Teatrul lui Marin Sorescu e, cum însuși îl definește, "exact, dar în mers". Discursul său dramatic presupune, tocmai de aceea, un receptor avizat, capabil să-i decripteze straturile de lectură și, inițiat în stilistica sa specială, să evite capcanele pe care acesta i le întinde. Provocat la fiecare pas, cititorul e invitat abil să se "implice într-o necesară judecată de valoare", să intre în dialogul permanent al prezentului cu trecutul și în "bătălia imaginației cu adevărul", să se plieze la o "estetică originală, imposibil de rezumat într-o singură formulă" și la mișcarea de idei, menită nu doar să stârnească opinii, ci și să identifice caracterul deschis al unei opere ce și-a procurat deja un "loc unic în literatura română și universală".
Spre deosebire de comentatorii ce i-au premers, Tatiana Scorțanu a sesizat că, în polivalența sa, Marin Sorescu s-a raportat, ca dramaturg, la spațiul bilbic, poetizând "expresionist, în modul său original, miturile" și altoind "altele pe tulpina acestora, trecând prin timpul istoric ca un inițiat mitic, și nu ca un istoric vigilent la adevăruri". Remarcând, la rându-i, varietatea și bogăția subiectelor abordate de dramaturg, criticul băcăuan a ajuns la concluzia că o receptare corespunzătoare a operei acestuia "impune revederea începuturilor: sacre, mitice și literare, de la care autorul însuși a pornit, fiindcă teatrul lui Sorescu este creația omului cultivat și bine informat, care, plecând de la Biblie, trece de la tragicii greci, prin istoria medievală a Þării Românești și prin teroarea din temnițele comuniste, transmutată în casele și-n sufletul fiecărui român, atent supravegheat în toate laturile ființării: socială, profesională, afectivă, confesională, ori creatoare".
Chiar dacă, accidental, raportarea dramaturgiei soresciene la sacru s-a mai făcut, Tatiana Scorțanu are meritul și satisfacția că este prima care urmărește sistematic această idee pe parcursul întregii opere a poetului-dramaturg, iar volumul său, neutru intitulat "Marin Sorescu, dramaturg" (Editura Corgal Press, Bacău, 2010), căpătă astfel o miză aparte și devine, așa cum subliniază și Liviu Leonte în prefața "Sorescu, altfel", o carte "peste care nu se va putea trece în bibliografia celui care a scris A treia țeapă".
Teză de doctorat la bază, stufosul și aplicatul studiu al profesoarei băcăuane e rodul a șapte ani de muncă, timp în care autoarea a studiat cu minuțiozitate atât piesele dramaturgului, cât și aproape tot ce s-a scris despre ele, precum și o bibliografie impresionantă, care include texte sacre și profane, literare și de specialitate aparținând unor reputați teologi creștini, scriitori și filozofi din țară și din străinătate care au abordat această temă.
Conștientă că multitudinea de alegorii, parabole și simboluri copleșesc prin imensitatea, diversitatea și complexitatea lor perceperea de către cititor a subiectului și interpretarea corectă a raporturilor dintre sacru și mitic, Tatiana Scorțanu vine în întâmpinarea lui și, încă din primul capitol, "Mitul, formă eternă de literaturizare", acordă întâietate sacrului, urmărind "modul în care se naște mitul, ca poveste închipuită, din Povestea Dintâi, sacră și reală", identificând "riturile și concepțiile specifice diferitelor popoare, cu privire la nașterea universului, la iubire ori moarte, apariția eroilor-modele, precum și influența acestora asupra literaturii" și, folosind ca reper concepțiile lui Mircea Eliade, Lucian Blaga, Roger Caillois, Julien Ries, compară "evoluția aceluiași mit, de la teatrul antic, la literatura contemporană", definindu-și propria opinie.
Bună cunoscătoare a punctelor de vedere reprezentative, ea repovestește Facerea, dezbate pe larg ivirea mitului, în principal ca o contrapondere a sacrului, și raportul sacru-profan, selectează exemple elocvente din literatura națională și universale, intră în polemici, taxându-l, bunăoară, pe V. Lovinescu pentru eclectismul "periculos al interpretării lucrurilor profane cu realități religioase, culminând cu includerea lui Iisus Hristos în rândul avatarurilor, ceea ce evidențiază și provoacă o confuzie totală prin amestecul teologiei cu mitul, de dragul paralelismului literar".
Pornind de la faptul că "Deplina funcționare a operei dramatice are în vedere: acțiunea, percepută, aristotelic, ca suport declanșator și sursă a reprezentării (…), personajul și scena, ca spațiu generator de emulație dramatică", subtila analistă acordă apoi două capitole distincte teatrului, ca formă a literaturii reprezentate, și cronologiei personajului dramatic, pe parcursul cărora dezvăluie cititorilor nu doar registrele diferite ale trăirii eroilor sorescieni (inocență, revoltă, iubire, neîncredere patologică, naivitate dezarmantă, pândă și frică ontologică, umilință, îndârjire creativă), ci și raportarea dramaturgului la literatura universală: "Sorescu trece pe la Ibsen, pe la Beckett, simulează jocul unui personaj pirandelian, căutând rostul autorului, îl scrutează existențialist pe Sartre, cochetează cu absurdul, fascinat fiind de Eugen Lovinescu, dar își circumscrie un spațiu propriu, cel mai adesea, prin sugestii metaforică și simbolic-parabolică, scormonind cu "sete" (asemenea muntelui după sarea-matrice) în străfundul sensurilor rostirii, pentru a descoperi noi ieșiri "la lumina" revelației creatoare, niciodată încorsetate de un curent literar sau de o formulă estetică".
Privind personajul ca liant între spectator/cititor, actor și autor, Tatiana Scorțanu se plimbă lejer printre eroii din dramaturgia soresciană, cărora le reconstituie "cartea de identitate", încadrându-i când în personaje distribuite duminical ("în funcțiile: sacră, mitică și istorică, într-o adevărată dinastie a singurătății dramatice"), când în personaje distribuite în zile de lucru, nu fără a sublinia că, de cele mai multe ori, "protagonistul sorescian e o variantă obiectivă a eului auctorial, capabil să însuflețească o latență în fiecare ipostaziere".
Substanțiale sunt, în această privință, capitolele consacrate personajelor și tematicii dramaturgiei soresciene, un loc aparte revenind trioului Iona, Paracliserul și Vlad Þepeș, dar bine conturate sunt și ipostazierile înglobate în Mahomed, Căpitanul Toma și Irina, de care autoarea se apropie cu aceeași curiozitate și dorință de a le defini trăsăturile.
Alter ego ("Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…" - Marin Sorescu), Iona, personajul ce a "pecetluit, prin pluriperspectivismul abordării dramatice, notorietatea dramaturgului în literatura europeană", constituie o preocupare predilectă a autoarei, care, pentru a-i puncta bogăția de semnificații, coboară în timp, vorbindu-ne mai întâi despre Iona Vechiului Testament și, prin raportare la acesta, abia apoi definește trăirea sub semnul tragicului a personajului din gura chitului sorescian.
O "încercare dramatică de restaurare a identității" decodifică și în Paracliserul, numai că aici protagonistul, "care se crezuse liber în lucrarea voinței proprii, devine victima gestului său ambițios, fiind un meșter spiritual secund, căruia idealul îi este scară sacră și rug de jertfă".
Contrapondere a meditativului Iona, Þepeș e "polul său activ", cu "vocația tragicului, pe care îl trăiește zilnic", formând o "pepinieră, întru învățarea jertfirii pentru o cauză; întru asigurarea rezervei de eroism - aproape o condiție sine qua non pentru proba românismului, consubstanțial crucificării". Ideea substituției lui Vlad cu Mântuitorul i se pare, de altfel, autoarei "uluitoare (mai ales pentru timpul apariției piesei)", cu atât mai mult cu cât, "După cum mântuirea e înviere întru viață veșnică, tot astfel, în arhitextualiatatea piesei soresciene, țeapa capătă valențe de cruce jertfelnică pentru neam".
Irina, în schimb, e "femeia - ctitor de vieți", care, după mărturia dramaturgului, "înseamnă și o întoarcere la matca lucrurilor primordiale", simbol al maternității, dar și "alegoria Pământului, care, purificat de apele Potopului, trebuie să se primenească".
O sumedenie de semnificații sunt descoperite și în legătură cu tematica dramaturgiei soresciene, pe care autoarea o împarte în nu mai puțin de șapte teme: a identității; a istoriei; a cunoașterii; a vieții și a morții; a libertății; a creatorului și a creației; a timpului și a spațiului, aceasta din urmă centrându-se, la rândul ei, pe două componente distincte: "Sacru, mitic și istoric în receptarea cronospațialității", respectiv, "Timp și spațiu în dramaturgia soresciană".
Sigur, pentru fiecare dintre ele, demonstrația e mai mult decât edificatoare, mai ales că și dramatugul a fost "fascinat să propună valențe simbolice nelimitate", așa că nu vom mai încerca, la rându-ne, să sintetizăm multitudinea de exemplificări, ci ne vom limita doar la transcrierea a două din reflecțiile autoarei: "Trăirea în afara credinței devine un timp gol" și, respectiv, "timpul întunericului românesc devine sinonim timpului individual neluminat prin credință".
Și cum piesele lui Marin Sorescu "presupun un timp al lecturii", tot astfel și volumul Tatianei Scorțanu își cere timpul său, întrucât, aidoma dramaturgului, criticul băcăuan e la fel de flămând de perfecțiune, iar noutățile aduse în interpretarea dramaturgiei soresciene și alchimia întregului univers surprins în cele peste 350 de pagini transformă cartea în una indispensabilă nu doar celor interesați de creația scriitorului oltean, ci și tuturor iubitorilor de literatură.