Mi-am propus demult sa scriu un eseu despre cum poezia isi este siesi temei si discurs. Aceasta afirmatie trebuie defalcata si discutata cu toata atentia cuvenita fiecare parte a ei : pe de o parte poezia isi este siesi temei, adica poezia se retrage din ea insasi si nu are nevoie de un alt punct de sprijin (nu e vorba aici de unde se retrage inspiratia sau alt aspect particular al poeziei, ci poezia ca totalitate) iar pe pe de alta parte poezia insasi e un discurs asupra poeziei, adica orice alt discurs asupra ei (cum ar fi cel teoretic spre exemplu : ca teorie a poeziei, ca filozofie a poeziei) este secundar. E timpul ca acel articol sa fie scris aici sau macar schitat deoarece subiectul e unul larg si implica multe detalii si trimiteri. Vom imparti expunerea in doua parti principale, cite una pentru fiecare afirmatie de mai sus :

I. Poezia isi este siesi temei
Poezia nu are nevoie de nici un alt puct de sprijin pentru a exista inafara poeziei insasi. Ea se intemeiaza pe propria ei existenta iar cautarea unui temei pentru poezie inafara poeziei este o incercare iluzorie. Am subliniat mai sus si subliniez si aici: aceasta independenta a poeziei se refera la poezie ca totalitate, nu doar la aspectele particulare ale ei. Inspiratia in urma careia ia fiinta gestul poetic se intemeiaza, adica se bazeaza pe altceva, nu pe poezie, sau nu doar pe poezie. Poezia pentru poezie, poezia pura, in ideea ca inspiratia care o naste se retrage strict din domeniul poeziei, este la fel de iluzorie ca si poezia al carei temei nu este in ea insasi.
E vorba aici, pe scurt, de faptul ca poezia exista independent de celelalte specii ale culturii, chiar daca, in mod natural, preia anumite sugestii din ele. Si e adevarat ca poezia preia ceva si de la filozofie (un mod de a spune anumite lucruri, un fel de a formula anumite sentinte, de a privi cu atentie anumite aspecte – intr-un cuvint meditatia filozofica) si de la proza (un discurs uneori asemanator, renuntarea la unele artificii sufocante, o anumita asprime alteori) precum si de la teatru (o gestica aparte, un cadru pentru propria resiratie a poemului) etc. Balanta insa se compenseaza intrucit si poezia imprumuta celorlalte domenii cite ceva din posibilitatile ei de concepere si de exprimare : poezia imprumuta filozofiei o putere plastica de redare a anumitor concepte, o putere aparte in conturare unor domenii abstracte si greu de prins in termeni exacti; deasemenea, poezia imprumuta prozei ceva din lirismul si din fluenta ei, din bogatia ei imagistica si imprumuta si teatrului ceva din felul ei paradoxal uneori de formulare, completeaza gestica actoriceasca cu un ceva inefabil si greu de exprimat, totusi absolut necesar in logica discursului respectiv.
Toata aceasta sectiune de mai sus descrie o completare, o interdependenta in sensul unei completari reciproce, insa fiecare dintre domenii apare in existenta cu de la sine putere. Tabloul culturii nu poate fi imaginat fara aceste relatii de imbogatire reciproca, insa el ar fi foarte sarac daca doar unul dintre domenii le-ar genera si pe celalalte. Aceasta multitudine de temeiuri face posibila multitudinea gesturilor elementare, de rapoartare la substrat.

II. Poezia isi este siesi discurs
Poezia vorbeste, depune mereu marturie, despre ea insasi. Adica odata prin ea adusa a existenta, ea certifica mereu acest lucru prin insesi gesturile existentei ei. Poemul, ca instanta a discursului, ca discurs particular, arata, de fiecare data, ca poezia vorbeste despre ea insasi in ideea ca profilul ei ii este propriu si nimeni inafara ei nu ar putea vorbi atit de bine despre el.
Discursul asupra poeziei nu este totusi propriu doar poeziei. Discursul teoretic, adus pina la culmea care este filozofia poeziei, isi revendica si el drepturile. Insa estetica poate contura doar anumite aspecte prin discursul ei, estetica este limitata la anumite fraze si exprimari, concepte si nuante. Multe din lucrurile care nu pot fi spuse in legatura cu poezia sunt poate mai importante decit cele ce pot fi pronuntate. Si in filozofie, in cuoasterea de tip filozofic, functioneaza totusi principiul “despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”. Tocmai aici intervine poezia, deoarece ea poate sugera mult mai bine acel inefabil pe care filozofia nu-l poate prinde in termenii ei si astfel ea vorbeste mult mai aproape despre propria ei constructie.

Odata conturate mai in amanunt cele doua cadre ale discutiei, urmeaza punerea lor in aceeasi rama. Poezia isi este siesi temei si discurs : adica poezia exista prin ea insasi, fara sprijin extern si se atesta de fiecare data pe sine. Faptul ca ea comunica si cu alte domenii, faptul ca si alte discursuri pot intregi imaginea ei, sunt, totusi, secundare.