Dacă în ultimul timp se vorbește mult de o a treia cale, calea de mijloc, e deoarece concepțiile de tip binar și-au demonstrat insuficiența. Și cu toate acestea, cum să spui că necesitatea nu e opusul libertății, că determinismul nu contrazice liberul arbitru fără a erija paradoxul în principiu explicativ ?
În rândurile ce urmează, îmi propun să arăt că, în realitate, necesitatea nu se opune libertății, că determinismul, nici el, nu contrazice liberul arbitru, că paradoxul e aparent.
Dar să vedem mai întâi dacă faptele confirmă libertatea noastră de acțiune.

Un profesor X e liber să pună 2 și 3 la o clasă întreagă de elevi sau să vorbească la oră despre nepotul din America când are de predat economia Americii? Un elev X e liber să nu vină la scoală, și dacă vine, e liber să vorbească în bancă toată ora ? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, de vreme ce există astfel de profesori și astfel de elevi.

Dar poate că întrebarea ar trebui formulată altfel. De ce profesorul X pune 2 și 3 la o întreagă clasă de elevi ?
Pentru că nici un elev nu știe lecția, am fi noi tentați să răspundem. Ori nu e așa, dat fiind că într-o situație asemănătoare, alți profesori procedează altfel. De fapt, nu necunoașterea lecției de către elevi e în cauză ci modul în care profesorul X o percepe. Cauza e deci interioară, fapt ce ne îndreptățește să spunem că actul profesorului X e liber.
Dar elevul X de ce nu e atent la oră ?
Pentru că lecția ținută de profesorul Y îl plictisește, am putea noi spune. Numai că lecția e una și plictiseala e alta. Dovadă e faptul că aceeași lecție e urmărită cu interes de alți elevi. De unde rezultă că nici de data aceasta cauza nu e exterioară, nu e deci lecția, ci modul în care elevul X o receptează. De unde rezultă de asemenea că noi nu acționăm în acord cu situația în care ne aflăm, ci în acord cu modul în care o receptăm. Dovadă : nu o dată acționăm greșit.

La cele spuse, se poate obiecta că elevul X nu a venit de bunăvoie la școală, ci constrâns de părinți. Întrebarea în acest caz e de ce același gen de constângere nu a acționat asupra elevului Z, de exemplu, care continuă să nu vină la scoală ? Nu pentru că acțiunea părinților nu o explică pe cea a copiilor ?
Trebuie deci admis că între cele două acțiuni se interpune modul în care copiii au perceput constrângerea, și că ei au acționat diferit pentru că au avut o percepție a constrângerii diferită.

Rolul exemplului care urmează e de-a arăta că problema în discuție nu ne privește numai pe noi oamenii, ci orice ființă și lucru din natură. Să presupunem astfel că un individ Z trage cu putere de un copac și că apoi cu, cu o forță egală , trage de o tufă de iarbă. În al doilea caz, se va trezi aruncat la pământ. De ce ? Pentru că acțiunea de sens contrar exercitată de copac și respectiv de tufa de iarbă nu e egală, cum spune Newton, cu forța de tracțiune a individului Z, între cele două acțiuni interpunându-se forța de reacție a copacului și respectiv a tufei de iarbă. Ori tocmai această forță explică de ce copacul rezistă și tufa de iarbă cedează. Iată cum stau lucrurile mai exact:
Rezistența opusă de copac e egală cu forța sa de reacție și mai mare decât forța de tracțiune a individului X pe când rezistența opusă de tufa de iarbă este egala cu forța sa de reacție și mai mică decât forța de tracțiune a individului X.
În accepția curentă, reacția e un act de sens contrar. Ori, după cum am văzut, un act nu-l explică pe un altul. Necunoașterea lecției de către elevi nu explică notele puse de profesorul X. Modul în care profesorul Y îsi face ora nu explică neparticiparea elevului X la oră. Gestul individului Z nu explică rezistența copacului și lipsa de rezistență a tufei de iarbă. Am mai putea adăuga că urcarea unei trepte de către un individ Y nu e urmată în mod necesar de urcarea altei trepte, acest individ putând la fel de bine coborî treapta pe care tocmai a urcat-o, sau că proferarea de către individul Z a unei insulte la adresa individului Y nu e urmată în mod necesar de o insultă proferată de individul Y la adresa individului Z. Și exemplele pot continua fără ca o singură excepție să poată infirma afirmația după care un act nu îl explică pe un altul. Și e normal să fie astfel, dacă avem în vedere că actul, care e mișcare și se înscrie în timp, nu poate fi la originea altei mișcări, la originea acesteia fiind doar schimbarea care s-a produs în spațiu.
În condițiile date, survine cunoscutul tip de întrebare fără răspuns : ce a fost mai întâi, mișcarea sau schimbarea ?
Dar dacă timpul și mișcarea în timp sunt una, și la fel spațiul și schimbarea în spațiu, a te întreba ce a fost mai întâi, mișcarea sau schimbarea e totuna cu a te întreba dacă timpul a precedat spațiul sau invers, ceea ce e absurd. Trebuie deci căutat nu atât începutul a tot cât principiul care guvernează acest tot.
Avansez, în acest sens, ipoteza unei reacții care nu urmează actului, ci e simultană cu acesta, și care e deci locală spre deosebire de act care e temporal.
Pentru a demonstra existența pe care o postulez, revin la cazul copilului care, constâns de părinți, se duce la școală și la cel asupra căruia constrângerea exercitată de părinți a rămas fără efect, și voi presupune că părinții, și într-un caz și în altul, au spus copiilor același lucru : că ei trebuie să se întrețină singuri de aici înainte, de vreme ce școala nu le mai spune nimic.
Amintesc că am explicat mai sus comportamentul diferit al celor doi copii prin perceperea diferită a constângerii exercitate de părinți. Nu am spus însă nimic despre modul în care apare diferența de percepție.
Pentru aceasta să vedem cum s-a stabilit ultima relaÈ›ie dintre părinÈ›i È™i copii. Prin mijlocirea vorbelor rostite de părinÈ›i È™i auzul acestor vorbe de către copii, desigur, căci dacă vorbele nu ar fi fost rostite, relaÈ›ia nu s-ar fi putut stabili, după cum relaÈ›ia nu s-ar fi putut stabili nici dacă vorbele n-ar fi fost auzite. Cauza e prin urmare dublă. Problema e că mecanismul auzului, atât cât e cunoscut până-n prezent, nu explică modul în care apar diferenÈ›ele în percepÈ›ia aceluiaÈ™i lucru È™i, în plus, eludează distincÈ›a dintre a auzi È™i a asculta¹. Ori dacă putem spune că cei doi copii fac ceva ascultând ce le spun părinÈ›ii nu putem spune că ei fac ceva auzindu-i. Și aceasta deoarece, dacă-i ascultă vorbind, în mod necesar îi È™i aud, pe când, dacă-i aud, sunt liberi de a-i asculta în continuare sau de a nu-i mai asculta. Voi spune deci că a auzi e o reacÈ›ie necesară È™i involuntară, pe când a asculta e un act voluntar È™i liber. Și într-adevăr, ne putem impune să facem sau nu un lucru, dar nu ne putem impune să-l simÈ›im sau nu, nici să-l simÈ›im într-un anumit fel mai curând decât un altul.
Revenind la relația dintre părinți și copii, voi spune că aceasta s-a stabilit între vorbele părinților si datele copiilor în momentul în care părinții rosteau aceste vorbe, și anume bunăstarea și sentimental pe care aceasta îl genera în cazul primului copil, privațiunile cu starea pe acestea o induceau în cazul celui de-al doilea. Rezultatul acestei relații va fi sentimentul de disconfort în cazul primului copil, indiferența în cazul celui de-al doilea. Diferența apare deci prin punerea în relație a acelorași vorbe cu alte date. Iar punerea în relație se realizează prin reacție.
Dacă acceptăm acum că vorbele părinților sunt manifestări ale acestora și că starea de confort indusă de bunăstare și respectiv cea de abandon provocată de privațiunile de tot felul sunt datele celor doi copii, putem spune că relația s-a stabilit și într-un caz și în altul între o manifestare și un dat, și că rezultatul e un dat nou: starea de disconfort în cazul primului copil și cea de indiferență în cazul celui de-al doilea. Ori tocmai reacția face ca prezența a ceva în timp să devină simultan o prezență în spațiu. Datorită relației dintre vorbele părinților și datele copiilor în momentul rostirii acestor vorbe, copiii înșisi au devenit alții, s-au schimbat. Reacția explică astfel de ce, de la un moment la altul, noi suntem alții, diferiți de cei care am fost. Dar cum, pe de altă parte, noi ne manifestăm în limitele acestui altul care am devenit între timp, în actele noatre noi suntem întotdeauna noi înșine. Astfel se poate spune că reacția este principiul diferenței ca dat în spațiu pe când actul este principiul manifestării în timp ca identitate.
În acord cu cele spuse, consider că orice senzație, percepție, stare, sentiment este un dat a cărui cauză e dublă : o manifestare exterioară și un dat interior.

Și iată acum de ce voința noastră nu e liberă, pe când actele care decurg din ea sunt libere ! Pentru că voința depinde de relația noastră cu lumea, mai exact, depinde de reacția de compatibilitate sau de incompatibilitate dintre o manifestare exterioară și un dat al nostru interior. Așa se explică de altfel de ce ne dorim un lucru ; pentru că manifestările lui sunt compatibile cu datele noastre. Și nu îl dorim în caz contrar. Mai mult, ne dorim acel lucru mai mult sau mai putin după cum compatibilitatea dintre datele noastre și manifestările acelui lucru e mai mică sau mai mare. Și vom acționa în consecință. Adică în acord cu voința noastră.

În mod obișnuit, distingem între plăcere și obligație, între ceea ce facem pentru că ne place și ceea ce facem pentru că nu avem încotro. Vom spune astfel că elevului X nu-i plăcea să meargă la scoală, dar că s-a dus până la urmă pentru că n-a avut încotro, că elevului Y nu-i plăcea nici lui să meargă la școală , dar că până la urmă a făcut ce i-a plăcut.
Explicația corectă e de fapt următoarea : Elevul X nu mergea la școală pentru că nu avea chef, dar nu avea chef nici să se priveze de sprijinul părinților, și dintre cele două porniri a învins cea mai puternică. În cazul elevului Z, teama de-a pierde sprijinul părinților era prea slabă pentru a contracara dorința lui de-a nu merge la școală. Concluzia : Fiecare din cei doi elevi a făcut ce a vrut, dar ce a vrut fiecare n-a depins doar de el, ci de relația dintre el și părinții lui, dintre el care nu avea chef să meargă la scoală și atitudinea pe care au adoptat-o părinții.

Toți ne simțim împovărați de obligații, și chiar victime ale datoriei. De fapt, nu acceptăm obligațiile decât pentru că vrem să trăim cu ceilalți. De fapt, nu acceptăm decât obligațiile societății în care vrem să trăim. Ne supunem reglemetărilor din învățământ, sau comerț, sau din sectorul sanitar pentru că vrem să avem un loc de muncă în învățământ, sau în comerț, sau în sectorul sanitar. Ne supunem legilor nescrise ale mafiei pentru că privilegiile pe care ni le garantează ne ispitesc. Banalele reguli de circulație, le luăm în seamă pentru că vrem să ajungem întregi acasă. Iar dacă, în calitate de copii, facem voia părinților, și, în calitate de părinți, intrăm în voie copiilor, e pentru că avem nevoie unii de alții. Constângerile de care ne plângem sunt în realitate polițele noastre de asigurare, datoria a cărei victime am fi, e de fapt creditul nostru social, iar obligațiile nu numai că le acceptăm, dar ni le și impunem, pentru a forța respectul, recunoașterea celorlalți. Într-un cuvânt, noi nu facem decât ce vrem, dar ce vrem nu depinde de noi, ci de gradul nostru de compatibilitate cu lumea în care trăim. Și din această lume face parte și piatra în care, dacă nu lovim cu piciorul de două ori, e « din respect » fată de picior.

În mod obișnuit, mai distingem între a vrea un lucru și a-l putea avea sau între a vrea să faci un lucru și a-l putea face.
Să presupunem că vrem să dormim, dar că, în același timp, vrem să scriem la calculator o lucrare. Dacă ne culcăm, vom spune că am vrut să terminăm lucrarea, dar n-am putut. Dacă terminăm lucrarea, vom spune că am avut voință.
Explicația corectă e următoarea: ne-am culcat pentru că nevoia noastră de somn era mai mare decât dorința de-a termina lucrarea și am terminat lucrarea pentru că dorința de-a o termina era mai puternică decât nevoia de somn. În general, când spunem că vrem să facem un lucru, dar nu putem, înseamnă că de fapt vrem altceva mai mult. Conștient, dar mai mult inconștient, pentru că nimic nu e mai mai voluntar decât inconștientul nostru. Iar, dacă dorințele noatre nerealizate au întotdeauna ceva îndoioșător e pentru că ele n-au fost niciodată suficient de mari. Eu, de exemplu, mi-am dorit întotdeauna o croazieră pe Mediterana. De ce nu mi-am realizat dorința ? Pentru că n-am putut ? Nu! Pentru că de fiecare dată mi-am dorit altceva mai mult.
În concluzie voința noastră nu depinde de noi, ci de relația dintre factorii de mediu și datele noatre. Această relație, care e de compatibilitate sau incompatibilitate, se stabilește în mod necesar și involuntar. Actele care decurg din voința noastră sunt însă libere. Și sunt libere tocmai pentru că decurg din voința noastră.

Știm cu toții ca lumea prezentă în timp e pentru noi prezentă în spațiu. Ori această dublă prezentă nu se poate explica fără existenta alături de actul temporal al unei reacții locale simultană cu actul.
Existența acestei reacții ne permite să vorbim de o a treia cale între necesitate și libertate, între determinism și liberul arbitru.


Collegium, Antologie de lucrări științifice, 2001


¹ DistincÈ›ia dintre a auzi È™i a asculta este cea dintre a simÈ›i ceva È™i a face ceva, È™i în general, dintre a reacÈ›iona la ceva È™i a acÈ›iona asupra a ceva.