Din perspectiva creatorilor, suferința se cere imperios modelată în alte forme mai puțin nocive, creația este util să se plieze peste suferință, pentru ca în contactul antinomic dintre două entități diametral opuse, să răbufnească în om energii prodigioase, de anvergură, care pulverizează suferința increatoare și involutivă.
Să prefacem suferința prin împărțirea ei în corpusculi, în miriade fire cu care să țesem un tablou al vieții neterminat, în care în prim-plan să fie fericirea, iar în fundal suferința, de care nu putem scăpa complet niciodată.
Din perspectiva nefiindului, suferința este un aliat al acestuia, care contribuie la scurtarea vieții, însă suferința este intangibilă la nefiind, se află dincolo de nefiind, pe tărâmul vieții.
Din perspectiva gregarului, suferința nu este o entitate unică, singulară, ci o mulțime ce are ca elemente ipostazele negativităților, și aceste elemente acționează divergent, împuținând ființa pe măsură ce mijloacele de apărare a ființei se reduc și se micșorează, căci suferința este invers proporțională cu calitatea și dimensiunea ființei.
Din perspectiva poeziilor, suferința creează în om imagini lugubre, macabre, funebre și tenebroase, suferința este non-valoare aplicată exoteric unei vieți cu credința pângărită de pervertirile ateismului, are non-valoarea nimicului, însă pe când nimicul este guvernat de legile 0-ului, suferința are consistență demonică, modelată și creată mai întâi în pandemoniu, și trimisă apoi în viețile oamenilor, pentru a le strica mecanismele și a induce oamenilor epidemia născută de gregaritatea obnubilărilor, dezabuzărilor, debusolărilor și deprimărilor.
Dacă toți oamenii ar acționa în același timp folosindu-și forța vitală îndreptată împotriva suferinței, aceasta s-ar dezintegra pentru totdeauna, însă aceasta este o utopie, căci gregaritatea se aplică unei mulțimi, nu și pentru toată omenirea.
Din perspectiva prostiei, suferința are o inteligență majoră, căci astfel explică proștii neputința oamenilor de a scăpa de ea, iar prostia crede că ar trebui să ne supunem suferinței, din moment ce nu putem să ne debarasăm de efectele ei, în schimb omul inteligent este de părere că trebuie să luptăm continuu cu suferința, și să trimitem gândurile pozitive și creative în miezul suferinței, pentru a-i spulbera esența nocivă. Goală de dinăuntru, suferința s-ar sparge, iar substanța sa imundă, scabroasă și insidioasă, am putea-o dizolva în esența sinelui spiritului.