Un cunoscut gânditor francez de origine română spunea la un moment dat că dacă citești o carte și aceasta nu produce o schimbare fundamentală, nu te „rănește”, ci te lasă tot așa cum erai mai înainte, acea scriere nu mai merită să fie luată în considerare. Însă se poate pune întrebarea, cum este posibil ca cineva să redacteze o lucrare, fără ca acesta să aibă talentul de a produce în sufletul cititorilor, dacă nu un cutremur de o intensă magnitudine spirituală, atunci, măcar o impresie cât de mică? Dacă ne gândim la mediul universitar, să fie de vină oare, sistemul formal, care încurajează, ba chiar îi obligă pe cei ce aspiră la un titlu universitar, să conceapă lucrări doar de dragul îndeplinirii unor criterii superficiale? Legat de această situație, profesorul Alexander Baumgarten remarca următoarele aspecte: „criteriile de promovare a profesorilor sunt strict formale și cantitative: uneori este suficientă vârsta, la care se pot adăuga niște titluri scoase la edituri de la subsolul blocului, în 2-3 exemplare, pentru a fi profesori... Este profund nefiresc ca simpla agresivitate personală și grafomania să te facă profesor”.**
Desigur, nu este corect să generalizăm, dar o astfel de constatare nu poate decât să ne pună pe gânduri și să ne determine să filtrăm cu acrivie lecturile ce ne sunt propuse de diferiți autori, mai mult sau mai puțin înzestrați cu talentul amintit. Însă, nu doar mediul universitar poate fi bănuit de infecție cu virusul grafomaniei, acesta se regăsește cu multă generozitate în cele mai variate domenii și preocupări omenești, pornind de la mass-media (unde așa-zișii analiști își dau cu părearea în toate privințele) până la recentele biografii ale Copilului Minune, Irinel Columbeanu și Andreea Esca. Cum putem să ne descurcăm în această junglă de apariții editoriale, al cărei scop pare să fie doar profitul și creșterea volumului de vânzări ? Discernământul alegerii unei cărți poate să fie obturat de strălucirea unei coperți, de renumele unei edituri sau de un titlu șocant, care atrage atenția. Spectacolul zgomotos care însoțește lansarea unei cărți de astăzi contrastează puternic cu discreția anticilor, care impresionau atât prin calitatea scrisului cât și prin claritatea ideilor, și care, deși nu aveau tiraje nebunești, provocau o intensă vibrație sufletească.
Aparițiile de pe piața editorială românească nu sunt la mare căutare de către traducătorii din vestul Europei sau dincolo de ocean, nu mai vorbind de faptul că, dacă ne raportăm iarăsi la mediul universitar, s-a respins vehement ideea nu demult, ca acordarea de grade universitare să se facă în funcție de relevanța studiilor și articolelor în revistele de referință din străinătate. Cu toate acestea, dacă dorim să nu alegem o carte ce s-a scris din ambiție, din orgoliu sau dintr-o necesitate formală, trebuie să ne gândim mereu la scopul fundamental al unei cărți, și anume acela de trezi cititorul la o altă realitate decât experiența cotidiană.


* Mania scrisului (lat.) – Iuvenalis, Satirae, 7, 52. Cuvintele se referă la patima unora de a scrie pentru a fi flatați, chiar dacă nu realizează vreun câștig prin scrisul lor. Apud Virgil Matei, Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate, București, editura Scripta, 1998, p. 290.
** Alexander Baumgarten, Filosofie și profesionalitate”, articol publicat în revista „Idei în dialog”, anul III, nr. 2 (17), februarie 2006, p. 25.