Ivanii de la Dubăsarii Vechi

Personajele date erau creionate în timpul vieții de către mai mulți scribi ai timpului/timpurilor trecut(e). Toți l-au lăudat pe Ivan, stăruindu-se să le cizeleze chipul în așa mod pentru ca un agronom-șef, de pildă, din kolhozul de odinioară să fie într-adevăr nu ca al unui țăran șimplu, ci ca al unui agronom emerit din RSSM. Abreviatura redă numele de odinioară a Republicii Moldova, care astăzi s-a debarasat doar de cele două litere SS.
Însă imediat revin la Ivan, pentru că și el, în intimiitatea sa, probabil, se gândea: “De ce oare un povestitor cu har cum a fost Ion Creangă s-a identificat la un moment dat cu un boț. Cu unul de lut sau cu un boț de mămăligă? Ce este boțul de lut? Nu-i tot un bulgăre de pământ cu care, el, ca agronom, s-a obișnuit. Boțul de lut e viu și frumos pentru un creator. Nimic din ceea ce seamănă cu un boț de lut nu poate fi mai viu și în acelaș timp mai plictisitor decât un boț de lut. Poate pentru unul boțul de lut este fin și totodată grotesc și abstract?

El, omul cu numele rusesc Ivan, onorat Ivan Vasilevici Zaica, la o adică, tot este un boț de lut, pentru că, una este activitatea omului ca specialist, ca meseriaș sau de creator pe pământ și alta este – eternitatea!
Cu alte cuvinte, numele lui în timpul dat la Dubăsarii Vechi, părea că va intra în eternitate, dar n-a fost așa.

Numele lui Ivan Vasilevici Zaica, care n-a fost băștinaș de la Dubăsari, s-a impus totuși grație faptului că a cunoscut bine oamenii cu care a lucrat pământul, a știut ce vroia de la natură, s-a sfătuit cu colegii și n-a fost egoist din fire. A ales opiniile, adică părerile altora, le-a cântărit, le-a măsurat după cum zice proverbul, de șapte ori și numai după aceea taie. Era bucuros că se știa mereu la pământ, în câmp, în mijlocul roadelor muncii sale, cum îl prezenta Victor Ladaniuc în schița documentară “Orele neodihnei și ale belșugului” (1986).
Cu modestia unui om, care cunoaște măsura, el se confesa, zicând că, dacă plouă la timp, nici nu este nevoie de agronom.
În replică un contemporan îi răspundea: “... știu că ploaia, numai ea, nu poate face să răsară ceva din pământ, dacă n-ai pus nimic în el. Agronomul e acelaș medic, învățător, inginer, filosof și prognozist.” Replica este puțin exagerată, cum era și firesc pentru acele timpuri, când se credea că colhoznicii au noroc de un asemenea specialist. În timpul dat colhoznicii, vedeți dumneavoastră, că așa erau numiți sătenii, au mai avut noroc încă de un Ivan. Al doilea era de fapt primul, pentru că Ivan Vasilevici Semeniuk le-a fost președinte al colhozului “Kirov” de la Dubăsarii Vechi din raionul Criuleni.

Despre Ivanii de la Dubăsarii de odinioară dorește să scriu și primarul Gheorghe Lungu în vârsta de 60 de ani, care a fost ales în urma ultimelor alegeri democarte locale, dânsul fiind un succesor al Primarului Aurel Antoci, care avea intenția să ajute la editarea unei cărți despre sat și despre oamenii lui. Așa dar, Ivanii sunt personajele pozitive ale primarului Gheorghe Lungu. Cel care era numit Gheorghe Constantinovici Lungu și a fost președinte al comitetului executiv al Sovietului sătesc Dubăsarii Vechi de deputați ai norodului. Îmi amintesc de acest limbaj de lemn al timpului, care a trecut. Pentru unii da, pentru alții ba - el pare-se încă mai persistă, deși despre un personaj cu numele Ivan a scris o poveste scriitorul Ion Creangă încă în secolul XIX. Eu însă, în timpul prezent, sunt pus în ipostaza să scriu despre doi Ivani reali, dintre care, unul a fost agronom-șef, altul – președinte de colhoz și ambii – Ivani Vasilevici.
N-am avut mari ocazii să stau mult timp la taifas nici cu unul, nici cu altul. Ocazional și episodic sau în grabă, poate, am stat. Fiindcă, lucrând redactor la televiziunea RSSM aveam posibilitatea să mă întâlnesc cu asemenea personalități din mediul nostru rural. Ba îmi amintesc că chiar am poposit și la Dubăsarii Vechi, însă popasurile nu erau mari. Pe la amiază eram la Dubăsarii Vechi într-o scurtă întrevedere cu unul dintre ei, pentru ca în câteva minute cameromanul obișnuit cu munca sa, să-i filmeze pe ambii Ivani în câteva ipostaze noi, să surprindă niște secvențe, iar spre seară să ne deplasăm, deja la Slobozia Dușca sau în alte localități. Din aceste considerente n-am prea avut timp să stăm mult cu dumnealor la taclale, deaceea am să apelez de câteva ori la ceea ce a rămas – un “document” scris, adică la schița documentară, care a fost...

Pentru Ivan Vasilevici Semeniuk istoria colhozului era una deosebită și bogată, pentru că a fost printre primele gospodării din raion. El, noul președinte nu avea nici un drept moral să coboare gospădăria la un nivel mai jos decât cel de până la dânsul. Ba dimpotrivă, se simțea obligat să o conducă mai departe, spre noi înălțimi, culmi...
“ Că știți cum suntem noi, moldovenii”, vorba lui Petru Lucinschi despre țara mereu la răscruce. Despre firea moldovenilor, adică a românilor basarabeni, era dispus să vorbească sau mai bine zis, să bârfească, aproape fiecare conducător, începând cu Ivan Bodiul, Petru Lucinschi și terminînd cu Ivan Vasilevici, care putea fi nu doar Semeniuk, ci și Lepădatu, Lăudatu, sau Lăsatu ori Lungu.
Totuși fostul președinte, că despre el este vorba, era dispus nu spre filosifia vreo unui fost deputat sau lider de partid, ci spre amintiri strict gospădărești și bine cenzurate. El amintea că primul colhoz a fost organizat în satul vecin Corjova – în 1947. Abia în toamna lui 1948 au făcut și dubăsărenii un colhoz. După ce au fost preveniți și speriați că vor fi trimiși în Siberia, în pădurile nemărginite din regiunea Irkutsk sau în alte părți despre care foștii țărani liberi n-au auzit nici odată.
În anul 1949 dubăsărenii de frică au mai făcut câteva colhozuri. Iar în 1952 toate patru gospodării colective, câte erau, s-au unit în una. “Numele lui S.M. Kirov îl purtăm din 1958”, spune Ivan Vasilevici, iar primii președinți în colhozurile celea mici au fost Vladimir Schiodu, Andrei Coadă, Nistor Leahu și Artiom Denisovici Dicusar. Toți erau numiți după patronimic, adică după tată ca în Rusia.
“Când s-au unit colhozurile, președinte a devenit Andrei Ivanovici Coadă.” Coadă dar tot Ivanovici...
“Iar mai târziu în locul lui – Nicolaie Alexandrovici Galagan. După el – Ivan Vasilevici Zaica”. Dar oamenii l-au reântors în apele sale, agronomice, cum s-ar zice.
Era anul 1973. Pe atunci se cânta: “Turnați vin și dați găluște”. Colhozul a obținut mult grâu la hectar – o roadă record pentru acele timpuri, 55,8 centnere. Era un prilej bun pentru a jubila. Fără a greși mult – se poate spune că suntem (încă de la Burebista!) un popor de băutori de vin. Cu tot ceea ce decurge de aici: generozitate, spirit deschis, veselie, talent, inteligență, lipsă de încrâncenare, dar și de perseverență, ușurință în atrece peste greutăți, dar și în a pierde trenuri, adică a rata.
Poate pentru că vinul e un fluid aflat la granița dintre virtute și viciu, dintre glorie și mizerie, când sângelee sfânt al Domnului, când licoarea ce tulbură mințile.
Ivan Vasilevici Semeniuk, cică, nu făcea un pas de unul singur fără să se consulte cu Ivan Vasilevici Zaica. “Cu dânsul mă sfătuiesc în primul rând”. El a experimentat cel mai insistent soiurile de grâu: “Kișinevskaia 3”, “Obri”, “Lan” etc. Le experimenta și le aplica nu de dragul experimentelor, ci pentru a obține rezultate tot mai frumoase.
Un Ivan îl lăuda pe alt Ivan. Să fi fost un Ion de-al nostru, poate îl bârfea și îi căuta cusur din invidie sau din obișnuință. Că viața noastră cum a fost, așa și a rămas plină de paradoxuri. Inclusiv cu Ivanii și cu Ionii. În cele ce urmează, nu este exclus, că ne vom mai întâlni cu acești doi Ivani, pentru că la Dubăsarii Vechi ei au fost notorii, iar Gheorghe și Maria, Ana și Melania au fost doar niște personaje episodice, care au muncit și au tăcut. Unele dintre ele, mai ales, Elenele, și azi duc dorul după ce s-a dus și nu se va mai întoarce. Că așa le este feleșagul, iar Ivanii...
Cu dânșii ne vom mai întâlni.
Mă întrebam nu doar o singură dată: dar oare cine ar fi fost ei fără de “cei de la coadă” sau fără de Grigore Coadă sau Ion Ojog și mulți alții? În imaginile de moment erau luați în prim paln Ivan Vasilevici Zaica și vestitul brigadier de odinioară A. A. Cioclu. Dar oare numai dânșii? Despre alți dubăsăreni nu prea se spuneau mari lucruri, iar despre ei – Ivanii foarte multe!
Bunăoară că Ivan Vasilevici a suferit în timpul războiului, care i-a lăsat o amprentă adâncă, dureroasă.
Războiul i l-a răpit pe tatăl său. O soră Ana este felceriță într-un sat de lângă Livov, Alexei e muncitor alături de ea, tot la Lvov, iar el, Ivan Vasilevici lucrează la Dubăsarii Vechi. Și mamei sale, Anastasia, tare îi place Moldova! Și stă și ea la cel, care a prins rădăcini la Dubăsarii Vechi, adică stă la fiul, care nu este risipitor, ci care știe să prețuiască ora grâului, ora când se culcă în glie bobul, ora legumelor și a cutezanțelor.
Agronomul-șef cunoștea bine ceremonia petrecerii în câmp a combainerilor. Atunci ei erau petrecuți cu alai, cu flori și cântece, urări de bine. Primul intra în lanul de grâu Ștefan Vasiliță. Lui badea Ștefan toți îi spuneau cu respect "într-un ceas bun!". Era și omul de rând stimat, dacă muncea mult și nu se împotrivea, nu se zburlea, cu alte cuvinte. Despre așa combaineri, Ivanii spuneau că nu se obijduesc asemenea oameni ca badea Șrefan, ca Denis Poalelungi, sau ca Mihail Chetrușcă, unul dintre cei mai buni șoferi din gospodăria colectivă de odinioară. Sau ca Cozma Novac, sau Atanasie Butucea, ca Tudor Plămădeală, Ion Chisnencu și ca Sergiu Arnăut din colhozul “Kirov” de odinioară.
Reproduc un fragment dintr-o "oră a muncii umăr la umăr". Așa își intitulase Victor Ladaniuc un mic capitol din schița sa documentară despre Ivan Vasilevici Zaica.
“Odată Ivan Vasilevici îmi spunea: - toți luptăm pentru aceiași cauză – ridicarea tot mai sus a nivelului de viață. Pentru toți!” Desigur că pentru timpul dat aceasta a fost o lozincă, o campanie de moment. Cu toate acestea ele lucrau, adică ajungeau la inima omului. Printre acei oameni era unul - Anton Cioclu. “Când începuse războiul, Anton avea doar patru anișori, așa că peste copilăria sa au atârnat nori grei și amenințători. După război nu i-a fost mai ușor. Bărbați erau puțini, iar pământul trebuia lucrat. Cu plugul, cu caii, cu mâna. La arat ducea caii de căpăstru, deci, era sculat și el la cântatul cucoșilor. Când îl dobora somnul, era probozit ca să nu rămână în urmă de cai. Dar când auazit că a venit în sat o drăcovenie de mașină, care poate trage cinci pluguri după ea, a lăsat caii în brazdă și dus a fost. “Universal-2”, pe care a învățat a-l “hățui” Lui Cioclu, acea mașină, i-a rămas în memorie pentru totdeauna. Acei 22 de cai – putere i-au predeterminat soarta și Petru a mai lucrat încă mulți ani.
A.A. Cioclu a ajuns să fie un mecanizator emerit din RSSM, iar alții ca, bunăoară, Gheorghe Vasilevici Artiom s-a învrednicit de două ordine de atunci – Drapelul Roșu de Muncă și “Insigna de Onoare”, a fost deputat al Sovietului Suprem al RSSM. Ca el, au mai fost și alții: Petru Cuciuc, Andrei Halupa, Ion Cojocaru...
Atunci agronomul-șef se baza pe mai mulți brigadieri, adică pe conducători din sfera medie. Unii dintre ei, odată cu dispariția colhozului și odată cu apariția noilor relații de muncă s-au împotmolit, alții au supravețuit cu onoare. Ar fi bine ca să se cunoască și numele lor, nu doar numele Ivanilor. Ca să vezi!
Și numele gospodarului Ivan Zaica în toate împrejurările figura alături de numele altor oameni la fel de gospodari din Dubăsarii Vechi; Valentin Chetrușcă, Constantin Calcatinge și alții.
Oamenii, într-adevăr, erau o forță mare în fostul colhoz “Kirov”. Așa că, Ivanii fără de Ioni, Antoni, Mihaili, Tudori și Nicolai, n-ar mai fi fost, cine au fost.