Mă umilește...

Mă umilește această rotunjime diamantină a picăturii de rouă.Mă umilește sfiiciunea firului de iarbă.Desăvârșita lui simplitate. Existența lui atât de plăpândă.
Mă umilește mugetul dușmănos al oceanului pe care plutim în neștire.Frământarea nătângă, fără rost și fără istov,a valurilor.
Mă umilește sfâșierea căprioarei de către lup.
Mai mult decât toate,mă umilesc însă, tăcerile unor oameni.A fratelui meu,a prietenului meu,cel care fuge de mine.Mă umilește tăcerea Sfinxului. A criticului. A judecătorului. A vecinului.A lui Dumnezeu.Da! Asta mai mult decât toate.Pentru că El tace orgolios când îl întreb despre existența răului în lume.Tace Dumnezeu.Tace,umilindu-mă peste măsură
Suferința ta în adâncuri o simt,umilitoare.Plecarea ta, - vai! - ,și mai mult.Mult prea mult.Covârșitor de mult.Umilitor de mult.
Mă umilește zâmbetul acestui orb pe care îl întâlnesc zilnic în drumul meu spre stația de autobuz.
Mă umilește liniștea împăcată a acestui muribund.
Mă umilește indiferența cerului înstelat și trufașa imensitate a spațiilor siderale.
Mă umilește în chip chinuitor slăbiciunea picioarelor tale.Scheletul tău tot mai la vedere.Mâna ta descărnată.Gemetele tale tot mai firave.
Mă umilește necruțătoarea ospitalitate a pământului.Cărbunele nopții.
Mă umilește neputința mea.Neputința ta.Neputința noastră,a tuturora, în fața implacabilului Drum fără Întoarcere..
Mă umilește,înainte de toate,marea și pieritoarea Frumusețe a lumii
cuprinsă
în această rotunjime
diamantină
a picăturii de rouă.