Pe Daniel Corbu l-am cunoscut la Iaşi în urmă cu un deceniu (iată ce repede trec anii!), cu ocazia debutului meu editorial. Atunci am intrat în posesia volumului său de poeme „Manualul bunului singuratic”, în care îl vedeam pe poet în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării sale sufleteşti. Luam parte prin acea lectură la apocalipsa fiecărei zile, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împletea cu aspectele crude ale realităţii înconjurătoare. Moartea, singurătatea şi deznădejdea erau temele predilecte, dar cea mai evidentă era singurătatea, ea având, uneori, „mireasma unui Dumnezeu fericit”.

Această singurătate este şi cheia care învârte mecanismele primului său roman intitulat „Januvia” (Ed. Princeps Multimedia, 2017). Personajul principal, Eduard Bazon, de 63 de ani, născut într-un sat de munte din România, este un pictor reputat care emigrează mai întâi în Franţa, apoi în Australia, la Melbourne. El alege o insulă pustie din Pacific, Januvia, care are doar 530 metri lungime şi 185 metri lăţime, cu scopul de a-şi pune „întrebări, într-o singurătate mai pură, lipsită de zgomotele din jur şi de inerentele platitudini”. Această aventură pare a fi o replică la romanul „Robinson Crusoe” sau la filme precum „Cast away”, „The Lightkeepers” sau serialul „Lost”, dar tabloul insular are o încărcătură filozofică şi sentimentală mult mai profundă.

Eduard Bazon alege „Januvia” ca loc al ascezei şi pentru faptul că soţia sa, Rose Marie, dispare într-un accident stupid de avion, undeva între Thailanda şi Noua Guinee. Nepotul său Toby este cel care îl ajută să cumpere această insulă de la o cântăreaţă aflată pe moarte şi tot el îl ajută, împreună cu câţiva meşteri, să construiască un pavilion pe acel petec de pământ, încât să poată trăi acolo în condiţii decente.

Pavilionul se află la doar 8 metri deasupra nivelului oceanului, dar valurile nu-l pot distruge fiindcă este protejat de o stâncă. Este dotat cu curent electric, eoliene şi cuprinde un salon, o bucătărie, o baie şi o magazie; deci se poate spune că pictorul nu este rupt total de civilizaţie. Mai ales că Toby îl vizitează din când în când cu elicopterul pentru a-l aproviziona cu alimente, cu pânze şi acuarele sau cu alte lucruri de trebuinţă. Eduard Bazon are chiar şi o şalupă cu care face croaziere în largul oceanului sau în jurul insulei. Şalupa se numeşte tot Rose Marie, în amintirea iubirii vieţii sale. Oare câţi dintre noi nu şi-au dorit să se refugieze, la un moment dat, pe o asemenea insulă, departe de haosul lumii? Fiecare am avea propriile noastre motivaţii, dar pentru împlinirea acestui vis ne-ar lipsi în primul rând banii (insula Januvia costă 850 000 de dolari). Se pare că Daniel Corbu s-a gândit la o soluţie de compromis, imaginându-şi o astfel de izolare prin intermediul personajului Eduard Bazon, căruia îi împrumută o vârstă apropiată de a sa şi cunoştinţe literare avansate. De ce vrea autorul să se deghizeze în acest fel? Deoarece, în opinia mea, el încearcă prin acest roman o nouă strategie de comunicare cu cititorul inteligent şi sensibil, provocându-l să caute şi să descopere mesajul din spatele cuvintelor dintr-o altă perspectivă. Dedublarea în pictor este o modalitate prin care autorul reuşeşte să dea mai multă culoare cuvintelor, atrăgându-l pe cititor într-un peisaj mult mai cald şi mult mai relaxant decât cel întâlnit în unele poezii în care poetul îşi afişează angoasele şi neîmplinirile.

Definiţiile aforistice implementate în roman au în ochii cititorului un anumit sens care poate fi asociat cu o anumită culoare. Dar să nu uităm că acea culoare se formează din combinaţii de culori primare şi nonculori. Un pic de sânge, un pic de mare şi cer, un pic de soare, un pic de întuneric, un pic de puritate. Iubirea oamenilor este adeseori o oază de singurătate în vacarmul durerii, iar Daniel Corbu ştie acest lucru şi caută un remediu prin Januvia (coincidenţă sau nu, numele insulei este şi numele unui medicament). El ştie că adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului, iar pictura este ca şi poezia: o lacrimă într-o mare de culori.

El trebuie, în acest sens, să-şi facă un proces al conştiinţei şi să relaţioneze în continuare cu oamenii, chiar dacă aceştia pot fi precum şerpii veninoşi. Nu m-ar mira ca relaţia dintre Eduard Bazon şi şerpii care mişună pe insulă să fie chiar relaţia dintre scriitor şi cititorii/semenii lui. Pictorul admiră frumuseţea insulei şi se fereşte de şerpii care vor să-l muşte la orice pas, dar nu-i ucide fiindcă ei fac parte din marea lucrare a creatorului, o lucrare în care toate elementele sunt în echilibru.

Aceşti şerpi care se hrănesc la un moment dat cu sute de păsări călătoare care fac popas pe insulă, ne arată că-n viaţă, de multe ori, foamea cuiva este moartea altcuiva, iar cine este mai puternic supravieţuieşte. Totuşi, dacă ştii să te strecori printre aceşti prădători periculoşi, folosindu-ţi agilitatea şi inteligenţa (pictorul foloseşte planta Margosa şi extractul ei pentru a ţine şerpii la distanţă), poţi ajunge să descoperi adevărate comori ale sufletului, aşa cum şi Eduard Bazon găseşte o comoară în peştera aflată pe insulă, o comoară în preajma căreia se află rămăşiţele unui naufragiat. Parsifal, şarpele mai mare cu care pictorul are nenumărate întâlniri în zona pavilionului, poate fi asociat cu un alter-ego care îl ajută pe om să se autocunoască. Şarpele este hrănit, este întâmpinat cu muzică şi prietenie, ceea ce denotă că în adevărata cunoaştere şi înţelepciune nu este loc pentru viclenie. Aici e învăţătura: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar pentru a ajunge la această iubire, trebuie să lupţi cu Răul din tine, cu bestia care-şi apără teritoriul.

Nu este întâmplătoare secvenţa în care Parsifal înghite pe de-a-ntregul un şarpe mai mic. O imagine plină de învăţăminte. Totodată, putem spune că singurătatea leneveşte ca un şarpe la focul inimii, cu burta plină de amintiri… Retragerea pe Januvia este şi un bun prilej pentru incursiuni în trecut. Eduard Bazon îşi aminteşte de anii petrecuţi la Paris împreună cu François, Olive şi ceilalţi prieteni din domeniul artei, dar şi de prima întâlnire cu Rose Marie de care ajunge să se îndrăgostească. El alege asceza pe Januvia şi pentru obţinerea mult râvnitei revelaţii. O revelaţie care îi face cu ochiul într-o zi, când chipul unui bătrân se iveşte dintre nori, dar dispare după numai câteva clipe, adâncind şi mai tare misterul.

În rest, viaţa pe insulă are aceleaşi coordonate. Pictorul reuşeşte să creeze tablouri deosebite pe care Toby le vinde în cadrul unor expoziţii internaţionale, iar în momentele de respiro îşi aminteşte de stagiile de primitivism ale lui Olive din Malaezia şi Vanatua, mai exact de contactul pe care prietenul său l-a avut cu membrii tribului Umaia. Experienţa lui Olive şi călătoria lui Eduard împreună cu fosta sa soţie pe una dintre insulele Tonga par a avea un efect puternic supra subconştientului personajului principal care ajunge să trăiască în mai multe lumi deodată…

În viaţa lui Eduard Bazon apare din nou numele Rose Marie, de data aceasta fiind vorba de venirea pe lume a fetiţei lui Toby şi a soţiei lui, Cora. Vestea bună adusă de Toby este însoţită şi de o scrisoare pe care pictorul o primeşte de la bunul său prieten François. Eduard îi răspunde lui François printr-o altă scrisoare în care îi povesteşte despre noua sa viaţă şi noile sale picturi, motivându-şi totodată decizia de a se izola. Eduard se apucă de grădinărit, combinând activitatea fizică cu lectura, scrisul, pictura, rugăciunile, ascultarea muzicii simfonice şi tehnicile de meditaţie Yoga învăţate de la maestrul tibetan Dagupta. Tablourile sale ajung să fie din ce în ce mai căutate, mai ales scenele din Paradis, aducându-i banii necesari pentru acoperirea tuturor cheltuielilor de pe insulă. Visele sale încep din nou să se amestece cu amintirile şi cu timpul prezent, iar lumea şamanică a triburilor din Pacific capătă din ce în ce mai multă importanţă în odiseea interioară a povestitorului-scriitor.

Dintre evenimentele importante pe care le trăieşte Eduard Bazon în următorii ani pe Januvia vom aminti: atacul unor petrecăreţi de pe yahtul Dracula şi intervenţia salvatoare a lui Parsifal care-l muşcă pe unul dintre atacatori; viziunea unei siluete asemănătoare cu Einstein care înaintează pe puntea construită în Valea şerpilor; întâlnirea unui cadavru aflat pe o barcă la câteva sute de kilometri de insulă; vizita lui Toby, Cora, Rose-Marie, Olive, François şi Wilhelm pe insulă, pentru a celebra aniversarea pictorului. Aceştia din urmă încearcă să-l convingă pe Eduard să se întoarcă la Melbourne sau la Paris, dar fără succes.

După cinci ani de asceză, pictorul îşi împlineşte destinul, dispărând fără urmă din lumea materială. Urmează discursul studentului Einstein care îi demonstrează profesorului său existenţa lui Dumnezeu, iar în epilog, Toby ne reaminteşte, pe scurt, viaţa lui Eduard Bazon, unchiul său care a lăsat în urmă o grămadă de picturi fabuloase, dar şi un manuscris în care îşi descrie ultimii ani petrecuţi pe Januvia.

Romanul lui Daniel Corbu este, fără îndoială, o mare reuşită. Însă trebuie examinat cu minuţiozitate, pentru a i se descoperi proprietăţile ascunse. Este surprinzător cum a reuşit autorul să se integreze perfect într-un cadru atât de străin şi atât de departe de Ozana cea frumos curgătoare. Un mare câştig pentru literatura română, să sperăm că traducerea romanului va avea un succes răsunător.