Adam și Eva la răscruce

La început, conform Bibliei, din coasta lui Adam, Dumnezeu i-a făcut tovarășă de viață pe Eva. Adam era înzestrat mai ales cu forță și cu rațiune, iar Eva mai ales cu sensibilitate și cu intuiție. La început ei formau Întregul, fără de care nu pot exista părți. Așa a fost la momentul Creației. Ceea ce s-a întâmplat după aceea, nici măcar Dumnezeu n-ar fi putut să prevadă!
După ce Adam și Eva au fost izgoniți din rai, pentru că au mâncat roade din pomul cunoașterii binelui și al răului, Adam a rămas cu binele, Eva cu răul! (Recunosc, sunt un pic malițioasă, dar o greșeală recunoscută este pe jumătate iertată!) Dacă aș mai recunoaște o dată...dar, nu! Accept o jumătate!
Apoi a venit Mântuitorul. Noul Testament, Galateeni 3.28: “nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că toți sunteți una întru Hristos Iisus”. Se întâmpla în momentul zero al creștinismului, dar practica pare a nu avea nici o legătură cu teoria. Din diferite considerente, forța masculină a înclinat încet, dar cu hotărâre, balanța în favoarea ei, în detrimentul sensibilității, prin violență, abuzuri, legi nedrepte.
Evenimentele s-au derulat conform Bibliei, pe principiul: cui are, i se mai dă. Dictonul a fost aplicat ad litteram, pentru că, deși Biblia transmite mesaje codificate, nu dă și cheia, iar fiecare le decodifică după câtă minte, pricepere și bună credință i-a dat Dumnezeu. Ca să nu mai spun că și Biblia a fost scrisă de reprezentanții divinității pe pământ, tot după câtă minte, pricepere și bună-credință aveau.
Ecleziastul (7:26)„Și am găsit că mai amară decât moartea este femeia a cărei inimă este o cursă și un lanț și ale cărei mâini sunt niște lanțuri; cel plăcut Domnului scapă de ea dar cel păcătos este prins de ea.”
În multe din cărțile iudaice găsim rugăciunea ,,Laud pe Dumnezeu că nu m-a creat arian. Laud pe Dumnezeu că nu m-a creat femeie. Laud pe Dumnezeu că nu m-a creat ignorant.”
Sf.Augustin a scris unui prieten: „care este diferența dintre femei chiar dacă este o soție sau o mamă.[...] Refuz să cred că femeia poate fi om. Funcția sa exclusivă este de a naște copii."
Reformatorul Martin Luther nu vedea nici un beneficiu de pe urma femeii, decât acela de a aduce pe lume cât mai mulți copii. El spunea: „Dacă ele se vor îmbolnăvi sau chiar vor muri nu este nici o problemă. Lăsați-le să moară la naștere pentru că ele de asta există.”
În Biblie se consideră că în cazul nașterii unei fete perioada de impuritate a mamei este mai lungă decât în cazul nașterii unui băiat. „Vorbește fiilor lui Israel și spune-le lor: când o femeie va rămâne însărcinată și va naște un copil de sex masculin, să fie necurată ca în timpul periodei ei în fiecare lună. Dacă naște o fată să fie necurată două săptămâni ca în timpul periodei ei; și să rămână șaizeci și șase de zile ca să se curățească de sângele ei.”
Biblia catolică declară, explicit, că „nașterea unei fiice este pierdere.”(Ecleziastul 22:3)
Rabinii evrei consideră obligație pentru bărbatul evreu să aibă urmași, în scopul înmulțirii speciei. „La nașterea unui băiat toată lumea e veselă; la nașterea unei fetițe toți sunt triști” și „când un băiat se naște coboară pacea în lume iar când se naște o fată, nimic nu vine.”
În perioada preislamică, arabii păgâni considerau fiicele o sursă de rușine și practicau infanticidul (doar pentru nou născuții de sex feminin), fapt incriminat de Coran: „Și când fetița îngropată de vie va fi întrebată, pentru ce păcat a fost omorâtă…”(AtTakwir: 8-9)
În Noul Testament i se atribuie lui Isus următoarele:
Luca (14:26): ,,Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu."
Matei (10:34-36): „Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia”. „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, și pe noră de soacră-sa”. ”Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui”
Acesta fiind atmosfera generală creată de religii, de bărbați fără scrupule, aceea care trebuia să fie tovarășa de viață a lui Adam a fost umilită, transformată în sclavă, cu singurul “drept” de a se ocupa, fără crâcnire, exclusiv, de nevoile lui Adam, fapt care a transformat-o, în timp, în cuiul din papuc, în adversara lui! Nedreptatea a dezechilibrat balanța, care printr-o forță egală, dar de sens contrar, trebuia reechilibrată. Mișcarea feministă, inițiată la sfârșitul secolului XVIII, reflecta nevoia femeilor de a li se recunoaște dreptul, dat de Creator, de a evolua conform înzestrărilor native, pentru că respectul față de femei propovăduit de cele trei mari religii, islamism, creștinism și iudaism, reprezintă de fapt o manipulare cinică, sadică și ipocrită a acestora, femeia fiind transformată într-o posesiune care trece de la tată la soț, eventual la fiu, cu rol strict definit, fiindu-i interzisă manifestarea personalității.
Adam a lăsat-o pe Eva să facă absolut tot ce dorea ea să demonstreze că poate face, iar ea a făcut, neintuind pericolul de a rămâne cu ele pe cap. Acum are și slujbă, se ocupă și de copii, conduce mașina, tractorul, avionul, a ajuns și în cosmos, face și armata dacă dorește, cară și sacoșele pline de la piață. Între timp, Adam a renunțat să mai facă ceea ce dovedise Eva că poate, și dorește, să facă, iar neimplicarea lui în gospodărie a devenit și mai mare.
Până la emanciparea femeii, dragii noștri donatori au dus-o așa cum și-au așternut, prin legi și forță, adică foarte bine. Femeile au dus-o, și ele, după cum li s-a așternut, adică rău.
Au apărut și efecte perverse: Eva, devenind feministă, a uitat de feminitate, iar prin muncă, speranța ei de viață crește, în timp ce a comodului Adam scade!
Au apărut și bancuri, unul dintre ele spunând că femeia este o viețuitoare care trăiește pe lângă casa omului și se hrănește cu zilele lui. Blondele sunt considerate a fi cele mai proaste femei, deși nimeni nu poate explica de ce, dacă sunt așa de proaste, sunt atât de căutate, și cum pot ele să-i joace pe degete pe genialii bărbați din toate timpurile! Nu cumva pentru că e mai important să fii deșteaptă, decât să pari deșteaptă, și ele știu asta? Evident, un paradox!
Nici bărbații n-au fost iertați. De sezon pare a fi următorul: „Un bancher îi spune prietenului său: îți închipui, m-am îndrăgostit de secretara mea! Ea are douăzeci de ani, eu șaizeci și cinci. Crezi că îmi vor crește șansele dacă îi spun că am cincizeci? El răspunse: șansele tale vor crește dacă îi spui că ai optzeci!”
Legat de efectele exterioare ale feminismului, se spune că într-un tramvai, un bărbat se adresează persoanei de lângă el: tineretul din ziua de azi se îmbracă groaznic! De exemplu acest tânăr din fața noastră. Nu e tânăr, e fiica mea, răspunse persoana. Scuzați-mă, n-am știut că sunteți tatăl ei, la care primi replica: nu sunt tatăl, sunt mama ei!
Legat de politețea contemporanilor noștri, cu care am devenit „egale în drepturi”, se spune că un autobuz era atât de aglomerat, încât chiar și câțiva bărbați stăteau în picioare!
Datorită mișcării feministe s-a restabilit, într-o oarecare măsură, echilibrul inițial. Au fost legiferate, formal, dreptul Evei la viață, la respect, la autodeterminare, la educație, la muncă, la vot etc. Dar balanța, tot balanță! Pentru a ajunge la echilibru, oscilează între numeroase stări de dezechilibru! De la o vreme Eva este atât de copleșită de drepturi, încât cu greu le mai poate face față, sub privirile, uneori răutăcioase, deseori indiferente, ale lui Adam.
Mă mir că n-o bate gândul să înființez o mișcare (masculinistă?) pentru restabilirea „drepturilor” inițiale ale lui Adam: de a o ocroti pe Eva, de a întemeia o familie, de a asigura bunăstarea familiei, de a avea responsabilitatea copiilor lor etc. Copiii sunt singurul lucru pe care nici unul dintre ei nu-l poate face singur, de aceea nici unul dinte ei nu este singurul „vinovat” de apariția lor; nașterea copiilor nu înseamnă manipulare, ci o consecință firească a vieții în doi. Iar dacă Eva stă acasă pentru a crește copiii, educația din familie fiind incomparabil mai bună decât aceea a străzii, ar trebui să se înțeleagă că și menajul este muncă, și chiar obositoare. Tot ce faci, nu se prea vede: faci curat, se face mizerie; faci mâncare, se mănâncă; speli, lucrurile de murdăresc; calci, lucrurile se mototolesc etc. Dar pentru asta e nevoie de înțelegere, toleranță, respect, comunicare de ambele părți.
Cum comunică acum Adam cu Eva? Păi, a cam devenit clișeu. Uneori cu pumnul, alteori prin viu și răsunător grai! Cum răspunde Eva? Când „își permite”, se înfurie, îl ceartă, el se revoltă, țipă, se supără amândoi și își întorc spatele o vreme. Când nu-și permite, tace și înghite, deoarece lumea lui Adam admite că doar Eva poartă toată vina, pentru că datorită ei au fost izgoniți din rai, ca și cum Dumnezeu l-ar fi privat pe Adam de „uzul rațiunii”!
Supărată, Eva continuă să spele, să calce, să facă mâncare, curățenie. Supărat, Adam mănâncă de parcă i-ar face Evei un hatâr, citește liniștit ziarul sau se duce la o bere cu băieții, îmbracă hainele curate fără a mulțumi măcar, uneori nici bună ziua nu mai spune. Tensiunea crește, războaiele sunt din ce în ce mai dese, viața Evei devine un iad. Iadul de pe pământ.
Te întrebi uneori: Dumnezeu nu vede? Ba vede! Dar până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții, sau reprezentanții lor pe pământ, aceia care ar trebui să facă educație celor ce nu prea au: poliția, legiuitorii, preoții. Ce fac acești reprezentanți? Preoții spun că femeia naște din păcat, care nu e și al bărbatului. Ea nu are voie să intre în biserică imediat după naștere, pentru că este maculată, în biserică trebuie să intre cu capul acoperit pentru a nu-i ispiti pe bărbați, ar trebui să asculte de bărbat, oricât de nevolnic ar fi, ar trebui să suporte bătăile bărbaților, pentru că așa e în familie etc. Când e bătută și reclamă la poliție, este batjocorită de aceia care ar trebui să-i apere drepturile legiferate, dacă e violată, se spune că a căutat-o cu lumânarea etc. Nu se încurajează comunicare, ci supunerea, umilirea ei. Femeia nu are voie să intre în altar pentru că e păcătoasă, deși primele preotese au fost femei; nu are voie să calce pe muntele Athos, iar călugării de acolo sunt considerați niște sfinți, deși ignoră Biblia! (Ei spun că nu admit acolo nici o viețuitoare de parte feminină. Mă întreb de ce nu sunt consecvenți, de ce ignoră prezența albinelor, a muștelor, a păsărelelor, care încă n-au aflat de dogmele prealuminaților!) În Biblie nu scrie că oamenii ar trebui să se izoleze și să-și judece semenii, iar separarea a dus la apariția deviațiilor sexuale printre așa-zișii slujitori ai Domnului, acceptate tacit de forurile bisericești, care reacționează doar când situația scapă de sub control.
Multor bărbați se pare că le convine situația, deși o asemenea discriminare pozitivă ți-ar putea sugera ideea că se consideră imbecili, fără capete pe umeri, fără capacitatea de a judeca, de a se feri de ispite, care nu pot face față Evei, deși o consideră sub nivelul lor; că, de fapt, le e teamă de Eva, ceea ce nu e prea departe de adevăr. Se ignoră cu bună știință ideea conform căreia cererea creează oferta. Ochii văd, inima cere, la ambii parteneri, e în firea lucrurilor, nu sunt femeile mai vinovate decât bărbații. Conform uzanțelor, doar ele suportă consecințele faptelor lor, pe când bărbații nu.
„De prea multă vreme societatea noastră a avut tendința să considere virtutea ca fiind o calitate de dorit doar în cazul femeilor. Suntem învățați să gândim că doar femeile ar trebui să fie virgine și bune, cel puțin cele pe care le iau bărbații de neveste, dar că bărbații sunt deasupra acestor noțiuni slabe […] Virtutea este o forță înfrânată […] O societate își definește virtuțile, și la rândul ei este definită de aceste virtuți”, scrie Mark Rutland în cartea sa „Caracterul contează”.
În lumea reală, virtutea este considerată o calitate la femei, un defect la bărbați. În schimb, inteligența este considerată o calitate specifică a bărbaților, dar de nedorit la femei. Majoritatea bărbaților evită căsătoriile cu femeile deștepte, iar dacă se însoară cu o femeie deșteaptă, o pun deseori în situații tâmpite, caută, pe toate căile, să dovedească prostie ei, și deșteptăciunea lui, prin comparație. Ignoră faptul că deșteptăciunea, dovedită prin comparație cu cineva dovedit a fi prost, e o iluzie personală, dovedește, de fapt, propriile limite: atât îi duce mintea. Inteligența partenerilor stimulează persoanele cu adevărat inteligente, dar le inhibă pe acelea nu prea luminate de Dumnezeu.
Inteligența, care poate fi rațională sau emoțională, se întâlnește, în proporții variabile, și la femei și la bărbați. La majoritatea femeilor predomină inteligența emoțională, la majoritatea bărbaților predomină inteligența rațională. Majoritatea femeilor intuiesc adevărul, majoritatea bărbaților îl deduc. Nu e o calitate, nu e un defect de fabricație, reprezintă o însușire care poate dovedi, prin modul în care este folosită, calitățile umane sau lipsa lor.
Din supunerea necondiționată se naște revolta, care, de prea multe ori, duce la despărțire. Uneori despărțirea poate fi soluția fericită. Mai există varianta otrăvirii reciproce „până ce moartea îi va despărți”, iar între ei se deschide o prăpastie din ce în ce mai adâncă, din ce în ce mai greu de trecut. Adam își tot caută “coasta”, Eva îl tot caută pe Adam cel unic, din care a fost modelată, cu posibilități din ce în ce mai scăzute de a găsi ce caută, datorită creșterii nemăsurate a populației globului, a intoleranței și a lipsei unei educații potrivite conviețuirii.
Ca astrolog, am fost deseori întrebată care sunt criteriile de compatibilitate ale oamenilor. Deși răspunsul și motivarea lui nu sunt ușor de dat, din observații personale am dedus că importante sunt două: primul este ca în vecinătatea acelei persoane să nu fii stânjenit de loc, să te simți ca și cum n-ar fi lângă tine; al doilea este necesitatea de a exista un subiect care să-i intereseze la maxim pe amândoi. Ambele condiții sunt obligatorii. În plus, pentru a trăi frumos, am văzut la părinții mei, și am preluat, o convenție: dacă unul dintre ei era supărat, celălalt nu deschidea gura, până când furtuna trecea. Apoi, nu mai era nevoie de cuvinte. A funcționat perfect în toate relațiile mele, deci are girul verificării directe. Feminism? Categoric NU, oriunde și oricând! Feminitate? Hotărât, DA!
Tatăl meu, un om extrem de citit și de luminat la minte, de o înțelepciune destul de puțin răspândită printre semenii săi, folosea pentru bărbații care nu știu să respecte femeile o expresie populară: și boul e puternic, dar tot bou rămâne!
O întâmplare din viața mea merită povestită aici. M-am măritat cu un bărbat crescut într-o familie în care tatăl nu părea niciodată mulțumit de ce făcea mama Ana, soția lui. El spunea că pe muiere nu trebuie s-o lauzi niciodată, nici când merită, că ți se urcă în cap! În familia mea nu exista treabă femeiască sau bărbătească. Cine avea ceva de făcut, dacă putea, făcea, nu aștepta pe altul. Tata era specialist în murături, fripturi, ciorbe, care erau nemaipomenite, și la grădinărit. Mama era specialistă în plăcinte, cozonaci, sarmale, și spăla rufele. În rest, toți făceam de toate: scuturam covoare, spălam geamuri, reparam prize, robinete, stropeam grădina, vopseam gardul, spălam mașina, mergeam după cumpărături, iar uneori, primul care ajungea acasă, dacă nu era mâncare în frigider, încropea ceva pentru toți, și nimeni nu era botos pentru asta.
Luni, după nuntă, când toți dormeam pe unde apucasem, vine mama Ană la mine să mă întrebe cine îi dă de mâncare lui Gică, soțul meu. N-am apucat să-i răspund că tata, care era pe-aproape, i-a spus: îi dau eu cuscră! S-a sculat repejor, i-a pregătit mâncarea, și nu l-a lăsat să miște un deget. Noi aveam ore diferite la care începeam serviciul. În fiecare dimineața, tata se scula primul și îi pregătea mâncarea soțului meu. Apoi îi spăla farfuriile și tacâmurile. Cam după o săptămână, soțul meu se scula el primul, apoi au începu să facă asta împreună, și nu s-a mai discutat vreodată problema. Mama Ana, crescută ca toți românii care “se respectă”, îl învățase pe soțul meu să nu pună mâna pe nimic în casă, dar eu, noi, nu știam asta. Am crezut că nu știe să facă, fiind crescut la țară, și n-a fost nicio supărare. Dar, cum le așează Dumnezeu, mai rar, are un foarte dezvoltat simț al umorului.
În toamna anului1972, soțul meu a obținut un apartament și a vrut să ne mutăm la casa noastră. El era Scorpion, mama așișderea, și cam săreau scântei din ei, uneori. Mama, crescută la țară, s-a prins că dumnealui se preface, nu ne-a spus, dar era cu ochii pe el! Mie nu-mi plăcea frecușul ăsta dintre ei, așa încât am fost de acord să ne mutăm la bloc, deși eram însărcinată în luna a noua. Mama a luat foc la propriu și nu ne-a ajutat deloc. Tata, mai înțelept, i-a spus mamei: lasă dragă, avem și noi neamuri la care să mergem în vizită! În condițiile astea, toată curățenia apartamentului, care era nou-nouț, de-abia scăpat din mâinile zugravilor, a rămas în seama soțului, pentru că eu abia mă mișcam. Mi l-a dat la cheie, cum se spune! Imediat ce am născut, au venit la noi mama Ană și moașa Ilie, Dumnezeu să le odihnească pe unde se află, pentru că eu, deși făcusem atâta carte, nu știam ce să fac cu un copil, nu mă învățase nimeni. Îmi era teamă să nu-i fac rău. Însă, după o lună, mama Ană a trebuit să plece, pentru că avea gospodărie de îngrijit, așa că am rămas doar noi doi. Lăuză fiind, nu știam că nu trebuie să depun efort prea mare, am crezut că, gata, dacă s-a născut fetița, pot să mă apuc de treabă la fel ca înainte de sarcină. M-am apucat, după o săptămână eram din nou la pat cu hemoragie, așa că toți stăteau cu ochii pe mine, să nu mai pățesc ceva. Atunci am aflat eu ce mâncare gustoasă știa să facă soțul meu, ce gospodar era. De atunci am lucrat umăr la umăr și niciodată n-am mai avut vreo vorbă legată de cine și ce face pentru casă, pentru familie.
După o viață trăită din plin, în care, în niște limite impuse DOAR de mine, am făcut totul cu pasiune și, dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș merge pe același drum, cu același Adam, vă pot spune că nu m-am certat niciodată „cu public”. Din rarele noastre disensiuni, îmi amintesc două! La scurt timp după ce ne-am căsătorit, soțul meu a venit acasă beat cui și, nu mai știu din ce motiv, m-a făcut proastă. M-am uitat urât la el, m-am dus după o oglindă și i-am pus-o sub nas. L-am întrebat cu ironie: tu arăți ca un deștept? S-a zgâit în oglindă și, în același moment, ne-a podidit un râs de nestăvilit. Se rezolvase conflictul!
Într-o altă seară, venind cu mașina de la un chef, prin dreptul fostei curățătorii de la Caraiman, zor nevoie să mă dau jos de la volan, că nu știu să conduc. Trebuie să vă spun că nu avea carnet, pentru că atunci când părinții mei propuseseră să ne plătească școala de șoferi, eu am făcut-o, dar dumnealui a spus că este inutil s-o facă, întrucât nu aveam încă mașină. Și, oricum, când voi pica eu la examen cam a șaptesprezecea-optsprezecea oară, se va înscrie și el, să-l luăm în același timp. (Delicatețe masculina, ce mai!)
Dar viața are cel mai dezvoltat simț al umorului. Din șaptezeci și cinci de candidați (două femei și șaptezeci și trei de bărbați) am promovat cincisprezece, cele două femei și treispreze-ce bărbați, eu fiind însărcinată în luna a cincea! Curgeau apele de pe mine exersând poligonul, în hohotele de râs ale dragilor noștri candidați bărbați, până a ieșit perfect. Sunt genul căruia, dacă îi spui că nu poate să facă ceva ce merită făcut, e ca și rezolvată problema. Întotdeauna am mizat pe una dintre legile lui Murphy: nu crede în miracole, bazează-te pe ele, dar și pe dictonul: dacă vrei, poți! Totul e să știi ce vrei și să știi să vrei.
Oricum, el insista să-l las la volan, ceea ce era o infracțiune, eu insistam să se potolească fiind, în limbaj popular, împușcat în aripă. Până la urmă, văzând că o caută cu lumânarea, am oprit mașina, l-am lăsat să coboare și dusă am fost. În câteva minute de la sosirea noastră acasă a venit și el. Răcoarea nopții îl liniștise. Niciodată n-am mai condus cu el în mașină, dar la condus n-am renunțat, doar am evitat conflictul permanent.
Nu l-am contrazis niciodată, nici cu public, nici între patru ochi, nici el pe mine. Era ardelean, vorbea foarte puțin, dar ne înțelegeam din priviri. Am încercat să-l înțeleg și am reușit. L-am lăudat, fără nici o limită sau jenă, pentru orice făcea, ca și pe copii de altfel, pentru că asta este soluția ideală: dragii noștri parteneri se cred atât de înzestrați de Doamne-Doamne, încât orice laudă li se pare a fi prea mică față de calitățile lor. Și nu e cu supărare, dacă așa i-a înzestrat Dumnezeu, nu te superi că plouă afară! Dar cât a trăit, s-a purtat ca în prima zi când ne-am cunoscut: n-am cărat sacoșe în viața mea; dacă aveam nevoie de ceva și îi dădeam telefon, venea cât de repede putea să mă ajute; când făcea piața venea și cu flori din piață; nu mi-a zis vreo vorbă rea, nici beat, nici treaz; la noi în casă nu s-a înjurat niciodată; făceam treabă împreună, mergeam în excursii la sfârșitul săptămânii cu toții etc. Am știut să spunem „te rog”, am știut să spunem „mulțumesc”, „te rog, iartă-mă” dacă am greșit, ne-am iubit de cum ne-am văzut până ce moartea ne-a despărțit! Și nimeni, niciodată, n-a putut să se strecoare între noi, deși încercări au fost, chiar multe. Pentru că și părinții lui, și ai mei, au fost împotriva căsătoriei noastre. Cine a cunoscut-o pe mama, știe cam ce înseamnă asta! Pe socrii nu-i ducea mintea așa de departe, dar se descurcau!
Prea multe femei nu deschid bine ochii pe cine iau lângă ele. Sau, chiar când se potrivesc, fac uz de cicăleală, certuri, bârfe, lipsă de înțelegere, de toleranță, antrenarea cunoscuților în conflictele lor domestice, de tot tacâmul care însoțește ceea ce cred ele că ar fi o manifestare a personalității, o dovadă că nu sunt proaste, dar tot circul dovedește contrariul. Pentru că nu e important să pari deșteaptă, important e să fii deșteaptă, lucru ignorat de prea multe Eve. Una dintre cele mai bune dovezi de deșteptăciune este să-ți menții familia întreagă, fericită, fiecare realizându-se împreună cu ceilalți. Pentru că familia este, sau ar trebui să fie, oaza de siguranță a fiecăruia dintre noi, pe care poți conta atunci când viața te încearcă.
Exclud din discuție cazurile extreme, excepțiile, în care singura opțiune este despărțirea. Dar majoritatea situațiilor pot fi rezolvate prin toleranță, înțelepciune, comunicare. Orice prost poate strica ceva, omul deștept construiește, cu ce are la îndemână.
Observațiile sunt valabile și pentru Adam.
A-ți brusca soția, a o jigni în public, a o lăsa să facă toate corvezile, nu e o dovadă de virilitate, de deșteptăciune, ci de suficiență, de prostie. Când îți tratezi soția ca pe o proastă, ca pe o slugă, nici tu nu ești altceva, întrucât „cine se aseamănă, se adună”!
Societățile de consum, cum sunt cele americane și, mai nou, societatea românească, mai întâi cultivă repulsia față de învățătură, față de citit, promovează violența în viață, în familie, deși creează aparența luptei împotriva ei, apoi induc ideea că familia, copiii, ar putea împiedica evoluția profesională, se sabotează, voit, familia, se încurajează, în loc să fie tratate, deviațiile comportamentale – homosexualitatea, lesbianismul etc.
Așa ajung oamenii ca, în loc să muncească pentru a trăi, să trăiască DOAR pentru a munci, situație în care și Adam și Eva uită rostul vieții, uită ce întreg au fost cândva, ce întreg minunat ar putea fi. Nu mai vor familii, nu mai vor copii, când îi au îi părăsesc, nu mai există iubire, predomină ura, încrâncenarea, reproșurile. Societatea de consum este sprijinită și de „religia - o frază de dânșii inventată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată, după ce-amar muncirăți mizeri viața toată, ați mai purta osânda ca vita de la plug? […] averea să le-o aperi, mărirea și-a lor bine, ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine, și pre voi contra voastră în luptă ei vă mân’.” Dar câți îl mai citesc, azi, pe Eminescu?
Singura șansă a lui Adam și a Evei este să nu se mai lase manipulați, să renunțe la „raiul” iluzoriu promis de alții și să-și construiască raiul propriu aici, pe Pământ, prin iubire, toleranță, înțelegere, familie, copii. Fără copii viața nu e viață, iar dacă nu gândești așa, când ajungi să înțelegi asta poate fi foarte târziu, prea târziu, îți vei fi irosit viața, nu-ți va mai folosi la nimic. Nu degeaba se spune ca fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui.
Viața este un drum, pentru care fiecare își stabilește propriul itinerar, drum care necesită folosirea judicioasă a resurselor de orice fel, pentru a fi cât mai frumos și profitabil. Când pe stradă cuiva i se face rău, toți încearcă să-l ajute. Într-o căsnicie ar trebui să fie la fel, dar prin manipulare grosolană s-a reușit transformarea partenerilor în dușmani, care se pândesc reciproc, care interpretează în cel mai josnic mod posibil reacțiile celuilalt, fără a se întreba de ce s-a ajuns la o astfel de degradare a vieții de familie.
În viață oricine poate strica, din neștiință, neatenție sau rea-voință, orice. Oamenii nu se împart în buni sau răi, fiecare are și o latură frumoasă, și una mai puțin frumoasă, a caracterului său. Diferența dintre deștept și prost este că primul construiește, celălalt strică.
Viața, familia, trebuiesc construite și întreținute ca oricare alt lucru, reprezintă rolul al cărui autor și interpret ești. Cu cât te implici mai mult, cu atât mai mult vei fi apreciat și te vei simți mai bine. Cu cât vei deveni mai blazat, mai neimplicat, cu atât te vei simți mai exclus, mai nefericit. După cum îți construiești casa, așa o ai. După cât suflet pui în construirea vieții, atât va fi frumoasă și va dura în timp, exact ca în legenda meșterului Manole.
Majoritatea bărbaților se feresc de femeile deștepte, ceea ce dovedește că nu-i dă mintea afară din casă nici pe ei. Cu timpul devin la fel de luminați ca mediul de viață pe care și l-au creat, ajungând să nu mai citească nimic, să joace doar table, să se uite doar la meciuri și la știri, să fie atât de acri și de respingători încât și ei abia se suportă.
Viața nu este un război, așa cum cred prea mulți oameni, ci poate fi un joc frumos, cel mai frumos joc, în care îți joci rolul cu plăcere și cu inteligență, dar prea mulți aleg războiul.
Întrebarea este dacă Adam și Eva vor mai reveni vreodată la normal, la viața de familie? Din ce văd eu, DA! Din ce în ce mai mulți tineri își iau soarta în mâini, se căsătoresc, decid că vor copii, chiar fac copii. E drum lung până la normalitate, dar, așa cum spune un proverb chinezesc, orice drum, oricât de lung, începe cu primul pas. Și tot un proverb chinezesc spune că dacă pleci undeva și nu schimbi direcția de mers, ai șansa să ajungi unde ți-ai propus.
Am scris cele de mai sus înainte de a citi cartea dlui Liviu Pleșoianu, “Stop! Femeia la urmă!”, care mi-a provocat o neașteptată bucurie, aceea de a vedea că nu doar eu percep lucrurile astfel, ci și un reprezentant al sexului opus. Am avut șansa, extrem de rară, de a avea astfel de bărbați în viața mea: tata, soțul meu, unchii mei din partea tatei, unii dintre profesorii mei, mulți dintre aceia care mi-au fost în preajmă. Așa am ajuns să înțeleg viața, să înțeleg că religia nu mai are legătură cu Dumnezeu, cu divinitatea, că nu trebuie să am respect pentru aceia care, cu bună știință și rea-credință, încearcă să mă umilească, iar aceia care nu respectă și iarba pe care calcă, cu atât mai puțin pe tovarășele lor de viață, nu au credință în Dumnezeu, ci doar în nimicnicia lor. Deși nu sunt o revoltată, nu sunt nici o împăcată cu soarta, exprimându-mi opiniile prin scris, prin viu grai, lăsând fiecăruia posibilitatea de a se gândi la ceea ce se întâmplă, la căile de a ne asigura o viață fericită, în pofida prea multor preoți care nu au niciun Dumnezeu, dar încearcă, deseori cu succes, să ne determine să-i folosim ca intermediari spre EL. Cu asemenea intermediari am rătăcit drumul, ne aflăm din ce în ce mai departe de împlinire. Îi ajută mult neimplicarea acelora care gândesc cu capetele proprii, pentru că pe aceia care gândesc doar prin reprezentanți nu se poate conta deloc. Numărul acestora din urmă este îngrijorător de mare. Ce nu pricep prea mulți dintre semenii noștri este că dacă unia dintre noi nu-i este bine, și celorlalți le este rău, pentru că natura este un tot unitar, nu e formată din entități distincte, așa cum se încearcă să ni se inducă ideea.
Mi-a căzut apoi în mână mârlănia, numită articol, lui Cristian Tudor Popescu, cu titlul «Femeia nu e om», în care se spune, printre altele că “femeile de fapt nu gândesc. Cu excepțiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaștri, ele mimează gândirea omenească. Aidoma acelor “alien” din filmele sf-horror, ele împrumută cu rapiditate din jur, expresii, fraze, prefabricate întregi de gândire, pe care le asamblează și le debitează cu însuflețire, fără a avea cea mai mică aderență psihică la ceea ce spun.. De la sine înțeles, istoria umanității este privită ca o istorie a bărbaților”! Articolul fiind de domeniul public, îmi permit să-l înserez la sfârșitul eseului, pentru a nu fi bănuită de deformarea mesajului domniei-sale, din lipsa deșteptăciunii de care m-a privat Creatorul, pentru a i-o da dumnealui.
Citiți, fără prejudecăți, cele două lucrări, și gândiți-vă că ambele au apărut în aceleași condiții sociale, deci nu vremurile sunt vinovate de problemele noastre, ci felul în care gândim, felul în care NOI alegem să evoluăm! Timpurile influiențează în rău doar mințile acelora cu spirit de turmă, care gândesc numai prin reprezentanți. Cine gândește cu mintea proprie, acela transcende timpul, are viața mai grea decât a majorității înregimentate, dar incomparabil mai frumoasă. De remarcat că înainte de a încerca să schimbăm ceea ce nu ne place la ceilalți, ar trebui să încercăm să schimbăm ce nu funcționează ca lumea în viața noastră. N-am reținut cine a spus, parcă Einstein, că dacă vrem să trăim cum n-am mai trăit, trebuie să facem ceva ce n-am mai făcut! Ideea, pur și simplu, m-a captivat!