Mă uit în mine la fel de atent cum îi privesc pe ceilalți. Nu observ nici o diferență. Deținem la comun și individual aceleași calități și defecte. Dacă se poate vorbi de vreo diferență atunci discutabilă devine amplitudinea defectelor din noi, cu precădere modul de manifestare al acestora. Defectele mele sunt mai vizibile cu cât ele provoacă mai multă silă semenilor. Calitățile mele excelează în raport direct cu disprețul meu asociat de adicția pe care o au semenii vis-a-vis de mine. Atâta vreme cât ne ascundem perfect calitățile utilitatea noastră valorează cât voma specifică comei alcoolice.
*
De mic mi s-a inoculat de către părinții mei că eu și copiii ca mine sunt rodul iubirii dintre ei. Am învățat foarte multe despre iubire și când mă pregăteam să iubesc și eu naiv, ca pentru prima dată, să mă dăruiesc total și să ofer necondiționat, vine tata beat și-mi spune că sunt un copil nedorit, un accident nefericit și "rezultanta" unui act sexual neprotejat. Cum mama a refuzat să-mi vorbească despre ”accident” m-am refugiat în rațiune și mi-am păstrat iubirea pentru o altă viață. Și cum nimeni nu are ce să-mi ofere, sau chiar dacă ar fi ceva de oferit nu se grăbește să o facă, atunci nu văd nici o diferență între noi.
*
Când alegem să plecăm dintr-o relație, pentru noi alege rațiunea. Când alegem să intrăm în altă relație, atunci se exprimă afectul. Orice final de poveste înseamnă începutul alteia. Și cum moartea ne-a învățat că pentru orice există finalitate nu văd diferența dintre afect și rațiune, atunci când una dintre ele primează. Dacă ultima poveste durează cât restul vieții noastre mediocre, atunci se poate invoca norocul. Cine speculează că alegerile făcute cu inima sunt îndreptățite ca fiind reușita afectului și-a anulat orice drept de invocare a rațiunii.

iunie, 2008