Așa cum fiecare om are umbra sa, la fel fiecare gând naște o umbră, care poate fi o idee morbidă, o imagine malformată, o percepție distorsionată, un ideal schilodit, un raționament elucubrant, și pentru a le reduce efectele nocive, încercăm să le vizualizăm prin viziuni mistice.
Gândul se naște și moare pentru a se naște din nou dintr-o idee ce are afinități cu acel gând, așa cum totul se naște, crește, devine, se transformă și moare, pentru a renaște din nou, și tot așa în ciclicități perene, concretizate în avataruri ; gândurile locuiesc cu chirie în matricea noastră psiho-cerebrală, așa cum noi locuim cu chirie în timpul veșnic, și nefiindul ne dă afară din casa timpului.
Urmele noastre prin viață nu dispar, ele se coagulează în destine înregistrate în memoria universului, iar pașii noștri prin existență rămân în urmă și aleargă să prindă gândurile.
Să separăm gândurile superioare creând omul erudit, distins, inteligent, de gândurile inferioare generând un om troglodit, grobian, gregar, înfășurat în vulgaritate și mediocritate, din care nu poate ieși, și să alegem acele gânduri definitorii, decisive, esențiale ființei noastre, conferindu-le perenitate.
Unora le plac virgulele, parantezele, grosierul, de care se folosesc într-o viață fortuită, impregnată cu hazard, jucându-se periculos cu haosul, altora le plac punctele, definitivul, transparența, ireversibilul și finalizatul, organizându-și și planificându-și în cele mai mici amănunte existența.
Dacă am lua contact cu divinitatea, gândurile ar fi ambasadorii noștri, vor crea din hiatusuri spații în care să se inoculeze mai întâi în mințile noastre entitățile divine, iar prin interacțiunea cu ele ne-am transforma în extra-oameni. Însă până atunci viața merge înainte, gândurile și-au creat voci cu care ne îndrumă prin viața iridescentă și cameleonică, iar timpul mai salvează omul debusolat de eșecuri și deziluzii, destinul ne arată urmele lui Dumnezeu, pentru a-l urma, căci prezența lui conferă încredere și vitalitate oamenilor, însă ce s-ar întâmpla dacă viața ar merge înapoi, poate am reveni la momentul 0, la starea primordială, la esențe.
Stările mirării și ale singurătății s-au aglomerat în gânduri și acestea își creează din libertatea gândirii spații laxe, subtile și esoterice prin care să se miște debordant și cu lejeritate.
La răscrucea dintre drumul existenței și al psihicului traumatizat se află spitalul, și doar gândurile logice îl pot transforma într-un elizeu sau intermundiu sau falanster.