Într-un interviu acordat de scriitorul Nicolae Balotă Rodicăi Binder în anul 1999 în cadrul uneia dintre întâlnirile obișnuite ale scriitorilor români la Neptun, acesta declara cu privire la perioada sa de exil din Franța, când a fost refugiat politic și a avut experiența diasporei: „După părerea mea, ca om al cuvântului, exilul este, înainte de toate, un exil ‚lingvistic’.[...] Fie că am fost închis, fie că m-am aflat în acea cvasilibertate de care te ‚bucurai’, să zicem, când erai ‚afară’, în realitate nu te simțeai acasă. Dar dacă limba era cu adevărat singura mea patrie în acei ani, dacă – vorba lui Heidegger – limba este ‚das Haus des Seins’, ei bine, și pentru mine singura casă a ființei mele era limba mea.” Evident că afirmația lui Nicolae Balotă, care reia ideea heideggeriană, se contextualizează în experiența personală a exilului și a situației social-politice din România, însă, dincolo de aceasta, ideea unei limbi ca adăpost, casă, cămin al ființei reprezintă un adevăr valabil în orice situație. Și nu întâmplător am ales contextul exilatului pentru a reda ideea ființării întru limbă, pentru că la nivel de experiență intelectuală și individuală, învățarea unei limbi străine este ea însăși un exil asumat. Așa cum limba noastră maternă sau paternă ne găzduiește ceea ce nu poate fi îndepărtat sau înstrăinat din ființa noastră, așa experiența unei limbi străine poate deveni o a doua casă, un alt loc pentru posibilitățile infinite pe care ființa noastră le are întotdeuna ca nivel de potențial și care se pot manifesta prin experiența culturală, intelectuală, posibilă numai prin experiența Altului ca nivel de identitate asumată lingvistic, dar implicit cultural și spiritual. Tot Nicolae Balotă afirma în același interviu: „Eu cred că în cultură identitatea se alege liber.” Libertatea ființei culturale din noi este cea care, în contextul unei limbi străine, își asumă exilul limbii străine noi, prin propria libertate a alegerii direcției culturale pe care o facem pentru potențialul spiritual propriu fiecăruia dintre noi. Ceea ce noi am numit aici experiență asumată a exilului din punct de vedere lingvistic se materializează într-un mod cât se poate de fascinant pentru limba română, al cărei potențial, asigurat chiar de statutul de limbă minoritară al limbii române în contextul fenomenului plurilingvist european, este experiența pe care o traversează orice vorbitor non-nativ al limbii române, dar și cadrul didactic român care predă limba română ca limbă străină. Cadrul didactic respectiv, în cazul nostru, lectorul de limba română, se auto-exilează lingvistic, asumându-și atitudinea de obiectivare față de propria limbă, proces absolut necesar în procesul didactic, dar și de recuperare a sentimentului de acasă în limba română, în cadrul procesului de feed-back oferit de studenții care devin, la rândul lor, con-locuitorii unui spațiu cât se poate de intim și anume, spațiul limbii noastre materne.
Forma lingvistică în care ne exprimăm ne definește ca identitate nu numai lingvistică, dar și culturală, etnică și națională, ne definește ca indivizi care se raportează atât la comunitatea lingvistică și etnică de care aparțin, dar în același timp, la comunitatea/comunitățile lingvistică/-e de care se diferențiază și fără de care nu s-ar putea defini. Identitatea, de oricare sorginte ar fi ea, nu se poate realiza fără măsura alterității, indiferent dacă această alteritate este reflectată de Sine, Divinitate sau Celălalt. În calitate de Străin într-un spațiu lingvistic diferit de cel nativ, formele manifestării identității și ale alterității devin oarecum cameleonice, dar în aceeași măsură și versatile, în sensul în care Străinul are tendința, în același timp, de a se adapta spațiului primitor (și aici înțelegem prin spațiu orice formă de primire, de la spațiul public, oficial, la cel apropiat și neoficial, dar, și de a-și menține și chiar accentua trăsăturile identitare definitorii. Tendința de adaptare, ca de altfel și cea de menținere a simbolurilor identitare este ușor de înțeles. Fenomenul, oarecum interesant, care se petrece, în primul rând, la nivel mental pentru Străinul nostru este unul cu adevărat curios și interesant mai ales dacă are loc un transfer lingvistic (implicit și identitar), nu cum se face în mod obișnuit din direcția Spațiului gazdă către Străin, ci din direcția Străinului către Spațiul gazdă. Vom încerca în rândurile următoare să redăm acest proces de transfer lingvistic identitar care are loc în situația lectorului de limba română care predă limba română în cazul nostru într-un cadru universitar academic, dar se va confrunta cu situații lingvistice de transfer și în cadre mai puțin oficiale, la fel de importante precum cel din cadrul oficial, formal. În studiul nostru de caz, spațiul gazdă va fi spațiul polonez, mai precis, Universitatea „Adam Mickiewicz” din Poznan.
Mikhail Bakhtin, în volumul de studii despre imaginația dialogică , expune teoria pericolului lingvistic ce apare în momentul în care un cuvânt se materializează într-un dialog între două persoane. Cuvântul pe care noi, ca vorbitori, nativi, să spunem, pentru că este cazul cel mai comun, îl pronunțăm pentru a transmite Celuilalt mesajul nostru, poartă cu sine marca alterității absolute, în mod paradoxal, tocmai pentru că, în situația enunțării, noi nu suntem, cum avem tendința în mod foarte naiv să credem, creatorii sensului pe care îl transmitem ci, de fapt, acel sens care se află la baza intenționalității noastre nu este nici pe departe singurul pe care cuvântul îl poartă cu sine. Cuvântul pe care îl enunțăm poartă, pe lângă sensul intenționat de noi, toate sensurile pe care acel cuvânt le-a acumulat în timp, iar pericolul alterării mesajului intenționat de noi nu este aproape niciodată conștientizat de vorbitor. Teoria bakhtiniană prezintă, astfel, o expunere a identității lingvistice și mentale a vorbitorului care, de altfel, se confruntă cu identitățile Celorlalți, la fiecare moment al verbalizării ideilor și gândurilor sale. Mai mult decât atât, identitatea care se manifestă în formă verbalizată și care își expune coordonatele prin procesul verbalizării, este cât se poate de fragilă, precum este și drumul mesajului de la vorbitor către receptor. Mergând în continuarea acestei terorii, am putea spune că o experiență de transfer lingvistic pe care o traversează un lector, în cazul nostru un lector de limba română, expune o identitate lingvistică de cel puțin două ori asumată: o dată este vorba de identitatea lingvistică a limbii române asumată la nivel oficial și care reprezintă, în acest cadru oficial, motorul care pune în mișcare transferul lingvistic identitar propriu-zis, iar în al doilea rând, identitatea lingvistică individuală a lectorului, al cărei motor este stilul propriu al vorbitorului, format de educație, regiunea lingvistică din care provine lectorul (vorbitorul), lecturile personale etc.
Acest transfer lingvistic ce are loc prin activarea celor două motoare lingvistice și identitare în același timp, creează în spațiul metal al lectorului exact senzația de conștientizare, absentă în producerea lingvistică obișnuită, în dialogul obișnuit dintre doi sau mai mulți vorbitori. Actul de predare, de transfer lingvistic asumat către vorbitori non-nativi ai unei limbi, produce asupra emițătorului o obiectivare a sensurilor multiple pe care le poate transfera un cuvânt sau o expresie lingvistică asupra destinatarului și o detașare rece față de stilul de vorbire al lectorului. Fenomenul este cu atât mai interesant cu cât el are loc doar în situații de transfer lingvistic de acest gen. Mai mult decât atât, această obiectivare a procesului de producere de material lingvistic ce are loc în procesul predării limbii române este cu atât mai controlat și obiectivat de către emițător, cu cât se întâlnesc numeroase cuvinte, fie de origine slavă sau de altă origine, ce pot avea un anumit sens în limba română și care, prin asociere, pot produce capcane lingvistice în momentul identificării corespondentelor din limba polonă (ex. Zaraza (pol. infecție, boală, epidemie), koñ (pol. cal). Identitatea lingvistică a emițătorului (lectorului român) devine, așadar, în cadrul procesului de transfer lingvistic, o identitate mult mai asumată în desfășurarea ei decât este în mod obișnuit, iar unitățile lingvistice purtătoare de sens sunt la rândul lor, datorită asumării și conștientizării de către emițător, mult mai contextualizate decât în mod obișnuit. Teoria bakhtiniană este cu atât mai adevărată în aceste situații de transfer lingvistic cu cât, cuvintele nou învățate de către vorbitorii polonezi, pierd o parte din sensurile lor acumulate în cadrul lingvistic pur românesc și preiau conotații sau sensuri ale diferitelor corespondente poloneze.
În continuarea acestei idei, ar fi de menționat o problemă extrem de stringentă la nivelul instrumentelor de care are nevoie orice românist, cu atât mai mult studenții străini care învață limba română la nivel academic și, evident, cadrul didactic care predă limba română. În cadrul oricărui proces de predare-învățare a unei limbi străine, dicționarele se află pe primul loc în cadrul acestui proces. În această privință, experiența de lector de limba română ne arată o evidență destul de tragică cu privire la dicționarele existente ale limbii române: în primul rând, Dicționarul explicativ al limbii române nu este adaptat la forma existentă a limbii române vorbite în România astăzi. Ultima versiune a DEX-ului conține expresii și forme lingvistice cu mult învechite, creând astfel o ruptură între identitatea lingvistică livrată în cadrul orelor de curs (fie că vorbim de identitatea lingvistică particulară a lectorului, fie de materialele didactice folosite). Un exemplu relevant ar fi folosirea expresiei a fi în poziție (=a fi însărcinată) de către un student la un curs de limba română, acesta oferind ca argument DEX-ul, unde expresia mai sus menționată apare ca fiind uzuală, de fapt, niciun român chestionat cu privire la sensul acestei expresii neștiind sensul ei, ea apărând doar în textul lui I.L. Caragiale, Două loturi. Dincolo de aceasta, existența unor diferențe semantice și formale uluitoare între DEX și DOOM este, de asemenea, de neînțeles pentru un străin care studiază limba română și, totodată, destul de greu de acceptat și de un vorbitor nativ al limbii române. Am considerat că o discuție care tratează identitatea lingvistică și transferul acesteia în diferite forme poate atinge și acest subiect al instrumentarului lingvistic oferit de cercetătorii și specialiștii români, cu atât mai mult cu cât, dincolo de faptul că reprezintă un obstacol în învățarea limbii române propriu-zise, creează și un strat de incongruență mentală, lingvistică și culturală în același timp. Este de menționat, în acest caz, utillitatea existenței Dicționarului urban de pe internet (http://dictionarurban.ro/), ușor de accesat și care reușește să prezinte o imagine destul de completă, în primul rând, a limbajului folosit de categoria de vorbitori tineri și foarte tineri ai limbii române și Dicționarul de argou al limbii române, al lui George Volceanov (Editura Niculescu – 2006). Totodată, mult mai util decât DEX-ul, deși la rândul lui cu inadvertențe față de DOOM, este Noul Dicționar Universal al Limbii Române, publicat de Litera Internațional.
Însă, pentru a reveni la transferul identitar lingvistic ce are loc între lectorul de limba română și studenții săi, observăm că acest transfer identitar livrează cu sine și imaginea prototipului de Românie care se regăsește în imaginea lingvistică creată, predată și receptată, dacă putem folosi terminologia comunicării lingvistice. Fenomenul care se petrece este un fenomen prin care receptorul, preluând imagini lingvistice, le imprimă propia experiență lingvistică românească, dar și cea a tiparului de gândire polonez, în cazul nostru, imaginile nerămânând într-o formă statică, ci dezvoltându-se, primind nuanțe și culori semantice și culturale noi. În aceste cazuri, existența unor instrumente lingvistice este absolut necesară, alături, evident, de o experiență a limbii române într-o formă cât mai activă, care pornește de le interacțiunea directă cu lectorul de limba română, materiale audio-video cât mai adaptate identității lingvistice românești actuale și, nu în ultimul rând, o experiență cât mai personală a limbii române prin vizite în România. Toate aceste lucruri sunt, fără îndoială, necesități evidente în cazul învățării oricărei limbi străine, numai că o accentuare a acestor evidențe este necesară în contextul instrumentarului lingvistic românesc, care are nevoie de îmbunătățiri și adaptări serioase la provocările lingvistice contemporane, mai ales în contextul procesului de promovare (multi)lingvistică atât de bine susținut și întreținut de instituțiile lingvistice europene actuale.
Dacă, în cazul procesului de predare-învățare ceea ce se transferă, dincolo de sensurile primare ale cuvintelor și expresiilor, este o identitate lingvistică atât personală (care ține, în primul rând de contactul direct între lector și studenți) cât și oficial-formală (aici referindu-ne la sistemul limbii române ca formă și expresie), ceea ce aceste două forme identitare lingvistice transferă în mod colateral, implict, dar și organic, este o lume întreagă de sensuri în permanentă schimbare, o lume întreagă de simboluri culturale și de experiențe mentale pe care numai o transgresare lingvistică nouă, alta decât cea maternă, o poate oferi. Ceea ce este cu adevărat interesant și atractiv este ceea ce rezultă din interacțiunea aceasta lingvistic-identitară. Produsul presupune asumarea de către noii vorbitori ai limbii române a unei identități lingvistice minoritare în cazul limbii române și în care minoritar nu înseamnă inferior ci tocmai apartenența la o comunitate lingvistică selectă și provocatoare în același timp, pe care o putem numi „acasă” în interiorul limbii române. Lectorul de limba română va putea să preia, sub formă de feed-back, să spunem tot identitar, ceea ce a transmis inițial la rândul său, dar într-o formă nouă și surprinzătoare pentru aproape orice vorbitor de limba română. Într-un chestionar aplicat studenților de anul IV, Filologie română, așadar vorbitori specializați ai limbii române, fiecare a declarat că experiența filologică română i-a schimbat identitatea, modul de a privi lumea și deschiderea spirituală. Aceste cuvinte care ar putea părea oarecum ca trădând din partea autoarei un oarecare patriotism nepotrivit unei lumi pentru care importantă este eliminarea granițelor identitare de orice fel, am spune că o asemenea perspectivă poate fi revigoratoare atât pentru autoarea în cauză, cât și pentru orice vorbitor al limbii române. Interacțiunea lingvsitică identitară de acest fel și întregul ei proces, de altfel, de fapt, pot reprezenta o confirmare a unei identități lingvistice și culturale cât se poate de potrivită peisajului cultural și lingvistic de unitate în diversitate, dar și o experiență de alteritate, în acest caz, dar de alteritate a unei identități comune, a unui spațiu pe care îl putem numi un „acasă” lingvistic, cu „ferestre în spațiu” . Oare nu aceasta ar fi recția firească a oricarui vorbitor nativ al limbii române când ar auzi spunându-se, în propria lui limbă, cu o sinceritate debordantă, dar și cu o foarte mare încredere în sensurile transmise că ”România pentru mine doare. Și doare mai ales când mă aflu în România, pentru că România este în mine.”

Note
1. Nicolae Balotă, Spre o multipolaritate a culturii române, interviu realizat de Rodica Binder (Neptun, septembrie 1999) în Rodica Biner, La pândă. Dialoguri salvate, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 143.
2. Ibidem, p. 145.
3. Mikhail Bakhtin, The Dialogic Imagination, Austin, The University of Texas Press, 1981, pp.323-324.

4. Nicolae Balotă, op.cit., p. 145.
5. ZH, filolog polonez, specialist în studii de românistică.



Referințe bibliografice:

Bakhtin, Mikhail, The Dialogic Imagination, Austin, The University of Texas Press, 1981.
Balotă, Nicolae, Spre o multipolaritate a culturii române, interviu realizat de Rodica Binder (Neptun, septembrie 1999) în Rodica Biner, La pândă. Dialoguri salvate, Editura Polirom, Iași, 2002