La tot ce trăim în acest început de secol XXI apare întrebarea: în ce sens se poate accepta un progres al civilizației din moment ce omul și-a săpat științific groapa? Progresul omenirii doar material, în mică măsură spiritual, a însemnat: perfecționarea armelor, distrugerea echilibrului natural, amestecul neinspirat în genetică, atacul asupra diversității speciilor, descompunerea materiei cu forma cea mai performantă a acceleratorului de particule de la Geneva, la bosonul Higgs, "particula lui Dumnezeu", alienarea sedentară și construcția artificială a vieții ca o dublură a existenței. Cel spiritual însemna învingerea gândirii distructive, omului descompus de vicii, tributar cunoașterii ambivalente, orgoliului supradimensionat, cu un imens potențial distructiv, după imaginea lumii de astăzi. Investiția științifică la imaginea lumii a mers mai mult în direcția distructivă, în obținerea celei mai performante arme de distrugere în masă și a societății manipulate, divizate întru anihilare. De aici și dezvoltarea conceptului descurajării nucleare prin potențialul distructiv. Această disonanță între progresul material și cel spiritual a dat o lume bazată pe frică în decursul timpului, în stare oricând să apeleze la cunoașterea distructivă pentru a-și anihila eventualii rivali. Dacă acest mod bazat pe frică în secolul XXI reprezintă un progres științific înseamnă că știința este subordonată mai mult distrugerii, potențialului distructiv, adică și-a ratat obiectivul de a-l ridica pe om din perspectiva neînțelegerii. Logic, explicat de martori din exterior ai omenirii, suntem o civilizație sinucigașă care nu a ajuns la progresul adevărat, cunoașterea care să îi permită depășirea sincopei existențiale. Nu și-a învins golul de sens din modul de a fi prin timp, degradarea care nu poate fi oprită tehnologic, fără aport spiritual.