la București sub egida Asociației “România”. Asociația era înființată cu un scop nobil: să nu facă propagandă comunistă printre românii de peste hoare, ci să-i unească prin simbolurile istorice și culturale comune: marii voievozi, tradițiile, mânăstirile. Românii de peste hotare nu mai erau priviți ca “fugari” și “trădători”, ci ca unii care-și aleseseră alt destin. Președintele asociației a fost ales, de partid, firește, istoricul Constantin C. Giurescu (1901-1977), o personalitate de necontestat, fost deținut politic. Secretarul general era un alt istoric, Virgil Cândea, de rară competență (1937-2007). Redactor șef era Paul Anghel, iar redactor șef adjunct Ilie Purcaru. Secretar general de redacție - C. N. Constantiniu (fost redactor șef la “Contemporanul”). Nedic Lemnaru, fost secretar de redacție la desființata publicație “Glasul Patriei”, a refuzat să părăsească redacția și a rămas în continuare… Din redacție au făcut parte: Benedict Gănescu, Felicia Antip, Petre Anghel, C. Negreanu, Mihai Pelin (secretar general de redacție, după C.N. Constantiniu).
Paul Anghel fusese unul din reporterii de bază ai ziarului “Scânteia”. Se dedicase târziu literaturii, care oricum era impregnată de maniera gazetărească. Șapte înși într-o căruță (1961); Victoria de la Oltina (1961); Arpegii la Siret (1964); Arhivă sentimentală (1968); Sfaturile motanului Grigore (1969); Mor-mor și fetița portocalie (1969); Alfabet sonor (1972); Efemeride (1972); Convorbiri culturale (1972); Recitind o țară (1972). Criticii literari îl remarcă abia după publicarea volumului de Teatru (1972). Debutase ca dramaturg la Cluj, în 1968 cu drama istorică „Săptămâna patimilor", dedicată lui Ștefan cel Mare. Din volumul „Teatru”, premiat de Academie, face parte și piesa „Viteazul” (premiul Uniunii Scriitorilor). După ce va fi dat afară de la revistă, va deveni liber profesionist, dedicând 10 volume Războiului de independență, roman-fluviu după care se va realiza și un serial la televiziunea română. Era primul film în care regele Carol I apărea în postura de prestigiu a unui comandant al armatei și om de stat, fără a-i mai fi insultată origine prusacă și exploatarea țăranilor, în calitatea lui de căpetenie a burghezo-moșierimii. În 1972, pe când era redactor șef la Tribuna României, anunță proiectul “O istorie posibilă a literaturii române. Antropomorfismul magic, o viziune nupțială a lumii”. Publică fragmentele: “Disponibilitatea jocului. O viziune ludică a lumii”, Familia, 8, nr. 9, sep 1972, p. 12-13; nr. 10, oct 1972, p. 12-13; nr. 11, nov 1972, p. 12-13; nr. 12, dec 1972, p. 12. Elogiază în presa vremii pe Hari Brauner, pe pictorul D. Gheață, pe C. Brâncuși, Alf Lombard, pe naistul Gheorghe Zamfir. Original în opinii, pasional și contestatar, va susține cu fervoare marile personalități culturale ale României. Cu aceeași pasiune susținea și realizările socialismului. Era cinic și oportunist, după cum considera că e momentul. El însuși mai mult audodidact decât cercetător (urmase cursurile Școlii de literatură) disprețuia incultura și oportunismul, ca și când n-ar fi trecut niciodată prin prejma lor.
Ilie Purcaru a reînființat în august 1964 revista craioveană “Ramuri”. Pe lângă producția literară, revista publică texte de sociologie, etnografie, folcloristică. Printre colaboratori, apar și numele unor foști interziși: Șerban Cioculescu, Ion Biberi, Traian Herseni, Al Piru (mai târziu va deveni redactor șef, apoi funcția va fi preluată de Marin Sorescu). Spre deosebire de ultimii doi redactori șefi, care se ocupau cu promovarea propriilor texte și imagini în revistă, Ilie Purcaru avea colaboratori din toate direcțiile, foști proletcultiști ca Nicolae Dragoș, Vasile Băran, Lucian Zatti, Ilarie Hinoveanu, dar și scriitori autentici ca Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu. Locul cel mai importantă care i se poate da lui Ilie Purcaru este susținerea noilor poeți, moderniștii nepublicați de alte reviste. Considerând că va avea mai multe șanse dacă-i așează sub umbrela lui M.R. Paraschivescu, vost ilegalist comunist, Purcaru inițiază un supliment literar, pe care-l va administra M.R.P., “Povestea vorbii”. După nouă luni suplimentul va fi desființat.
Benedict Gănescu (1929-1996) era un grafician de excepție, se ocupase de ținuta artistică a revistelor “Ramuri”, “Scânteia tineretului”, fusese pictor scenograf la Teatrul din Galați, la Teatrul din Craiova. A ilustrat peste 3o de titluri din literatura română și străină: „Viața și isprăvite vestitului cavaler Snapanski” de Georg Werth; „Păcală în satul lui" de Ioan Slavici; „Aventuri lirice” de Geo Dumitrescu; volumul de poeme „Recital extraordinaire” de Romulus Vulpescu, Editura Seghers din Paris și, tot aici, „Les poemes de l’ainnee”, „Poeme florivore” de Ben Corlaciu; volumul „Mitul faurului aburit” de Al.Oprea; coperta și ilustrațiile la volumul „Besorelief with heroes” de Nichita Stănescu, editat de Memphis State University Press. Premiul „Ion Andreescu” al U.A.P. (1968) pentru grafică (cea mai frumoasă ilustrație și carte a Editurii pentru Literatură Universală, „Gargantua și Pantagruel” de F. Rabelais. Era un om cu o cultură aleasă, taciturn și un anticomunist declarat.
Mihai Pelin (1941-2007) făcea parte din echipa lui Ilie Purcaru de la “Ramuri”. Era moldovean din Cernăuți, de unde familia s-a refugiat de frica Armatei Roșii. Absolvise Facultatea de Filosofie. Publicase, mai înainte de-a veni la revistă, volumul “Redactori și pianisti”, 1967 și “Inaderență”, 1968, ambele cu tentă modernistă, imposibil de citit. Coleg, se pare, cu Virgil Măgureanu în timpul facultății, dădea de înțeles că știe multe, dar spune doar ce i se permite. A fost singurul din redacție care a călătorit peste hotare în timpul când am lucrat la revistă. Mihai Tabacu își amintește”“ În vremurile acelea, un tânăr care nu avea serviciu era numit „parazit”. Eu, deși terminasem liceul, facultatea și fusesem și patru ani profesor, mi-am propus să intru în pielea unui parazit, să văd cum este. Ce frumos era! Eram șaten și slab, mi-am pus o geacă din piele direct peste un lanț gros. Aveam niște cizme roșii, ceas – parcă nu, dar inel – da. M-am dus să mă angajez pe unde era bine și toți și-au bătut joc de mine. Am scris un articol. La „Informația Bucureștiului” am fost certat și respins. Pe vremea aceea, George Cușnarencu, scriitorul de astăzi și colegul meu de grupă, nu era nominalizat la premiile „Zece pentru România”. Era doar ceva pe la revista „Flacăra”. M-am dus cu articolul la el, cum fac țăranii care se duc la un consătean. Era în concediu. Atunci, acolo, la „Flacăra”, m-am dus la Nicolae Cristache, pe care îl consideram, la momentul respectiv, cel mai bun ziarist. Am vrut să îi spun că tata este ziarist la „România Liberă” și că eu colaborez la „Informația Bucureștiului” și, mă rog, ceea ce credeam eu despre mine. Mi-a dat flit. M-a întrebat ce fel de articol adusesem. I-am spus. Mi-a zis: „Camera 7, Mihai Pelin”. Am mers acolo. Era un bărbat bine, îmbrăcat cu un costum de blugi (pe vremea aceea era mare lucru). Citea „Sportul”. Am luat-o de la capăt: că tata e ziarist, că eu colaborez la „Informația”, că am încercat să intru în pielea unui parazit. Părea că nu îmi dă atenție și că nu mă ascultă. Mi-a spus să îi las articolul și un număr de telefon. Mai mult sictir nu văzusem. Am făcut cum mi-a spus el. Pe vremea aceea, tatăl meu, Dumitru Tabacu, lucra la „România Liberă” de aproape 40 de ani și era un ziarist mai important decât cei la care fusesem. M-am dus la tata să mă plâng și să îi spun cum mă trataseră cei de la „Flacăra”. Îl uram pe Mihai Pelin, camera 7. Tata mi-a spus că nu este nicio problemă, așa se face. Mihai Pelin nu a citit articolul în fața mea, dar cred că a făcut-o repede și l-a pus în revistă. Mai mult – eu țin minte pentru că eram la început –, am fost la el marți, când mi-a dat flit. Articolul a apărut joi. Asta înseamnă că el l-a apreciat și a schimbat niște pagini ca să îi facă loc. Debutul în „Flacăra” mi s-a părut mie, atunci, echivalent cu premiul Pulitzer. Și chiar așa era.” După 1989, Mihai Pelin a devenit specialist în studierea dosarelor fostei securități. Cât de corectă era selecția lui este greu de spus. Deocamdată. Paul Goma îl consideră securist notoriu și, aș zice, matca multor dezinformări.
Felicia Antip este o ziaristă și o traducătoare de excepție. Se poate afirma, într-n limbaj neacademic, că este o doamnă. Inteligentă, discretă, capabilă de prietenii, lipsită de invidii. O cunoșteam de pe vremea când lucram la revista “Flacăra”; înainte de a fi redactor șef Adrian Păunescu, eu eram redactor, doamna Antip avea o rubrică permanentă. Interesată de publicistica și literatura internațională, era la curent cu tot ce se întâmplă în presă. Cunoștea multă lume “bună”, fără să facă însă caz de relațiile ei. Stil elevat, exact, informații precise. După revoluție a avut un conflict cu scriitorul și politicianul Ion Coja. D-na Felicia Antip, făcând o recenzie la cartea lui Ted Anton, a afirmat că Ioan Petru Culianu a fost atacat și amenințat în repetate rânduri de organizația “Vatra Românească”, incriminată de el, între altele, într-un interviu acordat revistei „22”, ca fiind „dominată de securitate”. În acest context a susținut că Ion Coja, “fostul mentor, aparent protector și pe de altă parte supraveghetor numit de securitate al lui Culianu, a fost, de la bun început, „principalul ideolog” al Vatrei Românești. Dl. Ion Coja a dat-o în judecată pe d-na Felicia Antip pentru sintagma „supraveghetor numit de securitate”, adică pentru acuzația că a colaborat cu securitatea. Chemată în instanță, Felicia Antip a dat vina pe o greșală de traducere, și și-a cerut public iertare. În presă și la tribunal. Așa susține Ion Coja, care adaugă că a iertat-o!
În redacție mai erau angajată Maria-Magdalena Popa, transferată apoi la revista “Contemporanul”, și Marcel Negreanu, decedat prematur. Colaboratorii erau, în general, fără trecut pătat. Printre străini, publicau profesori interesați de cultura română, cum ar fi Ramón Cerdá-Massó, licențiat în filosofie și litere, cu titlul de doctor în filologie romanică la Universitatea din Barcelona, unde și funcționa ca professor. El a scris despre dificultățile pe care le-a întilnit în timpul învațării limbii române. (Tribuna României, Anul II, Nr. 21, 15 Septembrie, 1973).
Hotărârea de înființare a revistei “Tribuna României” prevedea scoaterea revistei, care continua “Glasul Patriei”, de sub tutela Ministerului de interne. Timp de doi ani revista a publicat articole de cultură, iar cei doi redactori șefi, deși erau vechi ziariști comuniști, au refuzat îndoctrinarea ei, cerută insistent de Mihai Dulea și de Dan Marțian, activiști la secția de presă a Comitetului central. Conducerea revistei nu accepta indicații nici direct de la secția partidului, nici din partea lui Virgil Cândea, iar C.C. Giurescu nici nu mai vizita asociația al cărui președinte era. După numeroase dovezi de nesupunere față de indicațiile partidului, membrii redacției sunt chemați la Comitetul central să dea socoteală pentru nesupunere. Tovarășii din prezidiu – Cornel Burtică (secretar cu propaganda la Comitetul central), Mihai Dulea, Teodor Marinescu (fost ambasador la Moscova), Dan Marțian (fost ministru al tineretului), George G. Potra, Petru Ispas, Petre Ignat și alții – erau mai numeroși decât ziariștii chemați la judecată. Paul Anghel și Ilie Purcaru au refuzat să-și facă autocritica, drept urmare toți membrii redacției au fost dați afară. Se constituie o altă redacție cu Petre Ghelmez, redactor șef, Pan Solcan, redactor șef-adjunct, și alții, iar lucrurile intră în normalitatea cenușie, revista începe să semene cu toate cele editate de partid, fără ouă roșii, fotografii cu mânăstirile Moldovei, iar pozele cu șeful statului și “blânda lui soție” își găsesc locul din belșug. După 1990, asociația “România” a devenit “Fundația Culturală Română”, sub conducerea scriitorului Augustin Buzura. Acesta l-a rechemat redactor șef pe Petre Anghel la revista rebotezată “Curierul Românesc”, dar redacția a refuzat transformarea ei într-o revistă de cultură lipsită de ingerințele politicului, trăind cu iluzia că este “revistă a românilor de pretutindeni”.
Afirmațiile repetate că revista “Tribuna României” era revista securității nu au suport. Nu am fost contactat de niciun ofițer de securitate, nu am dat nicio notă informativă, nici atunci nici mai târziu. Nu am fost colaborator al securității. Dacă Mihai Pelin a fost omul securității, nu doar al lui Virgil Măgureanu, nu pot afirma. Nu auzisem pe vremea aceea de existența domnului Virgil Măgureanu, viitor director al Serviciului Român de Informații, după 1990, și nci cum se numeau șefii securității de până la revoluție nu știam.
Afirmația insistentă că “Tribuna României” era revista securității are, cred, rolul de a-l culpabiliza pe scriitorul Paul Anghel, susținător al protocronismului și autorul unui proiect de istorie a literaturii române, din care a publicat doar câteva fragmente și din care reieșea un alt canon și o altă scară de valori. Confuzia poate fi legată și de Ilie Purcaru, care nu cred că era securist, ci doar un reporter tip ziarul “Scânteia”, naționalist și dificil ca om, mai ales că-i plăcea și alcoolul. Ilie Purcaru fusese corespondent pe front în timpul războiului din Vietnam. Înainte de asta, sau după, s-a îmbătat la restaurantul Turn, din Piața Palatului și a vorbit vrute și nevrute. Turnat de băieții cu ochii albaștri de la Securitate, a fost pus în discuția organizației de partid, la care participa și tov. Leonte Răutu, și acuzat că a cântat cântece legionare. Purcaru a protestat, recunoscând însă că a cântat. – Așă, așă, a zis Răutu, ce ai cântat? – Nu pot să repet, a răspuns Purcaru, că sunt răgușit. – Așă, așă, a insistat Răutu, spune versurile! Și Purcaru s-a executat, atrăgând atenția că este vorba de cântece antilegionare: “Comuniștii și jidanii/ Au luat pielea de pe noi/ Și-au urmat legionarii/ Care-au dat pielea-înapoi!” Fiind un tovarăș de încredere al propagandei de partid, Purcaru a scăpat cu vot de blam cu avertisment, cea mai mare sancțiune dinaintea excluderii. La Tribuna României era încă sancționat, Dan Marțian suținea să facă cerere să-i fie ridicată sancțiunea, iar Purcaru spunea că el n-a făcut cerere nici când a fost sancționat! Ilie Purcaru era un anticominternist convins. Era apreciat de Ștefan Andrei, ministrul afacerilor externe, de Vasile Vâlcu, cel care încheiase primul colectivizarea în Dobrogea, prin bătăi și crime, de Constantin Mitea, consilier al lui Ceaușescu. E greu de spus dacă aceștia îl apreciau pentru antcominternistul lui sau pentru că Purcaru îi ajutase cândva la scrierea cuvântărilor oficiale. Ca și Adrian Păunescu, cu care era în relații de ajutor reciproc, atunci când rămânea fără argumente, Ilie Purcaru recunoștea că este porc... Dacă și erau convins de adevărul exprimat rămâne mister.
Revista Amfiteatru și cenaclul Junimea
Revista apare lunar, la București, începând cu 1 ianuarie 1966. Are mențiunea „Revistă literară și artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studențești din Republica Socialistă România”, de la numărul 1/1974 devine „Revistă literară și artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România”. Fără să declare, revista este, în fond, organul de presă al cenaclului „Junimea”, conduss de George Ivașcu, fost asistent al lui G. Călinescu, fost deținut politic, reabilitat și devenit redactor șef la revista „Contemporanul”, apoi director la revista de politică exterrnă „Lumea” și profesor la Facultatea de filologie din București. Ivașcu invita la cenaclu scriitori din toate generațiile. Acolo am văzut pentru întâia oară pe Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Emil Botta, Șt. Aug. Doinaș, G. Dimisianu, Ion Băieșu, Fănuș Neagu. De la un timp, vocea autoritară a devenit Adrian Păunescu. Veneau și luau cuvântul în mod frecvent sau citeau din creația proprie: Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Nicolae Baltag, Gheorghe Pituț, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Laurențiu Ulici, George Alboiu, Tudor Octavian, Nicolae Dan Fruntelată, Ioan Adam, Gheorghe Chivu, Adi Cusin, Petru Popescu, Octavian Stoica, Paul-Cornel Chitic și mulți alții. Iulian Neacșu prezenta în “Amfiteatru” o cronică a celor întâmplate la cenaclu.
Lozicile și viziunile proletcultiste nu-și găseau locul. Cea mai prestigioasă perioadă a revistei a fost între anii 1966 și 1968, când la conducere se afla Ion Băieșu, secondat de A. Păunescu și Fănuș Neagu. Revista pare a face abstracție de ideologie. La „Cronica literară”, ținută în tot acest interval de Mircea Martin, sunt prezentate plachete de versuri de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituț, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gabriela Melinescu, Cezar Baltag, Constanța Buzea. La „Constelația lirei” sunt antologate cele mai noi voci lirice: Gheorghe Istrate, Nicolae Prelipceanu (prezentat de Ana Blandiana), Marius Robescu, Damian Ureche, George Alboiu, Florica Mitroi, Ion Vidrighin, Nicolae Dan Fruntelată ș.a. Încă din primul număr publică poezie Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Grigore Hagiu, alături de mai tinerii Horia Bădescu, Dinu Flămând, Matei Gavril. În numărul 3/1966 Adrian Păunescu îl prezintă pe Petru Popescu, cu poezii din viitorul volum Zeu printre blocuri, care, după apa¬riție, va fi comentat, la „Cronica literară”, de Mircea Martin. Din primele numere, Ioan (Ion) Alexandru începe publicarea unui jurnal de poet. Se creează o stare de emulație: tinerii scriind cu generozitate despre cei mai tineri decât ei, criticii în formare despre poeți pe care încearcă să-i impună. Mișcarea prozei este urmărită cu aceeași generozitate. Din primul număr publică Fănuș Neagu. Apariția volumului al doilea din Moromeții este consemnată cu promptitudine de G. Dimisianu. La întrebările Mariei Luiza Cristescu, în cadrul rubricii „Simul¬tan literar”, răspund, alături de criticii - pe atunci în forma¬re - Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, ori de poeți ca Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana, și prozatori: Marin Preda, Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu. Se observă lipsa totală a scriitorilor realismului socialist: Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Victor Frunză. Lipsesc suținătorii lor: Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, Silvian Iosifescu, Mihai Novicov, Vicu Mândra.
Se consideră însă că revista nu și-a atins scopul educativ, conform voinței ideologilor, iar după evenimentele din Cehoslovacia (1968) revista va fi reorganizată. La conducere este adus Gheorghe Achiței, și, chiar de la primul număr din 1969, se precizează Opțiunile noastre fundamentale: Amfiteatru „își propune să devină, mai mult decât până acum, o revistă de atitudine marxistă în pro¬blemele de cultură din țara noastră”. Publică și acum Marin Tarangul, Cornel Udrea, Mihai Bărbulescu, vin Dan Cristea, Paul Georgescu, Dan Grigorescu, Vladimir Streinu. Să înregistrează, totuși debuturi remarcabile: Dinu Flămând, Nicolae Diaconu, Vasile Sav, Ștefan Damian, Dan Ciachir, unii din promoții mai tinere (Mihai Dragolea, Domnița Petri ș.a.), dar revista nu mai are acceași deschidere. Constanța Buzea continuă să se ocupe de debutanți. „Cronica literară” începe să fie semnată de M. N. Rusu, alți tineri critici fiind Mihai Dinu Gheorghiu (autorul unei prezentări a romanelor lui Petru Popescu), Lucian Alexiu, Costin Tuchilă. Debutează cu versuri Dan Damaschin, Olimpiu Nușfelean, Domnița Petri, Magdalena Ghica, alături de prozatori ca Ștefan Damian, Radu Þuculescu. Din 1978 Ion Cristoiu începe Propunere pentru o posibilă „Istorie a literaturii contem¬porane”, dedicată proletcultismului, din care, în 1979, vor apă¬rea Cazul Arghezi și Biografia unui succes literar: „Mitrea Cocor”, continuând, în 1980. În 1980 Mircea Iorgulescu își inițiază rubrica „Reveniri”, cu texte despre Gheorghe Grigurcu și Dorin Tudoran. „Într-o formulă editorială în cele din urmă fixată, rezultând din compromisul tot mai vădit cu linia propagandist-ideologică impusă vieții literare în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste, Amfiteatru a continuat să apară an de an, cu Dinu Flămând și M. N. Rusu la „Cronica literară” și Constanța Buzea la „Convorbiri colegiale” și la „Cartea de debut”. Mai târziu, odată cu „strângerea șurubului”, cenaclul Junimea ajunge sub conducerea lui Ov. S. Crohmălniceanu. Despre contribuția lui G. Ivașcu, inițiatorul „Junimii” postbelice nu amintește nici el nici alții, dicționarele îl trec sub tăcere. Că G. Ivașcu era un vechi comunist este adevărat. Era însă dintre comuniștii fără experiență în Uniunea Sovietică și fusese asistentul lui G. Călinescu, deci astăzi poate fi dat uitării, pe când cei cu studii în patria comunismului victorios, nu... Ei, se pare, trebuie reabilitați, sau cel puțin înțeleși. Greșelile lor au scuze, ale noastre, muritori de rând, nu...


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!