„Iubiți părinți,

Scrisoarea ultimă a fost pentru mine o nemaipomenită surpriză. Că Rita a devenit credincios, aceasta e foarte bine; dar ca să studieze teologia este o imposibilitate. Și iată de ce: criza lui o îndură fiece om care își pune serios problema. El se înșeală dacă crede că nu e trecătoare. Un om care până la 20 de ani n-a fost deloc credincios se înșeală dacă odată convertit, crede într-o durată nesfârșită a credinței lui. Dacă Rita va face acum teologie, în momentul când o va termina, sunt absolut sigur că nu va mai crede. Își face groaznice iluzii când crede că va face ceva cu teologia; nu va putea realiza nimic cu ea. Preot ? Nu e bun și nu-i va plăcea. Profesor de teologie ? Nu va ajunge, iar dacă va ajunge se va plictisi de ea.
Există momente când fiecare om ar pleca în mănăstire. Dacă ar lua imediat hotărârea, ar regreta imediat, odată intrat. Rita uită că și teologia este o meserie ca oricare alta, o meserie, iar nu o misiune. Rita, încă o dată, nu face teologie. În mai puțin de un an s-ar degusta de moarte. A crede în Dumnezeu este una și a face teologie e alta.
Sunt de părere să termine neapărat dreptul, fiindcă de va părăsi dreptul 4pentru teologie nu va face nici una dintre ele. Scrieți-i să termine licența în drept și să facă apoi teologia; până atunci va uita criza religioasă. Fiecare om crede în Dumnezeu, ca și cum el l-ar fi descoperit pentru întâia oară. Cu timpul regretă actele făcute într-o criză disperată.
Pe Rita îl cunosc foarte bine, este un temperament sceptic, reflexiv și lucid. Astfel de comportamente, când vin în contact cu religia, pun deodată totul în termeni absoluți, ca după scurt timp să-și revină. Dacă aș fi convins că religiozitatea e durabilă în cazul lui Relu, aș fi de părere să studieze teologia. Și chiar atunci, unde stă scris ca cineva convins de adevărurile religiei să studieze neapărat teologia ? Ce-ar fi dacă fiecare om care crede în Dumnezeu s-ar dedica teologiei ? Și eu am trecut prin crize exact ca Relu. Ce era acum de mine, dacă aș fi studiat teologia ? Ar fi trebuit s-o părăsesc pentru a fi un om pierdut astăzi sau dacă nu să rămân o viață întreagă nesincer. Eu mă simt destul de bine. Păcat numai că acest început de semestru mă obligă la noi taxe, rămânând astfel într-un oarecare impas financiar.
Vă sărut cu drag,
Miluț.”

Emil Cioran este unul dintre autorii adeseori citat de către teologi, dar foarte rar citit. Unii îl citează pentru a-l oferi ca exemplu negativ în ceea ce privește înțelegerea dimensiunii vieții religioase, iar alții, mai „luminați”, observă unele chestiuni mai profunde, deși se dezic de el, susțind că gânditorul sibian are cu totul o altă perspectivă asupra religiei decât cea ortodoxă. Nimeni nu este perfect și nimeni nu poate emite pretenția că are o viziune clară și exhaustivă asupra fenomenului religios. Nu putem face abstracție nici de faptul că viața religioasă a căpătat și o formă mai mult sau mai puțin instituționalizată în decursul istoriei, pentru a se putea adapta vieții seculare. De aceea, în primul rând teologii, trebuie să aibe o deschidere față de opinile și criticile, de multe ori îndreptățite, care sunt împotriva instituționalizării și rigidității excesive a teologiei și a Bisericii. Nu trebuie să se înțelegă că instituția este un rău în sine, pentru că se poate întâmpla ca fără cadre instituționale să se ajungă la neorânduială și anarhie. Știm însă că viața primară a Bisericii era una foarte simplă și nebirocratică, dar timpurile s-au schimbat și Biserica a trebuit să se adapteze noilor situații, ajungând să facă tot felul de compromisuri cu puterea politică, în sensul că ierarhii Bisericii, au început să se complacă într-o situație de comoditate, în speranța unor avantaje materiale și în detrimentul împlinirii unor obiective ale Bisericii.
Articolul de față nu își propune să reliefeze toate nejunsurile pe care le-a produs instituționalizarea Bisericii, ci mai degrabă să evidențieze doar acele aspecte care frapează bunul simț. Se poate însă contra-argumenta că un bun creștin nu trebuie să judece acțiunile Bisericii, ci mai degrabă să lase lucrurile la aprecierea Bunului Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim ignoranți și servili, Biserica nu îndeamnă la obtuzitate intelectuală și nici la supunere necondiționată față de instituție, ci mai degrabă la discernământ. Destinul Bisericii nu este acela de a se transforma într-o instituție seculară, și putem spune că spiritul creștinismului constă mai degabă într-o înțelegere și armonioasă echilibrare a faptelor cu doctrina creștină.
Un istoric al culturii, Vera von Falkenhausen, profesor de istorie a Bizanțului, la o universitate italiană, susține că în timpul Imperiului Bizantin s-a format o percepție supradimensionată în ceea ce privește responsabilitatea administrativă a Bisericii, în sensul că de la legislația justiniană încoace, ierarhia bisericească a obținut tot mai multe privilegii materiale și administrative, ajungându-se de multe ori, ca episcopii, să fie priviți de către credincioși mai mult ca niște oameni cu o influență enormă și cu o putere administrativă foarte mare, în detrimentul autorității duhovnicești. Episcopul din Imperiul Bizantin ajunsese să dețină proprietăți considerabile, și depinzând și de acest factor, avea dreptul de propune avocatul orașului și responsabilul cu aprovizionarea alimentară a cetății și de-ai controla pe aceștia din punct de vedere finaciar și administrativ. Alături de notabilitățile orașului trebuia să „verifice periodic bilanțul financiar al orașului, mai exact repartiția sumelor încasate din venituri între diferite capitole de cheltuieli: construcții, aprovizionarea cu alimente, întreținerea apeductelor, termelor, porturilor, podurilor, fortificaților. [...] Episcopul e obligat să semnaleze împăratului toate situațiile în care administrarea efectuată de guvernatori este defectuoasă.” Imaginea instituției Bisericii din această perioadă, este aceea a unei organizații paralele cu administrația statală, fară a se confunda cu acesta, dar și neputând fi percepută ca autonomă și independentă față de politica oficială a statului. Pe măsură ce Imperiul Bizantin va pierde din provincii (cum sunt Egiptul, Siria, Palestina, Italia), se va observa o tendințe tot mai centralistă a Bisericii de la Constantinopol, care va deveni Biserica imperială (numită și „melkită” de către copții din Egipt), iar ingerințele politice în viața bisericească vor fi tot mai numeroase pentru a se asigura fidelitatea politicii ecleziastice, chiar și cu riscul apariției unor schisme în teritoriile ce nu mai aparțineau Imperiului. De asemenea este cunoscută și bunăstarea călugărilor și ierarhilor greci din perioada fanariotă în Þările Române.
Ne putem întreba pe bună dreptate, cum mai reușeau ierarhii să discearnă între repartiția sumelor pentru întreținerea apeductelor și împlinirea misinii care le-a fost încredințată de Dumnezeu, oare nu a spus Mântuitorul că dacă cineva găsește o comoară într-o țarină, iar dacă acesta este chiar Împărăția Cerurilor, vinde tot ce are pentru a cumpăra țarina respectivă ?
Situația de astăzi nu este cu mult schimbată, Biserica deține proprietăți destul de însemnate, case și terenuri în orașele importante, proprietăți viticole, case de odihnă, posturi de radio, fabrici de lumânări, ateliere de croitorie pentru veșmintele de cult, tipografii, librării și revendică cu insistență păduri și alte proprietății confiscate de comuniști. Sentimentul de posesie a unui bun material nu face decât să învârtoșeze pe oameni, cu cât posedăm mai mult sau cu cât răspunderea administrativă față de niște bunuri materiale este mai mare, cu atât devenim mai atașați de activitatea respectivă, și cu atât mai mult ne împiedicăm în a renunța la acestea. Vedem acest lucru și în episodul când Mântuitorul i-a spus tânărului că încă una îi mai lipsește, aceea de a-și vinde averile și de a-i urma lui, însă tânărul s-a întristat pentru că era foarte avut. În această chestiune sunt interesante câteva reflecții ale filosofului născut la Rășinari, care spune că : „Răul stă în acumulare, în posesie [...] Cel care posedă bunuri nu mai este el însuși, mai ales dacă le-a adunat chiar el; căci din cauza trudei și grijilor ce l-au costat se va lega de ele mai mult decât dacă le moștenea. Nu averile dobândite, ci averile moștenite se risipesc. Priviți mutra celui care a reușit, care a tras, vreau să spun. Nu veți descoperi la el nici cea mai mică urmă de milă.”
Poate că moștenirea modului de a gândi instituția Bisericii în raport statul, așa numita „simfonie bizantină”, l-a făcut pe Emil Cioran să exclame că: „Tot ce e teorie și instituție nu mai e viață. Biserica și teologia au asigurat o agonie durabilă lui Dumnezeu. Sau poate l-au îmbălsămat mai mult. Numai mistica i-au dat viață, de câte ori a vrut.” Desigur, din punct de vedere teologic, afirmația aceasta nu poate decât să ne revolte la gândul că Biserica i-ar fi asigurat lui Dumnezeu o agonie durabilă, însă putem constata că teoria și instituția de-vitalizează, pentru că paralizează spiritul uman prin abstracțiune și o oarecare inumanitate. Instituția oferă prin excelență mediul perfect și cadrele necesare pentru rutină și plafonare. Drama noastră, spunea Emil Cioran, este aceea că trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim. Putem să înțelegem din aceste spuse mai multe lucruri: sau că Biserica nu mai transmite un mesaj credibil, sau că nu mai reușește să seducă o anumită categorie de intelectuali datorită superficialității și rutinei anumitor slujitori ai altarului, sau că prin instituție Biserica s-a îndepărtat prea mult față de așteptările membrilor ei. Toate aceste posibile răspunsuri sunt doar pe jumătate întemeiate și foarte discutabile, sau poate că există un pic de adevăr în fiecare dintre ele.
Dacă ne gândim la birocrația care domnește pe holurile palatelor episcopale, ne putem găsi în situația ciudată de a sesiza impunerea unei distanțe artificiale creată de programul de audiențe (de tipul „Luni, Marți, 10-12” etc.), necesitatea cererilor oficiale, semnate și ștampilate corespunzător, (cu număr de intrare) la care se adaugă și senzația atmosferei de ghișeu cu încărcătura de rutină adiacentă.
Suntem frapați și de încercările recente de a exclude mirenii din Adunarea Național Bisericescă, fapt ce crează premisa creării unei super-instituții ecleziastice după modelul Vaticanului. În această instituție exclusivistă, mirenii sunt chemați să participe la slujbele bisericești, să se roage, să plătească din buzunarele lor pe slujitorii altarului, să se supună, să nu comenteze și mai important să nu întrebe nimeni cum se repartizează și cum se cheltuiesc banii Bisericii (după modelul „pray, pay and obay”). Ar fi fost frumos ca fiecare eparhie și parohie să ofere credincioșilor anual un raport detaliat al veniturilor și cheltuielilor și asta nu pentru că ar exista suspiciuni de delapidare sau de cheltuieli nejustificate (mașini scumpe de protocol, etc.) ci pentru a se realiza transparența care nu există. În general, la parohii se realizează un raport, însă foarte sumar și superficial și care nu lasă să se vadă activitatea socială a Bisericii, ci doar cheltuielile curente, salariile, refacerea trotuarului, a unui gard, etc.
Scrisoarea lui Emil Cioran arată destul de bine cum percepea acesta instituția Bisericii și misiunea unui preot, de aceea nu îi va recomanda fratelui său, Aurel Cioran, să urmeze cursurile Academiei Teologice de la Sibiu, pentru că aceste cursuri au partea lor de rutină și lipsă de dărurie, ceea ce generează asupra unui spirit entuziasmat, destul de repede un sentiment de plictiseală și dezamăgire. Totuși, această scrisoare trebuie văzută și dintr-o perspectivă diacronică, în sensul că scriitorul de limbă franceză de mai târziu, se va căi pentru că a fost așa de vehement, spunând că mai bine nu-l convingea pe fratele său să renunțe la vocația religioasă pe care o avea acesta (poate și pentru că Aurel a stat mai mulți ani în închisorile comuniste, datorită simpatiilor de dreapta).
Putem să concluzionăm că ar fi necesar o diminuare sau chiar o renunțare la birocrația bisericească și o apropiere mai umană și mai accentuată față de problemele concrete ale credincioșilor, pentru a se putea depăși distanța artificială care se crează datorită menținerii unor relații oficiale între membrii aceleași comunități de credincioși. Totodată nu trebuie uităm că un prim efect al instituționalizării Bisericii, a fost apariția titlurilor oficiale pentru ierarhie, după modelul statal, ceea ce a mărit și mai mult această distanță. Dacă nu mai reușim să ne impunem prin calitățile nostre, atunci, de cele mai multe ori, încercăm să ne remarcăm prin obținerea unor titluri și ranguri care să suplinească micimile nostre sufletești, dar dacă vrem să facem voia lui Dumnezeu, trebuie, în primul rând, să devenim mai umani și mai sinceri.


1 Emil Cioaran, Scrisori către cei de-acasă, București, editura Humanitas, 1995, p. 13.
2 Guglielmo Cavallo (coord.), Omul bizantin, traducere din italiană de Ion Mircea, Iași, editura Polirom, 2000, p. 202.
3 Emil Cioran, Caiete II, traducere din franceză de E. Marcu și V. Russo, București, editura Humanitas, 1999, p. 124.
4 Idem, Lacrimi și sfinți, București, editura Humanitas, 1991, p. 102.


Articol publicat in revista "Idei in dialog", septembrie 2009: http://www.ideiindialog.ro/articol_1028/o_biserica_prea_institutionalizata.html