agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-27 | [This text should be read in romana] |
Dacă în ultimul timp se vorbește mult de o a treia cale, calea de mijloc, e deoarece concepțiile de tip binar și-au demonstrat insuficiența. Și cu toate acestea, cum să spui că necesitatea nu e opusul libertății, că determinismul nu contrazice liberul arbitru fără a erija paradoxul în principiu explicativ ?
ÃŽn rândurile ce urmează, îmi propun să arăt că, în realitate, necesitatea nu se opune libertății, că determinismul, nici el, nu contrazice liberul arbitru, că paradoxul e aparent. Dar să vedem mai întâi dacă faptele confirmă libertatea noastră de acÈ›iune. Un profesor X e liber să pună 2 È™i 3 la o clasă întreagă de elevi sau să vorbească la oră despre nepotul din America când are de predat economia Americii? Un elev X e liber să nu vină la scoală, È™i dacă vine, e liber să vorbească în bancă toată ora ? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, de vreme ce există astfel de profesori È™i astfel de elevi. Dar poate că întrebarea ar trebui formulată altfel. De ce profesorul X pune 2 È™i 3 la o întreagă clasă de elevi ? Pentru că nici un elev nu È™tie lecÈ›ia, am fi noi tentaÈ›i să răspundem. Ori nu e aÈ™a, dat fiind că într-o situaÈ›ie asemănătoare, alÈ›i profesori procedează altfel. De fapt, nu necunoaÈ™terea lecÈ›iei de către elevi e în cauză ci modul în care profesorul X o percepe. Cauza e deci interioară, fapt ce ne îndreptățeÈ™te să spunem că actul profesorului X e liber. Dar elevul X de ce nu e atent la oră ? Pentru că lecÈ›ia È›inută de profesorul Y îl plictiseÈ™te, am putea noi spune. Numai că lecÈ›ia e una È™i plictiseala e alta. Dovadă e faptul că aceeaÈ™i lecÈ›ie e urmărită cu interes de alÈ›i elevi. De unde rezultă că nici de data aceasta cauza nu e exterioară, nu e deci lecÈ›ia, ci modul în care elevul X o receptează. De unde rezultă de asemenea că noi nu acÈ›ionăm în acord cu situaÈ›ia în care ne aflăm, ci în acord cu modul în care o receptăm. Dovadă : nu o dată acÈ›ionăm greÈ™it. La cele spuse, se poate obiecta că elevul X nu a venit de bunăvoie la È™coală, ci constrâns de părinÈ›i. ÃŽntrebarea în acest caz e de ce acelaÈ™i gen de constângere nu a acÈ›ionat asupra elevului Z, de exemplu, care continuă să nu vină la scoală ? Nu pentru că acÈ›iunea părinÈ›ilor nu o explică pe cea a copiilor ? Trebuie deci admis că între cele două acÈ›iuni se interpune modul în care copiii au perceput constrângerea, È™i că ei au acÈ›ionat diferit pentru că au avut o percepÈ›ie a constrângerii diferită. Rolul exemplului care urmează e de-a arăta că problema în discuÈ›ie nu ne priveÈ™te numai pe noi oamenii, ci orice ființă È™i lucru din natură. Să presupunem astfel că un individ Z trage cu putere de un copac È™i că apoi cu, cu o forță egală , trage de o tufă de iarbă. ÃŽn al doilea caz, se va trezi aruncat la pământ. De ce ? Pentru că acÈ›iunea de sens contrar exercitată de copac È™i respectiv de tufa de iarbă nu e egală, cum spune Newton, cu forÈ›a de tracÈ›iune a individului Z, între cele două acÈ›iuni interpunându-se forÈ›a de reacÈ›ie a copacului È™i respectiv a tufei de iarbă. Ori tocmai această forță explică de ce copacul rezistă È™i tufa de iarbă cedează. Iată cum stau lucrurile mai exact: RezistenÈ›a opusă de copac e egală cu forÈ›a sa de reacÈ›ie È™i mai mare decât forÈ›a de tracÈ›iune a individului X pe când rezistenÈ›a opusă de tufa de iarbă este egala cu forÈ›a sa de reacÈ›ie È™i mai mică decât forÈ›a de tracÈ›iune a individului X. ÃŽn accepÈ›ia curentă, reacÈ›ia e un act de sens contrar. Ori, după cum am văzut, un act nu-l explică pe un altul. NecunoaÈ™terea lecÈ›iei de către elevi nu explică notele puse de profesorul X. Modul în care profesorul Y îsi face ora nu explică neparticiparea elevului X la oră. Gestul individului Z nu explică rezistenÈ›a copacului È™i lipsa de rezistență a tufei de iarbă. Am mai putea adăuga că urcarea unei trepte de către un individ Y nu e urmată în mod necesar de urcarea altei trepte, acest individ putând la fel de bine coborî treapta pe care tocmai a urcat-o, sau că proferarea de către individul Z a unei insulte la adresa individului Y nu e urmată în mod necesar de o insultă proferată de individul Y la adresa individului Z. Și exemplele pot continua fără ca o singură excepÈ›ie să poată infirma afirmaÈ›ia după care un act nu îl explică pe un altul. Și e normal să fie astfel, dacă avem în vedere că actul, care e miÈ™care È™i se înscrie în timp, nu poate fi la originea altei miÈ™cări, la originea acesteia fiind doar schimbarea care s-a produs în spaÈ›iu. ÃŽn condiÈ›iile date, survine cunoscutul tip de întrebare fără răspuns : ce a fost mai întâi, miÈ™carea sau schimbarea ? Dar dacă timpul È™i miÈ™carea în timp sunt una, È™i la fel spaÈ›iul È™i schimbarea în spaÈ›iu, a te întreba ce a fost mai întâi, miÈ™carea sau schimbarea e totuna cu a te întreba dacă timpul a precedat spaÈ›iul sau invers, ceea ce e absurd. Trebuie deci căutat nu atât începutul a tot cât principiul care guvernează acest tot. Avansez, în acest sens, ipoteza unei reacÈ›ii care nu urmează actului, ci e simultană cu acesta, È™i care e deci locală spre deosebire de act care e temporal. Pentru a demonstra existenÈ›a pe care o postulez, revin la cazul copilului care, constâns de părinÈ›i, se duce la È™coală È™i la cel asupra căruia constrângerea exercitată de părinÈ›i a rămas fără efect, È™i voi presupune că părinÈ›ii, È™i într-un caz È™i în altul, au spus copiilor acelaÈ™i lucru : că ei trebuie să se întreÈ›ină singuri de aici înainte, de vreme ce È™coala nu le mai spune nimic. Amintesc că am explicat mai sus comportamentul diferit al celor doi copii prin perceperea diferită a constângerii exercitate de părinÈ›i. Nu am spus însă nimic despre modul în care apare diferenÈ›a de percepÈ›ie. Pentru aceasta să vedem cum s-a stabilit ultima relaÈ›ie dintre părinÈ›i È™i copii. Prin mijlocirea vorbelor rostite de părinÈ›i È™i auzul acestor vorbe de către copii, desigur, căci dacă vorbele nu ar fi fost rostite, relaÈ›ia nu s-ar fi putut stabili, după cum relaÈ›ia nu s-ar fi putut stabili nici dacă vorbele n-ar fi fost auzite. Cauza e prin urmare dublă. Problema e că mecanismul auzului, atât cât e cunoscut până-n prezent, nu explică modul în care apar diferenÈ›ele în percepÈ›ia aceluiaÈ™i lucru È™i, în plus, eludează distincÈ›a dintre a auzi È™i a asculta¹. Ori dacă putem spune că cei doi copii fac ceva ascultând ce le spun părinÈ›ii nu putem spune că ei fac ceva auzindu-i. Și aceasta deoarece, dacă-i ascultă vorbind, în mod necesar îi È™i aud, pe când, dacă-i aud, sunt liberi de a-i asculta în continuare sau de a nu-i mai asculta. Voi spune deci că a auzi e o reacÈ›ie necesară È™i involuntară, pe când a asculta e un act voluntar È™i liber. Și într-adevăr, ne putem impune să facem sau nu un lucru, dar nu ne putem impune să-l simÈ›im sau nu, nici să-l simÈ›im într-un anumit fel mai curând decât un altul. Revenind la relaÈ›ia dintre părinÈ›i È™i copii, voi spune că aceasta s-a stabilit între vorbele părinÈ›ilor si datele copiilor în momentul în care părinÈ›ii rosteau aceste vorbe, È™i anume bunăstarea È™i sentimental pe care aceasta îl genera în cazul primului copil, privaÈ›iunile cu starea pe acestea o induceau în cazul celui de-al doilea. Rezultatul acestei relaÈ›ii va fi sentimentul de disconfort în cazul primului copil, indiferenÈ›a în cazul celui de-al doilea. DiferenÈ›a apare deci prin punerea în relaÈ›ie a aceloraÈ™i vorbe cu alte date. Iar punerea în relaÈ›ie se realizează prin reacÈ›ie. Dacă acceptăm acum că vorbele părinÈ›ilor sunt manifestări ale acestora È™i că starea de confort indusă de bunăstare È™i respectiv cea de abandon provocată de privaÈ›iunile de tot felul sunt datele celor doi copii, putem spune că relaÈ›ia s-a stabilit È™i într-un caz È™i în altul între o manifestare È™i un dat, È™i că rezultatul e un dat nou: starea de disconfort în cazul primului copil È™i cea de indiferență în cazul celui de-al doilea. Ori tocmai reacÈ›ia face ca prezenÈ›a a ceva în timp să devină simultan o prezență în spaÈ›iu. Datorită relaÈ›iei dintre vorbele părinÈ›ilor È™i datele copiilor în momentul rostirii acestor vorbe, copiii înÈ™isi au devenit alÈ›ii, s-au schimbat. ReacÈ›ia explică astfel de ce, de la un moment la altul, noi suntem alÈ›ii, diferiÈ›i de cei care am fost. Dar cum, pe de altă parte, noi ne manifestăm în limitele acestui altul care am devenit între timp, în actele noatre noi suntem întotdeauna noi înÈ™ine. Astfel se poate spune că reacÈ›ia este principiul diferenÈ›ei ca dat în spaÈ›iu pe când actul este principiul manifestării în timp ca identitate. ÃŽn acord cu cele spuse, consider că orice senzaÈ›ie, percepÈ›ie, stare, sentiment este un dat a cărui cauză e dublă : o manifestare exterioară È™i un dat interior. Și iată acum de ce voinÈ›a noastră nu e liberă, pe când actele care decurg din ea sunt libere ! Pentru că voinÈ›a depinde de relaÈ›ia noastră cu lumea, mai exact, depinde de reacÈ›ia de compatibilitate sau de incompatibilitate dintre o manifestare exterioară È™i un dat al nostru interior. AÈ™a se explică de altfel de ce ne dorim un lucru ; pentru că manifestările lui sunt compatibile cu datele noastre. Și nu îl dorim în caz contrar. Mai mult, ne dorim acel lucru mai mult sau mai putin după cum compatibilitatea dintre datele noastre È™i manifestările acelui lucru e mai mică sau mai mare. Și vom acÈ›iona în consecință. Adică în acord cu voinÈ›a noastră. ÃŽn mod obiÈ™nuit, distingem între plăcere È™i obligaÈ›ie, între ceea ce facem pentru că ne place È™i ceea ce facem pentru că nu avem încotro. Vom spune astfel că elevului X nu-i plăcea să meargă la scoală, dar că s-a dus până la urmă pentru că n-a avut încotro, că elevului Y nu-i plăcea nici lui să meargă la È™coală , dar că până la urmă a făcut ce i-a plăcut. ExplicaÈ›ia corectă e de fapt următoarea : Elevul X nu mergea la È™coală pentru că nu avea chef, dar nu avea chef nici să se priveze de sprijinul părinÈ›ilor, È™i dintre cele două porniri a învins cea mai puternică. ÃŽn cazul elevului Z, teama de-a pierde sprijinul părinÈ›ilor era prea slabă pentru a contracara dorinÈ›a lui de-a nu merge la È™coală. Concluzia : Fiecare din cei doi elevi a făcut ce a vrut, dar ce a vrut fiecare n-a depins doar de el, ci de relaÈ›ia dintre el È™i părinÈ›ii lui, dintre el care nu avea chef să meargă la scoală È™i atitudinea pe care au adoptat-o părinÈ›ii. ToÈ›i ne simÈ›im împovăraÈ›i de obligaÈ›ii, È™i chiar victime ale datoriei. De fapt, nu acceptăm obligaÈ›iile decât pentru că vrem să trăim cu ceilalÈ›i. De fapt, nu acceptăm decât obligaÈ›iile societății în care vrem să trăim. Ne supunem reglemetărilor din învățământ, sau comerÈ›, sau din sectorul sanitar pentru că vrem să avem un loc de muncă în învățământ, sau în comerÈ›, sau în sectorul sanitar. Ne supunem legilor nescrise ale mafiei pentru că privilegiile pe care ni le garantează ne ispitesc. Banalele reguli de circulaÈ›ie, le luăm în seamă pentru că vrem să ajungem întregi acasă. Iar dacă, în calitate de copii, facem voia părinÈ›ilor, È™i, în calitate de părinÈ›i, intrăm în voie copiilor, e pentru că avem nevoie unii de alÈ›ii. Constângerile de care ne plângem sunt în realitate poliÈ›ele noastre de asigurare, datoria a cărei victime am fi, e de fapt creditul nostru social, iar obligaÈ›iile nu numai că le acceptăm, dar ni le È™i impunem, pentru a forÈ›a respectul, recunoaÈ™terea celorlalÈ›i. ÃŽntr-un cuvânt, noi nu facem decât ce vrem, dar ce vrem nu depinde de noi, ci de gradul nostru de compatibilitate cu lumea în care trăim. Și din această lume face parte È™i piatra în care, dacă nu lovim cu piciorul de două ori, e « din respect » fată de picior. ÃŽn mod obiÈ™nuit, mai distingem între a vrea un lucru È™i a-l putea avea sau între a vrea să faci un lucru È™i a-l putea face. Să presupunem că vrem să dormim, dar că, în acelaÈ™i timp, vrem să scriem la calculator o lucrare. Dacă ne culcăm, vom spune că am vrut să terminăm lucrarea, dar n-am putut. Dacă terminăm lucrarea, vom spune că am avut voință. ExplicaÈ›ia corectă e următoarea: ne-am culcat pentru că nevoia noastră de somn era mai mare decât dorinÈ›a de-a termina lucrarea È™i am terminat lucrarea pentru că dorinÈ›a de-a o termina era mai puternică decât nevoia de somn. ÃŽn general, când spunem că vrem să facem un lucru, dar nu putem, înseamnă că de fapt vrem altceva mai mult. ConÈ™tient, dar mai mult inconÈ™tient, pentru că nimic nu e mai mai voluntar decât inconÈ™tientul nostru. Iar, dacă dorinÈ›ele noatre nerealizate au întotdeauna ceva îndoioșător e pentru că ele n-au fost niciodată suficient de mari. Eu, de exemplu, mi-am dorit întotdeauna o croazieră pe Mediterana. De ce nu mi-am realizat dorinÈ›a ? Pentru că n-am putut ? Nu! Pentru că de fiecare dată mi-am dorit altceva mai mult. ÃŽn concluzie voinÈ›a noastră nu depinde de noi, ci de relaÈ›ia dintre factorii de mediu È™i datele noatre. Această relaÈ›ie, care e de compatibilitate sau incompatibilitate, se stabileÈ™te în mod necesar È™i involuntar. Actele care decurg din voinÈ›a noastră sunt însă libere. Și sunt libere tocmai pentru că decurg din voinÈ›a noastră. Știm cu toÈ›ii ca lumea prezentă în timp e pentru noi prezentă în spaÈ›iu. Ori această dublă prezentă nu se poate explica fără existenta alături de actul temporal al unei reacÈ›ii locale simultană cu actul. ExistenÈ›a acestei reacÈ›ii ne permite să vorbim de o a treia cale între necesitate È™i libertate, între determinism È™i liberul arbitru. Collegium, Antologie de lucrări È™tiinÈ›ifice, 2001 ¹ DistincÈ›ia dintre a auzi È™i a asculta este cea dintre a simÈ›i ceva È™i a face ceva, È™i în general, dintre a reacÈ›iona la ceva È™i a acÈ›iona asupra a ceva. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy