„Continua Cunoaștere a Sinelui Suprem, înțelegerea rostului cunoașterii adevărului – aceasta este Cunoașterea; ceea ce este altfel decât aceasta se numește necunoaștere. Îți voi dezvălui obiectul Cunoașterii, pe care cunoscându-l se dobândește nemurirea; este supremul Brahmān, fără de început, despre care se spune că nu este nici Ființa, nici Neființa” .



Gândirea omenescă a căutat de-a lungul timpului să explice ce se află dincolo de existența materială a lucrurilor, găsind în sens nenumărate soluții religioase și mai apoi filosofice de înțelegere a lumii și de raportare la transcendență. Lucrarea de față își propune să creioneze asemănările evidente între astfel două soluții, și anume gândirea antică indiană a hinduismului, și idealismul hegelian.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel s-a născut la Stuttgart pe 27 august 1770, dintr-o familie ce s-a mutat în secolul al XVI – lea de pe proprietățile de la Steiermark și Kärnten ce aparțineau lui Ferdinand al II – lea, la Württenberg, mai exact la Großbottwar, o așezare viticolă șvăbească .
Necazurile nu i-au ocolit familia viitorului filosof german, pentru că un frate mai mic, Georg Ludwig, va muri în campania militară din Rusia, fiind ofițer, iar sora sa, Christiane, se va îmbolnăvi de nervi, iar în 1832, se va sinucide. În ceea ce-l privește pe Georg Wilihelm, viața îi va hărăzi un parcurs mai deosebit, va studia la Seminarul teologic protestant din Tübingen, fiind coleg cu F. Hõlderlin și F.W.J. Schelling, preocupându-se în mod deosebit de autorii antici greci și romani. Atunci când va absolvi gimnaziul își va susține bacalaureatul cu o temă interesantă: „Starea jalnică a artelor și științelor sub dominația otomană” (Der verkümmerte Zustand der Künste und Wissenschaften unter den Türken), prin care voia să arată că era mai bine să studiezi la Stuttgart, unde, spre deosebire de sistemul educațional din Turcia, învățământul era în plină dezvoltare, acest lucru datorându-se pe de o parte ducelui Carol, iar pe de altă parte cadrelor didactice cărora le va aduce și o frumoasă elogie .
La Universitatea din Tübingen, studiază teologia, aici, colegii săi nu observă la Hegel vreo urmă de genialitate, de aceea surprinza va fi cu atât mai mare pentru ei când vor auzi de celebriatatea acestuia, peste ani. Nu-i plăceau călăritul, nici scrima, care erau sporturi la modă în acea vreme, iar fetele nu se arătau prea interesate de el pentru că se îmbrăca neglijent, iar pentru că era mai greoi, colegii îi spuneau „bătrânul”, iar un prieten, Fallot, îi va desena în caietul de amintiri o caricatură ce reprezenta un cocoșat cu un baston, cu următoarea mențiune: „Dumnezeu să-l ajute pe acest bătrân !” .
După susținerea tezei de magistru în Teologie, în 1790, va deveni profesor particular la Berna și Frankfurt, și în 1801 dobândește titlul de docent cu o lucrare scrisă în germană și rezumată în latină, cu titlul De orbitis planetarum, în care se critica metoda Kepler-Newton a științelor naturii.
Este numit în 1808 ca rector al gimnaziului din Nürenberg, iar în 1811, la patruzeci și unu de ani se căsătorește cu o fată de douăzeci de ani, Marie, cu care va avea trei copii, și încă unul nelegitim, pe care, soția lui Hegel, fiind destul de înțelegătoare, l-a primit în casă. Din 1818, va preda la Berlin unde îl va întâlni pe Arthur Schopenhauer, care dorea să țină o prelegere despre „întreaga filosofie, adică despre învățătura asupra esenței lumii și a spiritului omenesc”, și care considera că cel mai potrivit ar fi să-și țină cursurile exact în orele în care și Hegel era la clasă. Însă s-a dovedit că Schopenhauer l-a subestimat pe Hegel pentru că cel din urmă era audiat de peste două sute de studenți, pe când Schopenhauer abia a adunat cinci studenți .
Tot la Berlin va avea și o confruntare cu Biserica Catolică pentru că va ironiza la cursuri doctrina catolică a transsubstanțierii, spunând că dacă un șoarece va mânca o ostie sfințită, atunci, conform doctrinei catolice el ar primi trupul Domnului și lumea ar trebui să se roage la el și să-l cinstească. Biserica Catolică protesteză și cere ca statul să facă dreptate, dar Hegel se apără spunând că el, ca luteran, trebuie să dezvăluie idolatria papală în fața studenților săi .
G.W.F. Hegel a murit într-o zi de luni, pe 14 noiembrie 1831, fiind diagnosticat că era bolnav de holeră.
Cele mai importante lucrări hegelieine sunt: Fenomenologia spiritului (1807), Știința Logicii (1812-181), Enciclopedia științelor filosofice (1817,1827, 1830), Princiipile filosofiei dreptului (1821), iar dintre lucrările redactate de studenții săi și publicate postum Prelegeri de istorie a filosofiei, Prelegeri de filosofia istoriei, Prelegeri de filosofia religiei, Prelegeri de estetică.
Influența lui Hegel asupra filosofiei secolelor următoare este incontestabiă, încât s-a ajuns să se spună că ”de un secol, Hegel se află la originea a tot ceea ce este mare în filosofie” (Maurice Merleau-Ponty) și că cine aspiră la un sistem filosofic măreț trebuie să-și recunoască originea hegeliană. Sistemul filosofic hegelian este conturat cel mai bine în Enciclopedia științelor filosofice, unde ne este prezentată devenirea spiritului absolut, realizarea de sine însăși, și importanța cunoașterii spiritului finit, sau subiectiv, care „trebuie înțeles ca o realizare a ideii” .
Astfel trebuie înțeles îndemnul delfic „cunoaște-te pe tine însuți” – crede Hegel, nu ca pe o poruncă a unei puteri străine omului, ci ca pe o împlinire a legii proprii a absolutului, căci: „toată acțiunea spiritului nu este, prin urmare decât o luare în posesie de sine, și scopul oricărei științe adevărate este numai acela ca, în tot ce există în cer și pe pământ, spiritul să se recunoască pe sine însuși” . Dacă acesta este sensul lumii și al cunoașterii omenești, se poate pune întrebarea dacă Hegel credea că universul întreg cu tot ceea ce există în el ar putea constitui un fel de entitate conștientă, și dacă ideea absolută este tot una cu Dumnezeu.
Specialiștii în filosofia lui Hegel sunt derutați de faptul că, la prima vedere sistemul hegelian ar avea toate elementele specifice panteismului, care identifică lumea cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, că există posibilitatea ca Hegel să fi fost ateu, pentru ca așează filosofia deasupra religiei ca mod de a înțelege ideea absolută, de exempolu, Benedetto Croce spune despre filosofia hegeliană că este „radical lipsită de religiozitate, pentru că nu se mulțumește să se opună religiei sau să o așeze alături de sine, ci dizolă religia în sine și se substitue pe sine acesteia.” Există și o a treia variantă de interpretare, cea a lui Robert Whittermore, care a susținut că Hegel ar fi fost „panenteist” (în limba greacă veche ar însemna „totul în Dumnezeu”), aceasta exprimă faptul că Dumnezeu este mai mult decât universul, care ar fi doar o parte, iar Dumnezeu este întregul, astfel s-ar putea interpreta necesitatea Spiritului Absolut de a se manifesta în lume progresând în timp spre comprehensiunea-de-sine.
În tratarea subiectului despre devenirea Spiritului Absolut în istorie, este important de menționat, că această devenire nu se întâmplă plat, fără contradicții, ci se petrece într - o mișcare dialectică. Ce este devenirea ? Devenirea ființei presupune trei momente importante: teza cum că există ființa, antiteaza cum că ființa se transformă în neant, și sinteza acestora, cum că ființa și neantul sunt în același timp opuse și identice, iar devenirea ar consta în contopirea și totodată diferențierea uneia de cealaltă: „devenirea este primul gând concret și, prin aceasta, primul concept, pe când ființa și nimicul sunt abstracții goale. Când vorbim despre conceptul ființei, acesta nu poate consta decât în aceea că este devenire; căci, ca fiiință, ființa este nimicul gol; ca nimic însă, ființa goală. În ființă avem deci nimicul și în aceasta ființa; această ființă însă, care în nimic rămâne la sine, este devenirea. Din unitatea devenirii nu trebuie omisă deosebirea, căci, fără aceasta, ne-am întoarce din nou la ființa abstractă. Devenirea este numai punerea a ceea ce este ființa potrivit adevărului ei.”
Revenind la problema Spiritului Absolut hegelian, ne-am putea întreba care sunt sursele de inspirație pe care le-a folosit filosoful german, aceasta dacă ne-ar fi permis să-l luăm la întrebări pe „interpretul absolutului”. Jacques D' Honds crede că pretenția lui Hegel de a se considera drept purtător de cuvânt al Absolutului este exorbitantă: „Adevărul lucrurilor știe întotdeauna să-și croiască drum până la conștiința oamenilor și, de această dată, el l-a ales pe un anume Hegel pentru a deschide calea. În același timp, prezunția filosofului pare exorbitantă: el se crede a fi îndreptățitul purtător de cuvânt al poporului său, al epocii sale, al unei etape din istoria Spiritului lumii, al absolutului”. Nu numai că Hegel se simte îndreptățit să vorbească despre Spiritul Absolut al lumii, dar consideră că într-acolo a ajuns încât gândirea sa concide cu gândirea absolutului, iar el nu vrea decât să fie fidel acestei gândiri.
Poate că nici un alt filosof german nu s-a preocupat așa de mult ca Hegel despre importanța filosofiei istoriei, acestă importanță este dată în primul rând de faptul că Dumnezeu, Ideea supremă, cârmuiește lumea, iar împlinirea planului său, constituie istoria universală, iar în al doilea rând de faptul că putem considera devenirea istoriă a lumii cu toate etapele ei, ca pe o odisee a Spiritului Absolut, care trebuie să se întoarcă în sine însuși, după ce mai înainte a ieșit din sine pentru a se îmbogăți, iar noi suntem responsabili de acestă devenire în aceași măsură în care suntem participanți în lume.
Nu foarte mulți comentatori s-au aplecat asupra unui capitol foarte important din Prelegeri de filosofia istoriei, care tratează despre India, și unde ni se înfățișează “spectacolul lui Dumnezeu în delirul reveriei sale. Într-adevăr, nu este vorba de reveria unui subiect empiric, cu personalitatea sa bine definită, pe care de fapt nu face decât să și-o reveleze, ci este vorba de reveria a însuși spiritului nelimitat”. Sunt foarte interesante aspectele pe care le observă chiar Hegel, și anume că gândirea antică indiană aduce foarte mult cu un panteism generalizat în care divinul este pentru sine schimbător și nestatornic, iar “în cadrul acestei îndumnezeiri universale a tot ce este finit și, odată cu ea, a deprecierii divinului, reprezentarea întrupării omenești, a încarnării lui Dumnezeu, nu mai este o ideea prea importantă. Papagalul, vaca maimuța, etc, sunt și ele încarnări ale lui Dumnezeu, fără a deveni însă prin aceasta superioare naturii lor.” Inconsistența și imprecizia termenilor par să apropie foarte mult gândirea lui Hegel de sistemul religios indian, cel puțin dintr-un punct de vedere al spiritului. Există niște asemănări evidente între cele două sisteme, iar dacă ne gândim la posibilitățile de interpretare pe care le aduce Mircea Eliade hinduismului în general și Brahmān-ului în special, ne putem gândi foarte serios la faptul că Hegel, nu s-a limitat doar să elogieze și să aprecieze India, ci chiar s-a folosit copios de multe elemente pentru a-și construi grandiosul sistem filosofic.
În filosofia hindusă Ființa Primordială, este nelimitată și eternă, fiind totodată Unu și Tot, „creator” și „Domn” al lumii, fiind chiar identificată cu Universul. Cel mai răspândit nume al acestei entități este cel de Brahmān, și care deși de natură spirituală, cuprinde lumea întreagă, însă în același timp, în mod paradoxal, este „ātman-ul (sufletul) meu în inimă, mai mic decât o sămânță de orz, decât un grăunte de muștar, și totuși mai mare decât pământul, mai mare decât atmosfera, mai mare decât aceste lumi.” Chiar și Hegel sesizează în Prelegerile sale de filosofie a istoriei că „Brahmān însuși este unitatea substanțială a tot ce există. Suprema condiție religioasă a omului este deci ca el să se ridice până la Brahmān. Dacă întrebi un brahman ce înseamnă Brahmān, el va răspunde: dacă mă retrag înăuntrul meu și zăvorăsc toate simțurile ce mă leagă cu exteriorul, pronunțând în sinea mea silaba Om, acesta este Brahmān”. Despre modalitatea cunoșterii și a înțelegerii Brahmān-ului, și a Spiritului Absolut hegelian, în cele două accepțiuni, există de asemenea câteva asemănări evidente: dacă pentru Hegel scopul suprem al vieții constă în cunoașterea Spiritului Absolut, care, este cea mai înaltă posibilă și cea mai grea, același lucru se poate spune și despre un adept hindus care citește Bhagavad-Gītā, pentru că „continua Cunoaștere a Sinelui Suprem, înțelegerea rostului cunoașterii adevărului – aceasta este Cunoașterea; ceea ce este altfel decât aceasta se numește necunoaștere. Îți voi dezvălui obiectul Cunoașterii, pe care cunoscându-l se dobândește nemurirea; este supremul Brahmān, fără de început, despre care se spune că nu este nici Ființa, nici Neființa” .
Hegel remarca în Prelegerile de filosofia istoriei că gândirea indiană “are multe corelații cu alte zone ale istoriei universale”, și că limba sanskrită stă la baza tuturor formelor în care au evoluat limbile din Europa, “India este de asemenea punctul de iradiere al întregii lumi apusene” ; se știe astăzi faptul că popoarele Europei (indo-europene) au emigrat de undeva din zona Indiei, și că au păstrat nu numai rădăcina comună a limbilor, ci și modalități asemănătoare de a se raporta la realitatea transcendentă a lumii.
O diferență semnificativă pe care o remarca Hegel că ar exista între India și Europa ar fi aceea că indienii nu realizează că, spiritualul este un conținut al conștiinței, și crezând că esența lui Dumnezeu nu este o substanță universală a acțiunlor omenești, însă textele din Bhagavad-Gītā (destul de neclare) ar lăsa să se înțelegă faptul că “Supremul Stăpân Divin sălășluiește la fel în toate ființele”, iar cel care „descoperă că diversitatea ființelor este Unitatea, și că numai acesta se fărâmițează, atunci se apropie de Brahmān”.
În concluzie, se poate afirma faptul că există elemente comune între sistemul filosofic hegelian și gândirea hindusă, cum ar fi identitatea paradoxală dintre ființă și neființă, sau prezența unei entități transcendente în lume și puternicul sentiment al participării individului la devenirea acesteia, posibilitatea cunoșterii infinite, importanța cunoșterii de sine și sensul acesteia, etc., deși, Hegel încearcă să se detașeze de aceste rădăcini susținând că „expansiunea elementului indian are un caracter preistoric”, și nu constituie o etapă esențială în istoria spiritului , cu toate că recunoște importanța răspândirii popoarelor din India.
„Secretarul Absolutului” se aventurează prea mult cu pretențiile sale de cunoaștere a Absolutului fiind „ferm convins că este posibilă cunoșterea absolutului prin el însuși” , asemenea pretenții nu s-au mai ridicat în istorie de la Iisus Hristos, dar poate că Spiritul Absolut mai are și momente de slăbiciune.




1 *** Bhagavad-Gītā, traducere din limba sanskrită, studiu introductiv, comentarii și note de Sergiu Al-George, București, editura Herald, s.a., p. 153.
2 Franz Wiedmann, G.W.F. Hegel, traducere din germană de V. Poenaru, București, editura Teora, 1998, p. 7.
3 Ibidem, p. 13.
4 Ibidem, p. 17.
5 Rüdiger Safranski, Schopenhauer și anii să lbatici ai filosofiei, traducere din germană de Daniel Necșa, București, editura Humanitas, 1998, p. 267.
6 Ibidem, p. 272, și la F. Wiedmann, op. cit., p. 93, sqq.
7 Jacques D' Honds, Hegel și hegelianismul, traducere din limba germană de N. Râmbu, Iași, editura Polirom, 1998, p. 21.
8 G.W.F. Hegel, Enciclopedia Științelor Filosofice, partea a III - a, Filozofia spiritului, traducere din limba germană de Constantin Floru, București, editura Academiei R.S.R., 1966, p. 6.
9 Ibidem, p. 6.
10 Peter Singer, Hegel, traducere din engleză de Cătălin Avramescu, București, editura Humanitas, 1996, p. 138.
11 Ibidem, p. 139, sq.
12 G.W.F. Hegel, Enciclopedia Științelor Filosofice, partea I, Logica, traducere din limba germană de D.D. Roșca, Virgil Bogdan, C. Floru, Radu Stoichiță, București, editura Humanitas, 1995, p. 166.
13 Jacques D' Honds, op. cit., p. 31.
14 Ibidem, p. 35.
15 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, traducere din germană de P. Drăghici, București, editura Humanitas, 1997, p. 134, sq.
16 Ibidem, p. 136.
17 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, traducere din franceză de Cezar Baltag, București, editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 156.
18 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei…, p. 143.
19 *** Bhagavad-Gītā, traducere din limba sanskrită, studiu introductiv, comentarii și note de Sergiu Al-George, București, editura Herald, s.a., p. 153.
20 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei…, p. 137.
21 Ibidem, p. 152.
22 *** Bhagavad-Gītā, XIII, 27-30, ediția citată, p. 157.
23 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei…, p. 137.
24 Jacques D' Honds, op. cit., p. 31.
25 Ibidem, p. 31.