Moto: „Dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” Cioran
Fiecare ne putem înălța, dacă nu cumva chiar ne înălțăm prin muzică. Până la urmă și definitiv - la ceruri. Din mocirlă, în genunchi (mă gândesc nu atât cu compasiune, cât cu înțelegere la cerșetorul beat, căzut în șanț și reușind să se scoale fredonând ultima melodie auzită la crâșmă). Poate e fericit. Și fiindcă face primul pas spre verticalitate, iar de aici până la ceruri e doar o aruncătură de băț. E vorba de ultimele muzici pe care se presupune că le mai putem asculta, în afara celor ce au norocul de-a ajunge în paradis, unde am auzit că sunt niște piese de harpă nemaipomenite. Ce păcat că mie nu-mi place instrumentul. Dar poate și de mi-ar plăcea, mi-ar plăcea degeaba, fiindcă nu cred că voi avea prilejul de-a ajunge acolo să-l ascult.
Deocamdată mă delectez cu o cântare a cântărilor: „ Acolo sus e patria mea”, ce se cântă la înmormântări și care mă pătrunde și nici nu sunt absolut sigur că voi auzi-o, deși am lăsat prin testament, adică cu limbă de moarte, să mi-o cânte de cel puțin trei ori, la momentul oportun. Dar să nu ne întristăm, mai bine să anticipăm, dacă tot nu putem preveni; adică s-o ascultăm până o mai putem auzi cu adevărat. Muzica care ne place.
Dar să revenim la înălțare. Marx sau Engels, nu mai știu sigur care dintre ei - deveniseră la un moment dat o entitate - spuneau că munca l-a creat pe om, și nici nu știu dacă n-au avut dreptate, însă, ori cum, muzica cred că l-a umanizat. Adică l-a făcut să depășească și faza de homo sapiens, ajungând „homo muzicalis” și îmi place să cred că e o licență poetică.
Lăsând gluma la o parte(fiindcă totul, sau aproape totul s-a mai spus), muzica ne însoțește pe toți și pretutindeni. Cred că nici n-am putea trăi fără de muzică. De la ciobanul cu fluierul, la femeia de la țară ce-și doinește amarul, la atât de diferiții tineri de azi, care se manifestă prin tot felul de producții pe care ei le consideră, poate cu îndreptățire, a fi muzică - muzica lor - sau la ceilalți, de diferite vârste și tipuri de personalitate, care îndrăgesc altele dintre genurile muzicale: muzica populară, ușoară, folk, romanța și până la melomanii veritabili, cărora muzica le este hrana spirituală. Pe toți ne bucură sau ne înalță, ne face mai buni, ne apropie de ceilalți, dacă nu chiar de umanitate. Mie cel mai mult îmi place muzica „dansată” pe care o cântă, în filmele americane, negrii în bisericile lor vesele și primitoare. Mai că m-aș converti la o astfel de religie.
Și doresc să știți că toate acestea au fost spuse de un afon perfect (de ce n-ar exista și un asemenea specimen, dacă se zice că exista și din cei cu auz muzical perfect), fără voce, care nu a cântat nici măcar la fluierul piciorului, de cum în vreun cor al clasei, iar cât privește educația și cultura muzicală, nici n-a auzit cam ce-ar putea să însemne acestea.