Simbolurile mistice intră firesc în poezia lui Ioan Alexandru, interferându-se cu simboluri personale într-un text ce se dezvoltă cantabil, pe linia imnului religios. A doua Înviere înseamnă răsărit, primirea darului și așteptarea miracolului pentru lumea care și-a irosit luminile („I-atâta noapte și uitare / Și lumile-au pierit din zare”), dar nu a renunțat la nădejde și la iubire. „Codrii mari de crini” extind conotația de puritate, adăugându-i misterul, bogăția și dăinuirea veșnică: „Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini, / Lumină lină cuib de ceară, / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de lumini venind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină” („Lumină lină”).
Continuând tradiția imnică ortodoxă, Ioan Alexandru transformă pustia în mit al spațiului sacru, în care, prin izolare și meditație, se pot revela adevărurile veșnice: „O, vai Pustia! – pergament ceresc / Întins între Izvor și Mare / Sub care fluviile umblă dedesubt / Pline de taină și de renunțare”. Dacă Marele Izvor este simbolul divinității, pustia ca spațiu al izolării presupune măcinare lăuntrică, așteptare și veghe înțeleaptă, o anumită dialectică, uneori greu de înțeles din cauza aglomerării de concepte, a urcușului și a coborâșului: „Împinși și-atrași fără-ncetare / Izvorul din adâncuri și cu cel de sus / În noi le macină Pustia / Spre răsărit și spre apus // Și rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teamă în tăcere / Să nu se prăbușească din înalt / Pustia marilor mistere” („Ce este Pustia”). Credincios fervent, poetul nu se lasă nicio clipă cuprins de tăgada argheziană; singura lui spaimă este cea ușor agnostică, de tip blagian, a misterului care, odată revelat, poate să-si piardă din forța inefabilă. Rostul făuritorului de versuri este unul mesianic: el trebuie să străbată, să iubească și să întemeieze „din vămi în vămi / Albastru câte-un ochi de foc în piatră”, să joace cu inocență rolul neștiutorului, tocmai pentru că ceea ce este fundamental i-a fost dezvăluit, lui și numai lui, încă de la începutul lumilor: „De la-nceputul lumilor pornit / Se face că întreabă și nu știe / Cum se cufundă totul ne-ncetat / Împărăție după-mpărăție // Poetul și Pustia, pururi frați / Porniți în căutare prin Pustie / Maica lor e Pustia și ei sunt îmbarcați / Pe-o navă-mpotmolită în Pustie”. Spațiu în care „nu se poate naște nimic” și în care „nu poate muri nimic”, în care totul rămâne veșnic în forma cea dintâi, întrucât curgerea se face din sine către sine, Pustia presupune imposibilitatea întoarcerii: „Ce este va rămâne în eternitate / totul e-nchis și lăsat în uitare / În marea clepsidră / Ce s-a umplut / Pustia e goală cum a fost începutul / Pustia e invizibilă ca Dumnezeu” („Fluturi negri”). Nu întotdeauna acest tărâm al sacrului reprezintă un liman sau o alinare, căci, deși în el „se-neacă / orice întrebare”, permite reflecția amară asupra răului din lume și, prin simbolul fluturilor negri, antrenează forța oraculară: „Fluturii negri vin dintr-un înalt / Boltit deasupra palelor izvoare / Și-ngenunchiază grei și uriași / Pe turnurile-ntâielor popoare // Se trage clopotul de început / Și se vorbește întâia neștiință / Descoperit stă universul orb / Întors cu spatele către ființă”.
Tonul liturgic al poetului se învecinează cu lacrima, rezultând o cântare printre suspine, în care mitul sacrificial este transferat din câmpul lexical al divinității în cel al poetului; ca și Christ, creatorul de frumos trebuie să ia asupră-și toate păcatele lumii, să fie singur și neînțeles, penitent de bunăvoie în valea plângerii: „Nu-i nimeni în lume mai singur decât mine / Toți au venit văzut și au plecat / Nu știu pe nimeni i-al cui și cum îl cheamă / Plâng zi și noapte neîncetat // Un turn de lacrimi este casa mea / Plâns nădușit – de-ar fi să-i dau un nume / un clopot negru scufundat / În cea mai groasă beznă de pe lume” („Via dolorosa”). „Străvezimea înlăcrimată”, transparența diafană și vibrația în fața misterului credinței determină stări de extaz mistic unice, ca rezonanță, în literatura română: „Sunt numai râuri de iubire / Sunt numai cel care va fi / Cum aș putea opri această bucurie / Această slavă și această zi // N-a mai rămas nimic din mine / S-au răsucit cu toate și mutat / Iubire-ntreg am devenit, iubire / În fluviile ei sunt îngropat” („Joc ceresc”). Poemele se construiesc pe baza oximoronului, bucurie-durere, exaltare-îngheț; ca stări contradictorii, se potențează reciproc, pentru ca lucrurile cele mai presus de fire să poată fi auzite: „Cunosc un înger nevăzut / Ce stă acolo în lumină / Și cântă singur bucuros / Un imn ce nu se mai termină. // Cântă atât de tare că n-auzim nimic, / Doar înghețăm pe drum de bucurie / Cad scorburi mari de aur peste noi / Și bolovani greoi de nebunie” („Trisagion”).
Printr-un procedeu tradițional, logosul este personificat și ajută la construirea textului din sine însuși, prin dezvoltări poematic-simfonice: „Tu ești văpaie fără grai / de dincolo de matca mumii / Ceea ce îngerii stârnesc / când se lovesc de marginile lumii // O, dă-mi putere să rămân / De-a pururi în această zare / Pe unde negre trec pierind / Zădărnicii pustietoare // Nu-i veac, nu-i ochi să poată ști / Cât de adânc – și de departe / Un fluture de foc m-a dus / În cuibul meu de după moarte” („Logos”). Scorbura (de miere milenară sau de aur) și cuibul, spre deosebire de pustie, sunt simboluri ale unui spațiu restrâns, securizant și răspund unei nevoi de ocrotire, de pace pioasă, în timp ce fluturii, aparținând spațiului exterior, au conotația zborului extatic spre ceva nedeslușit, spre o moarte „în urne mari de sărbătoare”. Poetul trăiește în regim diurn, stările lui de exaltare redimensionează peisajul, populându-l cu vegetație fabuloasă („Crini albaștri în lumină”), cu miresme și cu cântări care, într-o viziune grandioasă, capătă trup și devin ființe zămislitoare de miracol: „Popoare mari de Imne glăsuiesc / Cu valuri uriașe în neștire / Fructele lor împrăștie-n Ether / Văzduhuri grele de iubire” („Extaz”).
Un „Psalm” mergând pe tema recunoașterii penitente a păcatelor și pe asumarea ipostazei de damnat schimbă registrul extatic cu unul de tristețe copleșitoare; bucuriei, iubirii, jubilației îi iau locul teama, muțenia, împietrirea, Domnul blândeții devenind unul pedepsitor: „Nici lacrimile nu mă mai încearcă / De teama ta și ele-au amuțit / Poruncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă / Să mă predea unde Te-am pângărit // Știu că o faci din mila Ta cea mare / Ce nu Îți dă odihnă să uiți / Să-mi treacă zilele fără lucrare / Cu fața Ta de-acuma mă confrunți”.
Dincolo de relația cu divinitatea, exprimată elegiac ori imnic, în plângeri sau în ode, solemn sau frenetic, Ioan Alexandru recompune Noul Testament poetizându-i la maximum esența. Momentele fundamentale (Bunavestire, nașterea, botezul, minunile și învățăturile lui Iisus, crucificarea) sunt regândite din perspectiva poetului modern capabil de gândire mitică. Zămislirea sub semnul jertfei viitoare („Cât poate vița crește sanctuarul / Pe crucea jertfelor de zi cu zi / Vădește astăzi în Scripture Harul / Și Pururea Fecioara zămisli”) se continuă cu lumina miracolelor înfăptuite din iubire, mirele etern însemnând durere asumată: „Sat sărac cu garduri de nuiele / Putea un vânt să-l spulbere-ntre stele / Vița-n pridvor și-n bruma de grădină / Și pentru-o nuntă era prea puțină / Căci nu au vin și nunta-i pe sfârșite / Spuneau în prag cântări încetinite / Și își mută privirea lui solară / Și-a dat de vasele cu apă chioară / Și peste ape-ntinse în tăcere / Brațele străpunse de-nviere / Săvârșind cu-o lacrimă de mire / Cea dintâi minune din iubire” („Cana”). Comuniunea euharistică este opusă categoric singurătății orgolioase, pentru că ființa umană are nevoie de contopirea cu trupul cosmic al lui Iisus: „Ne tăinuie cupolele albastre / Nu ai puterea singur în cuvânt / Cu pruncii în genunchi cerul cu astre / Sobornicim pe Unul drept și sfânt / e mai ușoară trecerea și luminată / În umbra milelor răsfrânt / Lacrima în ceilalți lucrată / Cereștile transpare-vor curând” („Comuniune”).
Mirul și lacrima – „mărgăritar cu miros de tămâie”, clopotele, candelele „lepădării de sine”, ogorul și vița, porumbeii, crinii, garoafa, îngerul și izvorul sunt concepte poetice în jurul cărora se construiesc structurile imnice. Ioan Alexandru pare a trăi extazul mistic cu sinceritatea primilor creștini, pentru el credința însemnând drumul sigur spre libertate: „Prin credință intri-n libertate / Te-apropii de minunile dintâi / Când fost-au lumile desfășurate / Le era cuvântul căpătâi” („Atanatos”). „Cunoașterea mai presus de minte” nu este cea de tip dogmatic, ci este cunoașterea prin intuiție, de tip arhaic, prin care omul a putut să comunice dintru început cu divinitatea; prinosul de mulțumire, ofranda, au pentru poet aceeași semnificație pe care o aveau în vechime: jertfă, cinstire și iubire: „Cel care-aude crinul pe pământ / Și stelele în ceruri cum cuvântă / Și râurile-n munți ce tăinuiesc / Și curcubeie-n nouri cum se svântă // Și-n mare peștii ce bolborosesc / Și ce sporește-n noapte blânda lună / Fără să facă umbră nimănui / Ce-mpuținează-ntruna încunună // cum ciocârlia-și încropește cuib / În slava-ntâi a cerului de vară / Și cum trăiește-acolo cel mai mult / Și spre pământ ca lacrima pogoară // Să poți vedea de minte mai presus / Cum toate sunt în cinste și slujire / Cum se jertfesc întâi acolo sus / Până ajung prinos de mulțumire” („Jertfa laudei”).
Poate că pentru cititorul contemporan, beneficiar al unei educații estetice care exclude tradiția și respectul valorilor morale, poezia lui Ioan Alexandru este desuetă, tributară unui antropomorfism creștin în registru stilistic clasicizant. Bogăția imagistică, aglomerarea de concepte și de simboluri, ca și tonul liturgic sunt simțite ca inactuale de cititorul care încă mai pendulează arghezian între credință și între tăgadă. Cu toate acestea, poezia religioasă găsește, chiar și în mileniul trei, destule uși (adică minți și suflete) deschise: nu-i exclus ca ea să fie cu adevărat poezia viitorului.