Acest aprilie 2004 comemorăm 82 de ani de la nașterea poetului român Ștefan Augustin Doinaș.
Omul, Ștefan Popa, născut la 26 aprilie 1922, nu mai e printre noi.
Ștefan Augustin Doinaș, poetul, va rămîne veșnic în cultura română și universală.

Poezia lui îmi umple sufletul azi așa cum a făcut-o glasul poetului într-o după amiază de noiembrie, in 1987, atunci cînd l-am ascultat prima oara recintîndu-și versurile in sala Bibliotecii Municipale Mihail Sadoveanu din București.
S-a descoperit atunci în fața unui grup modest de iubitori de poezie, nu omul, nu intelectualul, nu cetățeanul, ci poetul Ștefan Augustin Doinaș.
Am parcurs fascinată timp de citeva ore,opera poetică a maestrului așa cum o înțelesesem și trăisem eu, din clipa în care am citit primul poem doinașian, „Lupul singuratic”.
Întîlnirea mea cu poezia lui St. Aug. Doinaș fusese tîrzie.
In ultimul an de studii la Universitatea din București, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale, într-o seara de toamna a anului 1978, la cursul de Teoria Literaturii, s-a citit „Lupul singuratic”. A fost doar o lectura, nimic mai mult.
Dar din acea seara vraja poeziei lui Doinaș m-a absorbit, posedat, hăituit obsesiv într-un periplu de infern dantesc prin hățișurile rimelor, versurilor, sensurilor ei abracadabrante, coșmar și vis ce a durat 9 ani.
În 1987, cutezanța mea estetică avea un nume, „Poezia lui Șt. Augustin Doinaș” un manuscris de vreo 50 de pagini dactilografiate, o lectura personală a celor cinci decenii de poezie doinașiană.
Era ca un copil, dupa o facere grea, chin și bucurie, pe care nu îndrăzneam să-l arăt lumii nebotezat.
In vara aceea am îndrăznit să-l arăt poetului.
St. Augustin Doinaș m-a primit la editura revistei Secolul XX. In birou erau mai mulți redactori, scriitori, traducători, literați.
Poetul avea 65 de ani. Eu, abia împlinisem 33 de ani.Cine eram eu, criticul ? O iubitoare de poezie, o visătoare care nu publicase încă nici o pagină de critică literară.
Mi-era teama, rușine, dar mai ales greu să formulez rugămintea de a-mi citi manuscrisul despre opera lui poetică.
A fost cred puțin surprins, dar de o politețe sinceră.
În acel sfirșit de toamnă ne-am reîntîlnit la seara literară de la Biblioteca Mihail Sadoveanu, iubitori de poezie tineri și vîrstnici. Criticul Ovid Crohmălniceanu l-a prezentat pe poet.
Șt. Augustin Doinaș a citit pentru noi din opera lui de la primul volum „Alfabet Poetic” pînă la cea mai recentă apariție „Vînătoare cu șoim”.
Ascultam extaziată. Era întocmai ca în viziunea mea, facerea și desfacerea universului său poetic.
În acea seară de noiembrie 1987, eseul meu primea botezul poetului, care se descoperea liric și dramatic micului grup de ascultători așa cum îl intuisem eu din anul ultim de studenție, în „Lupul singuratic”.
Eram copleșită. Nu visasem să pot vreodată citi poezia așa cum a trait-o poetul autor.
Euforia asta nu ți-o poate da o prefață, o carte de critică literară ce ți se publică și prezintă în librarii.
E o întîlnire rară.
Pentru mine, a fost unică.
Atunci și acolo, Șt. Aug. Doinaș, omul, a scos din servietă un volum pe care eu nu îl aveam încă, „Vînătoare cu șoim” și mi l-a dedicat „Cu deosebită prietenie”.
A adăugat:
„- E unicul exemplar pe care îl am, dar vi-l dăruiesc ca amintire.”
In seara aceea din toamna lui 1987, un grup de iubitori de poezie părăsea sala Bibliotecii Municipale Mihail Sadoveanu după orele 20, cînd străzile erau pustii, magazinele goale se închiseseră demult, iar troleibuzele circulau cu doar doi trei călători întîrziați.
Duceam în brațe un buchet enorm de flori primit de la o doamnă bibliotecară ce nu mi-a destăinuit cine mi le oferea.
Eram cu sufletul plin de frumos.
Am luat-o spre Universitate pe jos, alunecînd pe bulevardul Magheru ca o „trestie” fericită de timp și de loc.

Ștefan Augustin Doinaș ar fi împlinit, pe 26 aprilie, 82 de ani.
Omul ne-a părăsit. Poezia lui e cu noi și va rămîne peste timp și spațiu.
Azi, acum, aici și acolo să ne oprim sub steaua poetului spre a-i privi „A cerului pădure răsturnată”:
„Aldebaran îmi spune că noaptea va fi lungă.
Umil, îmi urc privirea și, dîrz, mă pregătesc.
Acum, cînd nici un soare nu poate să m-ajungă,
sătul de bolta albă și prafu-i pămîntesc,
străbat întreg azurul în sus, în adîncime:”

© Elena Malec, 25 aprilie 2004, California

http://members.cox.net/bookmark_romania/vcs.jpg