agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-22 | [This text should be read in romana] |
Dragostea la arbori și la oameni
Denumită de către unii „opusul egoismului ”, dragostea reprezintă sentimentul care aprinde sufletul, aducându-l în stare de imponderabilitate și de trăire înaltă. Când suntem îndrăgostiți, suprema agitație cotidiană dispare înghițită de căldura care învie în noi Soarele și în lumina căruia binele ni se re-descoperă în toată plinătatea lui. Ca un sentiment de trăire absolută sau ca un drum conturat în echilibrul dinamic al vieții postată pe orbita statorniciei. Conform dicționarului explicativ al limbii române, prin dragoste se înțelege un „sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva”. În baza aceluiași dicționar, tot prin dragoste se înțelege și „sentimentul de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor”. Ca ființe vii înzestrate cu suflet, dragostea este un sentiment omniprezent în viața plantelor și se manifestă întotdeauna cu intensitate maximă. Culeasă din roua dimineții și din vibrațiile minuscule ale Universului, aceasta pune în evidență frumusețile lumii între limite materiale venite parcă din alte sfere. Atât de armonios îmbracă sensibilitatea plăcerii de a privi și curajul de a lupta cu vremurile și atât de sârguincios stă potrivit pe obraz bujorul care trădează această sensibilitate, încât pădurea a devenit, stăpânită permanent de iubire, minunăția lumii de aici și de dincolo. Intensitatea sub care se manifestă sentimentul dragostei la arbori nu cunoaște limite. Măsura sub care se trăiesc momentele importante din viață, precum cele de îndrăgostit, este mai largă decât orizonturile care ne deschid privirilor șansa cunoașterii lumii înconjurătoare. În așa fel au ales membrii pădurii să se manifeste în viața de zi cu zi, încât sufletul lor este capabil să-l îmbogățească pe al nostru printr-o simplă atingere (materială) a scoarței arborelui. Dacă, evident, sufletul nostru este dispus să primească în dar plinătatea iubirii care vine din partea lumii vegetale și să vibreze în armonie cu seninătatea cerului care pune în evidență această iubire. Prin tot ceea ce face și transformă în ritualuri fenologice, pădurea trădează prin lumină o inteligență supremă. Revenirea anuală la fiecare fază trăită întărește și mai mult ipoteza că inteligența la arbori este prezentă și că ea se manifestă la cote înalte, cum numai formele evoluate știu și pot să o facă. Ritualul practicat întotdeauna în chip sacru de către arbori reprezintă doar o etapă în drumul evoluției adevărate. Iar dintre toate formele de viață de la noi, doar arborii sunt cei care reușesc cu o precizie milimetrică să facă și să re-facă din trupul lor un altar de jertfe și de beneficii care decurg din aceste activități cu miros liturgic. Iubindu-ne, pădurea are grijă ca în fiecare moment să arate bine. Ca un adevărat îndrăgostit. Iubind-o, frumusețea pe care o afișează devine a noastră și se transformă în hrană pentru suflet, iar noi devenim mai buni. Se creează, practic, o legătură biunivocă între două entități făcute să reprezinte sarea și piperul acestei lumi. Ca în vremurile de început, când lumina generată de energia sufletelor flămânde de dragostea pură punea în valoare sfințenia creației. La oameni sentimentul de dragoste, ca trăire profundă și hrană pentru suflet în același timp, se pierde treptat și se denaturează, confundându-se cu plăcerea carnală și cu o falsă și scurtă stare de beatitudine. Lumea, în general, acceptă acest sentiment ca fiind unul exclusiv uman, asumându-și-l în mod eronat. Ca și când numai oamenii ar ști să iubească. Noi contrazicem din nou această ipoteză și spunem că este caracteristic întregii lumi vii. La plante, de exemplu, dragostea este un sentiment care se accentuează mereu, până când se aseamănă din ce în ce mai mult cu simțul cristic și cu filosofia unică pe care El a propovăduit-o. Din tot ceea ce fac pentru planetă aceste suflete sensibile, rezultă o trăsătură esențială a misiunii universale: responsabilitatea uriașă de a fi. Niciodată și nimeni nu a înțeles atât de curat această rațiune cum a înțeles-o lumea vegetală și toți aceia care sunt capabili de trăiri spirituale înalte. Din punctul nostru de vedere, dragostea înseamnă sentimentul care te umple de lumină și care te face fericit. Este starea la care sufletul nu mai cunoaște măsură, pentru că flacăra care îl menține viu are origine divină. Iubind, materia din noi capătă sfințenie, iar trupul întreg apare ca un izvor de lumină. În aceste momente uităm complet ce înseamnă a urî, ca și când germenul răului s-ar afla într-o moarte clinică evidentă. Trăind în sfere mai înalte decât cele obișnuite, în care tentația păcatului te urmărește obsesiv, suntem în măsură să ne regăsim adevărata condiție și vocație. Ieșim, practic, din găoacea care ne încorsetează și ne abandonăm lumii întregi și Universului indefectibil și devenim ca el. Fiind mai aproape de Creator, se aprinde în noi dorința creației. Din această cauză, când purtăm în noi germenul dragostei, întreaga activitate de zi cu zi este mai mult decât rutină: este creație autentică. Pe care o punem la dispoziția tuturor, noi nemaifiind ai noștri, ci ai lumii care ne înconjoară. Din păcate, asemenea trăiri de ținută înaltă sunt prezente la oameni doar atunci când realizează că sunt mai mult decât ceea ce sunt. Atunci când ne regăsim în noi pe noi înșine și în lumea de lângă noi rațiunea de a fi. Atunci când măsura adevărului devine etalonul principal al îndreptării noastre. Așa cum ne manifestăm, în marea majoritate a timpului nostru dovedim că suntem egoiști, postură care ne dă impresia că ni se potrivește. În realitate imaginea este falsă, ca și drumul pe care îl percepem dinainte ca fiind al nostru. Crezând că ne îndreptăm către lumină, pașii pe care îi facem ne afundă din ce în ce mai mult în întuneric. Până când ajungem să confundăm sentimentele între ele și nevoile mărunte cu trăirile cele mai înalte. De când culegem amăgiri după amăgiri, mergând într-o logică inversă, nu am făcut altceva decât să căutăm în semănăturile timpurii ale ogorului nelucrat din noi iluzii după iluzii și speranțe deșarte. Atavismul din interiorul gândirii și atitudinii pe care o afișăm, care la rândul lui poartă apucăturile meschine pe care le-am câștigat în timpul păcatului originar, ne demonstrează cu prisosință acest lucru. Plantele, în schimb, trăiesc la alte dimensiuni sentimentul dragostei. Ele se înmulțesc generativ după aceleași reguli și principii specifice lumii umane și animale. Cu deosebirea că, față de oameni, ele nu fac niciodată sex. Respectul pentru semen, pentru sine și pentru specia din care face parte un individ vegetal este atât de puternic, încât totul se trăiește la nivel de sentiment, prin vibrații de frecvență universală. Pofta de iubire, așa cum am denumit noi eufemistic instinctul animalic de a perpetua specia, își caută timpul în mirosul primăvăratic împrăștiat de atmosferă din dorința planetei de a rămâne sau a redeveni verde. Cele două instincte, ale plantelor și ale planetei, se suprapun ca într-o împreunare a două suflete care se contopesc în unul singur. Este momentul în care indivizii vegetali știu că a sosit vremea. De fericirea care sunt cuprinși, totul se transformă în așa fel încât ai zice că natura întreagă a înnebunit de-a binelea. Așa explicăm risipa de flori și de parfum pe care o fac plantele în perioada nupțială. Ați auzit bine: risipa de flori și de parfum. Plantele nu știu să fie zgârcite, mai ales în asemenea momente. Îndrăgostindu-se, lumea întreagă devine mai frumoasă, iar sufletele noastre vibrează o dată cu sufletul planetei, îndrăgostită și ea. Iar noi devenim mai buni. Fără această stare de beatitudine, momentul creației ar pierde mult din farmec și din importanță. Probabil că spiritul de conservare ar îndemna lumea vie și în lipsă la asemenea gesturi, dar reușita creației nu ar mai avea aceeași împlinire. Nici noi, nici plantele, cu toată informația de care dispunem, bine conservată în codul genetic, nu am fi în măsură să lăsăm urmașilor frumusețea și zestrea întreagă pe care am moștenit-o de la înaintași, dacă nu am trăi la cel mai înalt nivel de spiritualitate momentul creației. Nimic nu poate fi mai înălțător decât un suflet curat, în care lumina cuprinde toate ungherele acestuia! Mai ales că acțiunea de curățenie se desfășoară involuntar de voința noastră, pentru că în acele momente, iubind cu adevărat, ne eliberăm de tot răul din noi. Ceea ce plantele sunt capabile să facă tot timpul vieții lor, noi nu putem să facem decât rareori. Și atunci ca urmare a unor instincte primare, care desfundă canalele de scurgere a urii și dau drumul robinetului care umple cu sfințenie. Cu toate că plantele trăiesc în mod continuu și constant în dragoste, momentul creației se marchează în mod diferit, datorită faptului că pentru ele, a da naștere unei noi generații de urmași, echivalează cu a re-face lumea de la început. E ca un spectacol liturgic în care actorii principali sunt plantele înseși. Nu poți juca rolul de creator fără a avea o parte din măreția Lui și din lumina pe care o emană cu atâta strălucire. Nu poți da naștere unei ființe în sfințenie, dacă sufletul tău nu se eliberează de greutatea păcatului și dacă nu-i dai posibilitatea să vibreze în armonie și pe frecvența vibrațiilor Celui care l-a creat. Este atât de important momentul, încât chiar dacă majoritatea dintre noi nu simțim acest adevăr, în mod involuntar suntem puși în situația să-l trăim cu toții. Păcatul originar, despre care vorbește însăși Cartea Cărților, constă în faptul că noi, oamenii, am făcut din acest ritual un obicei distorsionat, pierzând pentru totdeauna adevăratul timp când el trebuie să fie făcut. Și în ce mod. Ori, plantele, ca și toate celelalte forme de viață, respectă cu sfințenie programul stabilit de către Creator în toate fazele lor. În acest fel ele sunt conștiente că aparțin în totalitate Lui și lumii pentru care au fost create și la îndemâna căreia au fost puse. Vorbind despre dragoste, ar fi o mare eroare să ne statornicim gândurile doar în această fază a creației. Este adevărat că sentimentul iubirii atinge cote maxime în momentele la care facem referire, deoarece nu se poate crea altfel, decât în stare de puritate absolută. Este, de asemenea, adevărat că preț de câteva clipe planeta însăși (și noi odată cu ea) elimină în totalitate răul din sufletele noastre și din jurul nostru. Dar dacă acest sentiment dispare imediat după, înseamnă că nu am fost interesați să înfăptuim un act al dragostei, ci am fost preocupați să facem o partidă de sex. Dragostea adevărată este un sentiment statornic și care nu are limite. El se manifestă prin respectul față de viață și față de Cel care a creat viața. Probabil pentru acest motiv s-a împământenit ideea că a procrea înseamnă a face dragoste. După cum aminteam, la arbori sentimentul durează tot timpul vieții lor, cu acele măriri de pulsații periodice, în care uită măsura frumuseții și o risipesc pe întreaga suprafață a Pământului. Căldura cu care ei îmbrățișează viața fac din apocalipsă un fenomen probabil și nu unul sigur. Însăși prezența lor într-o anumită zonă dau spațiului respectiv mai multă siguranță, pentru că dragostea pe care arborii o au în sufletele lor cultivă și întreține această siguranță. Dar dacă dragostea mereu aprinsă a arborilor, nu va fi completată de dragostea noastră, va fi pusă într-un pericol din ce în ce mai mare viața întreagă. Acesta este motivul pentru care este nevoie să iubim și să dăruim această iubire și celor de lângă noi. Astăzi, dansul pe care noi îl dansăm în jurul pădurii poate deveni periculos dacă nu vom ști să cauterizăm mai întâi ritmul sentimental hidos cu privire la atitudinea negativă pe care o scoatem din noi. Față de pădure și, prin ea, față de noi înșine. Față de dragostea ei curată pe care noi o percepem deja ca pe o obligație firească și nu ca pe un sentiment reciproc. Egoiști cum suntem, am smuls aureola din jurul pădurii, am plantat-o în jurul vieții noastre și i-am dat un alt nume, care să ni se potrivească doar nouă. Altruistă cum este, pădurea a acceptat transferul, crezând că strălucirea inițială a acesteia va dăinui și în zilele următoare. Cu multă inconștiență în suflete, nefiind atenți la focul sentimental care susține această strălucire, riscăm să ajungem și să rămânem în întuneric. O perioadă lungă de timp, echivalentă cu lipsa dragostei din noi și cu rătăcirile pe care suntem dispuși să le facem ori de câte ori ne lăsăm amăgiți de strălucirea falsă a răului care ne cere respectul. Curios sau nu, și răul are nevoie să se hrănească cu dragoste pentru a exista. Și el ne cere, uneori cu impresia de umilință pe față, atenția caldă a privirilor noastre, pentru a putea crește în intensitate. Din această cauză, atunci când ne identificăm cu el, trăim convingerea că este binele de care avem nevoie. Singure regretele care vin după săvârșirea lui sunt în măsură să ne trezească la realitate. Regrete care vin din adâncul conștiinței cu chip de judecător. În concluzie, nu putem să nu remarcăm că dragostea, ca flacără vie a evoluției adevărate, este mult mai prezentă în sufletul arborilor decât în noi, mult mai curată, dar orientată întotdeauna cu fața către noi. Trebuie doar ca fiecare să ne schimbăm și să ne facem vrednici de ea. În frigul tot mai aspru care cauterizează agresiv rănile pământului, răni produse fie de verile prea fierbinți, fie de dorințele noastre din ce în ce mai dezbrăcate de sentimente, dragostea pădurii redescoperă alifia care dă curaj vieții să rămână în noi și în lumea din jurul nostru. Îmbălsămează atmosfera cu mirosul care ține florile în armonie cu Universul întreg și care ține nestinsă în noi dorința de a fi contemporani timpului. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy