Inițial, când m-am gândit la titlul de mai sus, îmi trecea prin gând ceva de genul anecdotei : ”când vorbim despre marea revoluție din octombrie, ne gândim la marele Lenin, când vorbim despre socialism ne gândim la comunism și uite așa, dragi tovarăși, una gândim și alta spunem” sau cum zice Machiavelli, ”limbajul ne-a fost dat ca să ne ascundem gândurile”; ajungem astfel la manipulare. Uneori și mai grav, la cea mai perfidă automanipulare filosofică (evident inconștientă) a așa zisei «analitici a limbajului» plecând de la Russel și Frege și nu de una începând cu Wittgenstein din a doua perioadă, cea a ”Cercetărilor filosofice”. Adică să crezi cu tărie că tot ceea ce gândești poți să și comunici. Cu alte cuvinte, că structurile profunde ale gândirii care stau în spatele limbajului sunt izomorfe cu structurile limbajului, dacă privim lucrurile prin prisma „funcționalismului” (Jerry Fodor, Chalmers). Ceea ce mă face să vorbesc mai departe despre mental versus analitic.
Astfel «mentalul», plecând de la fenomenologie și parafrazându-l pe Heidegger, spune: „De ce este ființarea [conștiința, intuiția, etc. adaug eu] ceva mai mult decât nimic ?”.
Despre analitic (filosofia „analitică”, având în centru „analitica limbajului”), trebuie să vorbesc puțin mai mult. El pleacă de la premiza că „Senzația mea de Eu(Self) provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul, adică de la un vocabular personal …. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuși ca asupra unui lucru (text obiectualizat) și îi conferă acestuia atribute și putere”, cum spune Susane Blackmore. Și atunci, parafrazând-ul din nou pe Heidegger, putem spune: „De ce self-ul, un vocabular individual (de care facem uz pentru a ne justifica acțiunile, opiniile și viața) este totul și nimic altceva ?”
Ambele abordări conțin, implicit și răspunsul. Și anume: (mentalul) sub „centrul gravitațional” intitulat self se ascunde ceva; (analiticul) sub un astfel de „centru” nu mai există nimic.
El, acest analitic, rupe, pur și simplu, limbajul de entitatea care îl produce și îl studiază ca pe un cadavru supus disecției. Și extrapolează apoi, la organismul viu («omul»), concluziile. Pierzând din vedere faptul că o disecție poate decela, cel mult, eventualele cauze ale unui deces. Și nu de ce organismul a trăit mai înainte bine mersi.
Una dintre consecințele practice este actualul tip de «Inteligență Artificială» care, chipurile, o poate înlocui și chiar depăși pe cea umană. Prin ea, limbajul, mai precis cea ce numim generic exprimarea prin limbaj a «unui sistem de gândire», este, așa cum am spus, rupt de entitatea care îl produce și apoi este transferat pe computer. Pierzându-se astfel complet ceea ce numim «intuiție» care, conform fenomenologiei, premerge construirea zisului sistem.
Cele de mai sus, precum și alte considerente, mă fac să fiu sceptic în ceea ce privește actualul mod de a privi Inteligența Artificială. Poate că apariția unei « Inteligențe Hibride» biologico-artificiale sau «fenomenologic-structurale», dar care să se afle sub controlul «umanului», ar putea să-mi atenueze acest scepticism. Dar asta cred că ar implica apariția unui nou tip de computer. Și el, la rândul său, de tip «hibrid» în sensul anterior. Care să funcționeze nu independent ci printr-o nouă interacțiune «om-calculator». Un posibil semnal în această direcție l-ar putea constitui rezultatele obținute de cercetători germani care au reușit să implanteze neuroni vii pe o pastilă de siliciu, precum și rezultatele inginerii genetice și ale nanotehnologiilor. Și atunci poate ne-ar fi îngăduit să gândim la «Singlaritatea» propusă de Kursweil. Dar nu la una care să presupună apariția unei inteligențe independente, fie ea chiar «hibridă», care să depășască orice inteligență umană, așa cum presupune autorul citat, ci la una «hibridă», în strânsă interacțiune cu omul, dar controlată de acesta. Interacțiune într-adevăr mai «inteligentă» decât orice inteligență umană singură. S-ar mai putea discuta atunci de «post umanitate» cum o face Kursweil? Cred că nu. Ci de o umanitate cu un potențial sporit exponențial care ar constitui într-adevăr un salt de natura unei Singularități.