Privit ca gen literar, jurnalul prezintă o unitate complexă a laturilor umane reușind să surprindă etape distinctive în gândirea scriitorilor. Compehensiunea noțiunilor psihologice și procesele cognitive aduc în rândurile sale realități pe care autorul dorește sau nu să le insereze.
,,Prin modernitate se produce o inversare a raporturilor tradiționale’’, a susținut în cadrul conferinței ,,Ce mai înseamnă să fii modern, astăzi?” scriitorul Horia-Roman Patapievici. Desigur că, prin tendințele normale ale evoluției literaturii, jurnalul își schimbă în ansamblul său formele tradiționale pe care le cunoaștem cu toții. Însă, jurnalul nu poate suferi modificări de esență deoarece standardele acestui gen pot spune că rămân oarecum imuabile. Inflexiunile sunt prea puține și sunt legate mai mult de o postmodernitate (uneori accentuată) pe care scriitorii o pot adopta pentru a se situa într-un anume curent literar.
Ceea ce vedem este că modernitatea joacă întotdeauna pe două planuri temporale: o temporalitate lansată spre viitor, care are ca figură centrală acumularea, creșterea – este vectorul mare, termenul tare – și, în al doilea rând, o temporalitate care, în mod straniu, se amputează de trecut: este, în mod paradoxal, vectorul recisiv, reperul care se micșorează, termenul slab.
Mă voi opri asupra modului de reflectare a jurnalului în opera a doi scriitori dâmbovițeni foarte dragi mie, care au influențat prin tehnica lor tendințele evoluției acestui gen literar.
,,După părerea mea, jurnalul nu este un produs al sincerității... Jurnalul este deci un lanț de imagini oarecum întâmplătoare’’, scrie Costache Olăreanu în ,,Vedere din balcon’’. Depinde acum doar de persoana care scrie și, mai ales, de persoana pentru care scrie. Un jurnal este și un produs al sincerității nu numai atunci când scrii despre tine, ci și atunci când scrii despre tine pentru alții. Jurnalul rămâne totuși o poartă a sufletului, rămâne o sempiternă integrare a amintirilor, a unor paradisuri pierdute, în sensibilitatea sau gândirea clipei prezente – fie atunci când le scrii, fie atunci când le citești sau le recitești.
,,Se vorbește atât despre viață! Dar ce mă poate învăța pe mine? Viața (așa cum o înțeleg cei care fac aluzie cu ea la artă) îmi oferă, și fără să-l caut, un material brut; ca să fie util, ca să capete mișcare, îmi trebuie însă altceva, un echilibru interior cu exteriorul, o dispoziție, o știință, ei! Și acestea dacă lipsesc n-am ce face cu viața voastră, căci hârtia nu mi se mișcă, pun pe ea doar abstracții. Dacă le am însă, atunci poate fi, socialmente, un cretin, însă cretinismul meu se va mișca, va prinde viață și va fi mai valoros infinit decât priceperea indiferent cărui escroc”, spune Radu Petrescu în ,,Catalogul mișcărilor mele zilnice”. Dacă la Costache Olăreanu întâlnim un jurnal alcătuit din schițe, ce suprind prin tradiționalism o realitate cu accente puternic descriptive, integratoare a materiei, la Radu Petrescu întâlnim un jurnal literar în adevăratul sens al cuvântului.
,,Călinescu disprețuiește jurnalul pentru că evenimentele intime, acelea care ar trebui să-i servească de obiect, scapă descrierii. Ca să-ți faci idee despre tonul unei viori trebuie să cânți cu ea. Însă ritmul, tonul existenței tale ți-l poți crea prin selecționarea și gruparea faptelor. Asta îi spuneam lui Mircea Horia Simionescu zilele trecute când vorbeam despre jurnal – și adăugam că, dintre toate genurile, jurnalul mi se pare purificat de fabulă, de o mai nudă esență, cu ritmul mai puțin încărcat de element exterior”, scrie Radu Petrescu în paginile însemnărilor sale de excepție.
Mai târziu, scriitorul dâmbovițean notează alte fraze unice, care aduc concepția estetică, și nu numai, de jurnal la adevăratele sale calități: ,,Catalogul mișcărilor mele zilnice este, așa cum și trebuie, monoton, făcut din fapte ale tuturor. Și nici măcar fapte. La începutul lunii octombrie, anul trecut, scriam (și spuneam) că în jurnal nu se consemnează evenimente, care sunt indiscrete, abătând atenția de la ritm (și pe urmă evenimente propriu-zise cunosc doar femeile), ci la ce oră autorul s-a sculat de la masă, la ce oră și-a întâlnit prietenii, ce haină purta cutare, planurile, lecturile, visele, bolile, temperatura și celelalte. Cu cât elementele acestea sunt mai șterse, cu atât mai adevărat e jurnalul, cu atât mai inefabil, mai apropiat de puritate.”
Deși amândoi au făcut parte din celebra Școală de la Târgoviște, alături de Mircea Horia Simionescu, stilul abordat de Petrescu se distinge printr-un formalism aparte, o tentă de modernitate în complexitatea rândurilor sale.
Jurnalul l-a însoțit pe Radu Petrescu din adolescență până la sfârșitul vieții. Excepțional prin forța pe care o prezintă și cea cu care este prezentat, jurnalul scriitorului târgoviștean captivează și integrează. Purtând pecetea unui stil literar inconfundabil, Jurnalul conține atât laboratorul de creație al scriitorului, cât și mărturia evenimentelor care l-au marcat de-a lungul unei sumbre perioade a României postbelice (1946 – 1951/1954 – 1956 – cu precădere în ,,Catalogul mișcărilor mele zilnice” și mai puțin în ,,Ocheanul întors”, ,,Părul Berenicei” și ,,A treia dimensiune”).
Peisajele, infonfundabile prin descriere și tonalități (uneori chiar arhaice) sunt o particularitate a oricărui jurnal. Trecerea timpului nu face ca schimbările dintre perspectivă, dar și topica lui Petrescu să fie prea mari. Desigur că maturizarea omului Radu Petrescu duce la unele schimbări de ansamblu, prea puțin sesizabile la nivelul scriiturii (deci lipsa unei pendulări reale între modernitate și tradiționalism), dar palpabile la nivelul psihologiei individuale.
În jurnal, separarea culturii de viață nu poate fi realizată. Viața este cultură, iar cultura înseamnă viață. Sensibilitatea unor gânduri, însemnarea unor mișcări zilnice este viață. Prezentarea artei, a unei cărți, a unei frânturi de realitate literară este cultură – într-o măsură mai mare sau mai mică. Separarea culturii de viață este un aspect ce trebuie comentat pentru că esențialul unui jurnal, fie el tradiționalist, fie cu tente de modernism, e această legătură mutuală între cele două arii educaționale. Cioran va invoca această idee-pretext de nenumărate ori în reflecțiile sale. Este astfel una dintre marotele generației sale, îndeosebi în a doua jumătate a deceniului patru. ,,O influență pe căi ocolite venită dinspre teoria spenglerian a asfixierii culturii de civilizație, dar Cioran va fi pasionat și de data aceasta de ipoteza: orice rău poate duce spre ceva bine. Indiferent de scopuri” și la valori transcedentale, viața ce și-a cosumat energia poate să favorizeze apariția elementelor culturale. Aceasta este concluzia pe care prof. Ion Dur o notează în ,,Hârtia de turnesol”.
Simbolul, argument contemplativ al majorității genurilor literare, nu-și găsește o integrare – pentru că a apela la simboluri într-un jurnal înseamnă până la urmă a ajunge la incapacitatea de reflectare a unui subconștient la care scriitorul apelează de fiecare dată prin sublinierea unor trăsături specifice acestui gen literar. Situarea simbolului între modernitate și tradiționalism aduce un nou sens în arta jurnalului. Nu este vorba însă nici de o lipsă exhaustivă a elementului simbolic, metefizica nu devine o ,,viață a lucrurilor” (cum numește Bergson renunțarea la simbol).
Revenind la imagine, esențializarea cuvântului în jurnal, conceperea și elaborarea descrierilor introduce autorul într-o lumea a ideilor, a comtemplării divine – până la urmă.