1. Câteva rânduri despre conceptul de generație literară.

Dezbaterile despre conceptul de generație literară sunt prea multe și prea pătimașe pentru a fi prezentate în totalitatea lor aici. De altfel, conceptul de generație nici nu este foarte util creatorilor sau publicului larg, fiind mai degrabă interesant pentru criticii și istoricii literari. Iată cum argumenta Radu G. Þeposu în „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”: „criteriul generației i-a interesat în chip serios pe oamenii de litere și, în limitele temperanței, a devenit un obiect temeinic, folositor, instructiv. Nefiind cu totul o obsesie vacuă, împărțirea pe generații a fost cel puțin un instrument de lucru pentru cercetătorul literaturii, și nu întâmplător vorbim azi de generația lui Chateaubriand, de cea a lui Voltaire, la francezi, ori, la noi, de junimiști, de pașoptiști, de interbelici sau de generația ’60”. Așa că nu voi mai irosi spațiul și voi considera valid conceptul de generație literară, „cu temperanță”, fără a-l considera un adevăr care nu poate fi supus polemicii.

Pentru a schița cadrul în care discutăm despre o generație 2010 la Galați, voi începe printr-o scurtă prezentare a criteriului de generație literară. Introdus în anii ’30 ai secolului trecut de către Albert Thibaudet, generația literară era totuna cu cea biologică. Astfel, criticul francez număra trei generații pe secol. Altminteri, diverse periodizări au mai circulat în istoria culturii, cu unități de măsură precum secolul, perioada (unui domnitor anume) sau diverse combinații. Însă discuția modernă asupra conceptului de generație literară începe cu Thibaudet. Ea continuă în formalismul rus, care descrie un concept similar cu cel de paradigmă literară și depășește cadrele identificării cu generația biologică. Persoane de aceeași vârstă pot aparține unor generații literare diferite. O astfel de idee a susținut-o la noi Tudor Vianu, care a propus conceptul de „generație de creație”. Pentru Vianu, generația nu este determinată de vârsta biologică, ci de o comunitate de principii ideologice și estetice care animă creatori de vârste diferite. Așa că la Tudor Vianu o generație literară durează mai mult decât una biologică. Totuși istoria îl contrazice. De la cei treizeci de ani pe generație la Thibaudet (și mai mult de treizeci la Vianu), ne confruntăm acum cu o situație în care avem o generație literară nouă la fiecare zece ani…

2. „Ismele” ultimilor douăzeci de ani în literatură. „Moartea” douămiismului. Gânduri despre o eventuală generație 2010.

Într-un articol intitulat „Manifeste literare nouăzeciste și douămiiste” (publicat în două părți în revista „Luceafărul”, 2009), Felix Nicolau face o trecere în revistă a celor mai importante manifeste literare care au circulat în ultimii douăzeci de ani. Iată câte sunt: nouăzecism, delirionism, fracturism, douămiism, utilitarism, performantism, autenticism, boierism, turnism, nunuism (ultimele trei fiind considerate „post-douămiiste”). Concluzia: „1998-2008 este probabil cea mai prolifică perioadă în teoretizări de acest gen”. Trăsătura comună a tuturor aceste manifeste este „poziția explicit defavorabilă postmodernismului”, astfel încât, spune Felix Nicolau, „postmodernismul românesc a durat mult mai puțin decât cel occidental. A debutat tardiv, dar, în ce privește agonia, are șansa de a fi contemporan cu restul mapamondului”.

Se spune în general (sau cel puțin se admite de către unii) că ultimul curent literar „închegat” a fost (sau este încă) douămiismul. Iar aceste vorbe sunt însoțite de zeci de păreri pro și contra în reviste sau pe site-urile literare. În 2006, Răzvan Þupa, una dintre figurile centrale ale generației în cauză, decreta: „generația 00 a expirat. urmează poezia”. În acel articol, tânărul poet constata că zeci de zeci de tineri imită cu mai mult sau mai puțin succes fracturismul, mizerabilismul, astfel că timpul ei creator a trecut, urmând epoca epigonilor. În viziunea lui Þupa, generația 2000 s-a stins repede, ținând între 1998 și 2005 (fracturismul fiind inclus ca manifest douămiist).

„Colocviul tinerilor scriitori 2011” (proiect al Uniunii Scriitorilor desfășurat anual în Alba Iulia) a avut drept temă de dezbatere: „Generația 2000. Predarea ștafetei?” Voi reda întocmai câteva dintre părerile exprimate acolo (aparținând unor tineri scriitori), întrucât ele conțin supoziții personale asupra a ceea ce s-ar putea numi generic „generația 2010”:

Adrian Diniș: „Generației nouăzeciste i-a priit umbra, douămiismul a venit foarte agresiv și zgomotos, iar vocea lui se mai aude încă undeva departe, pentru ca noua generație să se formeze mult mai tăcutți să fie mult mai eterogenă din punct de vedere al formulelor abordate, ceea ce îmi amintește de capetele generației optzeciste și mă face să cred că va fi o parte mai glamour, mai rock-star și o alta underground, mai boemă.”

Iulia Militaru: „Criteriul generaționist îmi apare ca depășit și ineficient azi. Pe de o parte, el se bazează pe o anumită dinamică a centralului și marginalului, ceea ce menține încă existența unui centru tare, care se impune la un moment dat; pe de alta, tocmai această dinamică face ca, în cadrul câmpului, să se manifeste relații de putere. O astfel de imagine asupra literaturii pare a nu fi conștientizat încă intrarea noastră în alt secol, secolul XXI – nu coagularea într-o generație, ci dispersia ar trebui să ne intereseze.”

Bogdan Coșa: „în epoca postmoralistă spre care se face deja ușor, dar vizibil, trecerea, vor gravita simpli scriitori, independenți, fără manifeste sau orgolii de apărat în fața predecesorilor (evident, vorbesc în numele meu), pe care îi vor privi ca pe niște obiecte de muzeu, cu nostalgia luptelor intergeneraționale și a idealismului pierdut.”

Iată, deci, câteva trăsături comune: o generație care nu mai crede în diferențele dintre generații, interesată nu de „coagulare”, ci de „dispersie”… O generație sceptică (relativ la acest tip de cristalizare), de individualități, fără „program estetic”. De ce nu?

3. Conștiința de sine a unei generații. Argument pentru o nouă generație literară la Galați.

Totuși, scepticismul creatorilor relativ la ideea de generație literară este oarecum firesc. Repet: conceptul este interesant mai degrabă pentru istorici și pentru critici, mai puțin pentru public sau pentru autori. Allen Ginsberg spunea undeva: „Generația beat? Nu! Eram doar o gașcă de prieteni dornici de a fi publicați.” Alain Robbe-Grillet, în „Cuvânt înainte la o viață de scriitor”, vorbește despre cât de slab era sentimentul autorilor din cadrul mișcării „Noului Roman” că aparțin aceleiași generații. Într-un articol intitulat „Generații biologice, generații literare” (România Literară, nr.13, 2010), Nicolae Manolescu se întreabă dacă au avut conștiință de sine generațiile literare. Concluzia: „Răspunsul este, evident, negativ. Generația junimistă sau cea optzecistă au fost mai conștiente de ele însele decât altele. Generația ’27 a fost de departe cea mai agresivă, pe cale de a fi egalată de generația 2000. Comportamentul se măsoară prin intensitatea contestării bătrânilor”.

În postfața la antologia „Cuvinte noi pe Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2012), antologie care propune o imagine de ansamblu a ceea ce s-ar contura ca generație 2010 la Galați, argumentam astfel: există un „corpus” de tineri scriitori, există „predecesori” la care ne raportăm polemic și există „tineri” (liceeni) care se formează sub umbrela acestui „establishment literar”. Asta face să ne închegăm într-o generație. Despre felul ei, despre tăria legăturilor, voi vorbi în capitolul următor. Iată, însă, câteva nume: Marius Grama, Matei Leonard, Octavian Miclescu și Andrei Velea, prieteni și membri ai mai multor cenacluri succesive („Anton Holban”, „Gellu Naum”, „Cubul Critic Oblio”); Ionel Crețu, Anca Șerban Gaiu, Adrian Haidu, Nicoleta Onofrei, Simona Toma, Radu Vartolomei, membri fideli ai cenaclului „Noduri și Semne”. Dacă cei de mai sus au debutat deja sau sunt în pragul debutului, iată câțiva tineri care abia învață tainele scrisului: Florin Buzdugan, Elena Donea, Radu Dragomir, Sabina Penciu, Claudia Samoilă. Precum se vede, „lista” nu este scurtă, cei enumerați fiind doar partea considerată ca reprezentativă de către autorul acestor rânduri.

4. Fizionomia generației 2010 din Galați.

A discuta despre înfățișarea unei generații literare a cărui membru activ ești, nu este o întreprindere comodă. Așadar, pentru a se consemna la un dosar imaginar, simulez o declarație negru pe alb cum că părerile exprimate mai jos sunt subiective, îmi aparțin în totalitate, iar părerile contrare, în măsura în care sunt bine argumentate, sunt îndreptățite la existență.

Trăsăturile mai sus amintite, de scepticism la idee coagulării sub umbrela unei generații literare, apetența către dispersia față de centru, miza pe individualitate în dauna unui „program estetic unitar” se manifestă fără doar și poate în cadrul tinerilor cenacliști din Galați.

Ezitarea în fața debutului este o altă caracteristică a tinerei generații din Galați. Cred că explicația este o imposibilitate de a vedea miza literaturii. Chiar dacă sunt foarte mulți tineri care scriu (a se observa efervescența creatoare și pseudo-creatoare din zona site-urilor literare), totuși nu există succes de public sau succes de critică. Publicul citește sporadic, iar critica, așa cum se spune adeseori, a trădat tânăra poezie, demisionând în masă. Înțepeniți în discuții (mai mult sau mai puțin fertile) pro sau contra douămiismului, criticii ezită încă să investigheze masa impresionantă de cărți care apar an de an (aparținând unor autori „post-douămiiști”). Fără miza succesului la critică (care a constituit în general miza ultimilor douăzeci de ani în literatură) și fără miza succesului la public (ba chiar, de multe ori, ca reflex anti-douămiist, privit ca „toxic”), tinerii scriu și ezită să debuteze, să publice, să își asume vizibilitatea publică. Doar trei din cei douăzeci și trei de participanți la antologia „Cuvinte noi pe Domnească” aveau cărți publicate în momentul lansării.

Apoi, acolo unde se întâmplă, debutul este acompaniat de un fel de dezamăgire, dată fiind lipsa de înțelegere a rostului promovării și a „managementului” imaginii scriitorului. Poate că și „provincialitatea” mediului cultural gălățean este responsabilă de o astfel de situație, iar o anumită repulsie în fața „marketingului cultural” este un reflex anti-douămiist (foarte vocal și vizibil). Dacă ne uităm la alte exemple din zona Galațiului, nouăzeciști precum Mihail Gălățanu sau Florina Zaharia, putem conchide că această timiditate excesivă este în special o trăsătură a tinerei generații, mai puțin a scriitorilor gălățeni în general.

Lipsa unui „program estetic”: coagularea tinerilor în jurul a două cenacluri nu a avut loc „pe principii estetice”. Nu există nicio viziune artistică unitară în rândul tinerilor cuprinși în antologie. Funcționează din plin noul scepticism față de manifestele literare. Se scrie „din suflet, din trăire sinceră”. Va fi rostul criticii să identifice trăsăturile comune ale acestor scriitori în formare. Cel puțin în ceea ce privește situația de fapt, ei nu pornesc de la nici un manifest comun. Este, ca să spun așa (raportându-mă la primul capitol), un fel de „generație biologică”, chiar dacă nu ne place ideea că vârsta este un criteriul esențial. Este, raportat la terminologia postmodernistă (Vattimo), o „generație slabă”, una „tare” fiind axată pe un manifest estetic. Sau nu este nicio generație. Oricum, e prea devreme pentru concluzii…