Singurele cărți care contează în ochii mei sunt cele despre care s-ar putea spune că autorul lor ar fi murit sufocat dacă nu le-ar fi scris. (Julien Green)


Adrian Munteanu își face intrarea pe poezie.ro cu o linie limpede plină de profunzime și contemplație concentrând teme și procedee în arta sonetului. Încă de la primele sonete poți descifra o personalitate dinamică care colorează întregul zilei. Adrian se află în anii senectuții, el excelează prin cote valorice diferite de la un sonet la altul. În el se ascunde realitatea unei tensiuni vulcanice cu mari tumulturi într-un acord perfect al voinței de a struni într-o disciplină riguroasă expresia cuvântului.

Descoperi în Adrian un romantic sedus de perfecțiune, un trăitor a celor scrise generând impulsuri ale gândurilor după o traiectorie bine definită. Îl poți caracteriza și ca raționalist încrezător în puterea de cunoaștere a argumentelor conceptuale. Recunoaștem din debutul său aici, reflexul unei îndelungate tensiuni în căutarea originalității.

Poetica sa pune în lumină o încordată căutare de sine, drumul său fiind o luptă cu timpul și totuși o etapă de acumulare cu viguroase țîșniri lirice. Adrian reprezintă o sursă de energetism, o mișcare a spiritului spre zone superioare. După forță, încordarea de voință și nervi pare un tînăr poet, cu o mare înțelepciune a maturității ce dă consistență și susține vibrația lirică în forma ei superioară, creația.

Fondul de început al poeziei este marcat de sentimentul titanic al faptei artistice care deschide perspectiva unei certitudini față în față cu timpul. Această tensiune neobișnuită a vîrstei este titanismul expresiei care își găsește aici interpretarea originală cu accent decisiv pe virtutea creatorului. Important pentru noi este să descoperim în lirica lui calitatea de a se crea pe sine cu mijloace proprii. În fiecare vers spus de autor descoperim cuvinte potrivite care sunt alese dinainte cu densite și cu diverse stări. Ideea la poetul nostru e o formă pură, o ordine de natură tehnică, e ca un pahar ce conține un vin, esența vorbelor fiind vinul însuși și nu împrejurarea lor din pahar.

Vă invit în universul sonetului pentru a descoperi pe poetul Adrian Munteanu aflat într-un moment maxim de activitate poetică. Ochiul nostru expert în esența cuvintelor va discerne caracterul plastic și frumusețea versurilor sale sonore pline de muzicalitate și nuanță sau… Creația sa urmărește trasee meandrice ale realităților interioare dar și exterioare, iar versurile narativ- descriptive au priză directă la cititor. Sonetele ar putea fi grupate pe teme, dar după o recitire mai atentă voi aborda text cu text descifrând în fiecare sonet o treaptă spre desăvârșire.

Haideți să stăm de vorbă cu vorbele poetului să încercăm a le mângâia și a le cânta pe melodia sa sau mai bine pe melodia înțelegerii noastre. Pornesc de la
Sonet 1- desprind noțiunea de început – timpul în care se naște poetul, căpătând conturul zidirii, un univers în care versurile descifrează semnificații. Apoi 1 o creștere în revăsatul clipelor, căutarea țelului suprem, e încă la început de drum. Începem urcușul 2 pe un drum de seară uneori încet alteori…Aici e cel mai bine subliniată creșterea autorului pe culmile poeziei. La început e doar un punct, iar din timp își va țese mereu veșminte ale cuvântului unse cu mir. Se trezește apoi ca dintr-un vis 3 în realitatea lumii, simte răutățile ei sub toate formele urâtului. Încă în creștere 4 mișcările îi sunt coordonate de idei subtile, iar visul ruginește chiar de la naștere. Un drum cu căderi și ridicări. Visurile rămân ca o aromă, el surprinde cu 5 un amar surâs condiția celui ce-și uită marile îndrăzneli.

Utilizând uneltele clasice, ne face părtași unui neobosit periplu poetic unde suntem solicitați mereu de noi peisaje ale simțirii. 6. Desigur, ceea ce predomină la prima vedere în asemenmea peisaje e elementul descriptiv, decorul ce le definește e fiorul lăuntric, atmosfera sufletească din care purced versurile: Privește-n tine, cât de mult se poate, / La cerc îngust de clipe în lumină / Ascunde-te, să nu-ți găsească vină, / Cortina trage-o peste tot și toate.

Aurorul urcă treaptă cu treaptă purtând cuvintele din poem în poem cu o încredere de altfel uriașă, încât prezența lor devine acceptabilă prin interesanta lor îndrăzneală de a sugera: Privește-mă! Așa rămîn pe viață, / Zâmbind fragil și nesfârșit de trist / Spre ochiul de senin ce se răsfață. 7 Adrian își urmează drumul cu o continuă vigilentă neliniște, fie că e vorba de ființa lăuntrică, fie că se referă la problemele și frământările omului de pretutindeni: De unde-atâta verticalitate / Cînd glasuri te-nconjoară și te ard, / Iar eu rămîn și cred că se mai poate? 8 El este un spirit polivalent, o conțtiință a inovației poetice. Poetul forțează unori nota exploatând cu orice preț stări lipsite de relief sau atitudini convenționale, subliniind prin aplicație și meșteșug absența adevăratului elan intern: Dar n-auzim. În noi e-un dangăt mut, / Căci am intrat imaculați în vamă, / Dar vom sfărși îngenuncheați sub lut. 9


Ajungănd pe o treaptă superioară autorul își caută febril identitatea: Ființa mea, de vis risipitoare, / Strivește tihna gândurilor albe, / Sugrumă zborul ce compune salbe / Mireselor desprinse din strânsoare. 10 Rațiunea poeziei se află și ea pe o treaptă a luptei cu cuvintele în urma căreia obține o sursă de satisfacție prin creație. Autorul își asumă cu perfectă luciditate rolul de făurar al frumosului după o aprigă încleștare cu energiile haotice ale cuvîntului dându-le noi și noi forme și semnificații. Încă o treaptă și autorul își definește adâncurile tulburi ale oceanului sufletesc în minuni ale obișnuitului. Natura sa interioară e învolburată de căutări dând peisajului noi valențe. Poetul păstrează ceva tacit împotriva timpului, pare doar o afectare blândă, un resentiment împotriva propriei nemulțumiri de altă dată: Dar n-am să pot fără un pas știut, / Fără priviri și glasul ce coboară / Spre altă mladă, altfel de-nceput. 11


Poezia lui Adrian crește parcă din adevăratele tensiuni ale vieții, unde chiar și certitudinile sunt zbuciumate. El introduce noutatea în poezia sa pornind de la o idee: Izbit de haina tmpului, setoasă, / În gândul meu firav mă răzvrătesc / Și lupt să prind a timpului grimasă. 12 Mijlocul cel mai des folosit este sensibilizarea unei realități și anume – TIMPUL, important atât pentru noi, dar mai ales pentru pentru Adrian, care se simte ca un arcuș în mâna timpului: Visez că sunt ziua ce-o să vină / Și-o recunosc în tot ce mi s-a dat. / Trecutul ieri, înveșmântat de cină. 13 Dă mlădieri nebănuite sonetului, odată cu o anumită densitate, cu o anumită carnație tânără și strălucitoare. El întreprinde o experiență cutezătoare în privința limbajului, permițându-și un gen de libertăți lexicale și chiar stilistice care îl singularizează mai ales prin frecvența și consecvența lor: Tăcere doar în trup de catifea. / M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde: / Tăcerea e eternitatea mea. 14


Urmărește să transforme sonetul într-un instrument suplu și docil, fără a-i răpi însă nimic din vitalitate: Și nu mai vreau mai însetat să fiu. / Doar curg și eu, cu râurile toate, / Încălecând același bidiviu. 15 Adevăratul urcuș înseamnă orientarea poetului către un ideal de artă, unde virtutea plastică devine virtute muzicală. Lexicul sonetului se spiritualizează undeva în zona psihologicului: Pornim cu toți revolta în răspăr. / Nimeni în jur nu crede că greșește. / Suntem cu toți curtați de adevăr. 16 Adâncurile ființei sunt aici mai slobode, încearcă o consolidare a propriilor experiențe, se exteriorizează prin degajarea unui lirism propriu. E o stare de melancolie în această ordine a cunoașterii: Din clipă-n clipă două drumuri curmă / Avântul risipit prin împlinire. / Pe cel Orizontal, pentru jertfire, / Trec cei de rând, cei ce rămân în turmă. 17

O viziune dinamică plină de energie relevă că arta e forma desăvârșită a efortului uman: De n-aș visa la fructul interzis. / Această viață de iluzii plină / Mi-a-ncătușat trăirea, m-a ucis. 18 Adrian e un poet ce își trăiește cu un real patetism condiția de stăpân și slujitor al cuvintelor, de trubadur ce a parcurs îndelungi și frământate itineraii ale sufletului și ale cântecului, de la gingășia copilăriei la realitatea dură, găsind în sine însuși resurse ale omenescului: E prea târziu. În gândul meu debil, / Sleit de pofte, răvășit de viață, / Nu-mi regăsesc privirea de copil. 19

Credința autorului constă în forța de șoc a cuvântului, el luminează migălos asupra cuvântului, rafinează mereu expresia. Sonetele 33 - 35 sunt meditații concise a condiției poetului. Folosește procedeul de la exterior spre interior: Nu știu nici cine sunt, nici ce mă-ncearcă. / O nebuloasă-i în adânc de mine, / O întrebare despre rău și bine, / Un gând puhav de ’’oare’’ și de ’’parcă’’ 20/…/Care sunt eu din toate, nu se știe. / Nu izbutesc pe mine să m-ating / Și dintre toți cui să-i trimit solie 21 /…/ Și mă întreb, cât încă mai sunt viu: / Eu am învins febrila zi ce pleacă / Sau ziua m-a învins fără să știu? 22

Reușește să creeze adeseori un farmec – legănător ce implică și transcede totodată înțelesul sonetului. În poezie se simte emoția profund trăită, cea care conferă credibilitate și vigoare versurilor. Dragostea eternă produce lumină în locurile misteioase ale sufletului: Severitatea mea în largi amvoane, / Dospind precepte peste legea firii, / Blândețea ta, dând liber frâu pornirii / De-a contura din dor și joc icoane. 23 Acest sonet imprimă un timbru personal, întâlnirea cu vlăstarul iubirii interiorizează intens, peisajul căpătând culori fine, de mare rafinament: Mirii cei puri de mâine nu se plac. / Să sap adânc, până când dau de mine, / E tot ce-n viața asta pot să fac. 24

Poetul obligă cuvintele, ori de câte ori are nevoie să-și schimbe înfățișarea, fie regăsindu-și o ținută veche ieșită din uz, fie modelându-se dialectal. Creșterea sa poetică se manifestă prin dorința lui nemărginită de cunoaștere sau de desăvârșire morală: I le-aș zvârli pe toate în obraz, / Ca să-mi sfințesc în gest și-n trup protestul, / Dac-aș putea o clipă să fiu treaz 25… Mă lupt să evadez și să nu pier. / În casa ce pe viață îmi e dată, / Să nu rămân de-a pururi prizoner. 26

Aspiră spre spiritualizarea metafizică, figurând diverse stări ingenios sugerate prin puritatea liniei îndelungat stilizate care ne trimite la bucuria căutătorului de perfecțiune și ordine morală: În mine urcă vină după vină. / Străpung visarea cu tăișul bont / Uitând năluca rece și străină. // Nu știu nimic și nici nu țin vreun cont. / Chircit și sterp, privind fără lumină, / Mă încovoi mereu spre orizont. 27Apar aici o succesiune de planuri independente dar care figurează un chip unitar, o expresie lăuntrică: De ce-au venit și cine i-a trimis? / Inconștienți ce nu mai pot să tacă, / Dormea adânc, iar somnul i-a ucis. 28

Lumea de dicolo de real e o lume nu scăldată în lumină ci în fum, trebuie descoperită. Cu înaltul său spirit al perfecțiunii ajunge discret la: Cel mai ușor și totuși cel mai greu: / La început de lume e Cuvântul. / Cuvântul este însuși Dumnezeu. 29 De fapt am pătruns fără să vrem în spațiul lăuntric al poetului. Autorii de genul lui Adrian se simt în același timp ai lor, dar și ai lumii, ei sunt niște organe sensibile ale vieții și tocmai de aceea tot ce li se întâmlă lor ne relevă ceva semnificativ și adânc omenesc. În aceasta constă dinamismul lor sufletesc, neastâmpărul care îi împinge spre poezia de atitudine și participare: Gust și ating, miros și-aud venirea / Atâtor semne în străfund rotite. / Fac și desfac înlănțuiri sortite, / Dar nu-mi anunț din halta mea pornirea. 30



Metafora trece brusc din spațialitate în durata pură, logica intimă a poeziei devine obscură, lăsându-se posedată prin aproximații și analogii depărtate. Verigile expresiei trebuie presupuse, ghicite oarecum de cititor. Colaborația dintre autor și cititor devine o cursă de ingeniozități. Intuiția cititorului e obligată să lucreze arbitrar, fiindcă arbitrară este însăși logica internă a metaforei și doar exegeza este singura cale de percepție poetică.

Destinul e conceput din peisaje interioare care respiră cu intensitate și vibrație pline de accente dramatice, care definesc impulsurile căutătorului. O retrospectivă stăpânită de tristețe punctată de o ușoară autoironie: Pe tot ce-i nou aștern un strat de bură / Și îl resping cu verbu-mi demodat. / Nu mai încerc în pieptul meu arsură. // Aș da orice să fiu eliberat. / Va trebui să uit trecut și ură, / Ca să iubesc și azi cu-adevărat. 31 El face parte din rândul celor care au ceva de transmis – experiența sa umană autentică și profundă, iar scrisul e mesagerul demn de audiat al acestei experiențe.

În lirismul său trimfă simțire și spiritualitate în care ne putem oricând recunoaște. Ne sugerează ceva din mișcarea universală – viața nu e concepută la modul perfect, ci în miezul ei fierbinte e o luptă impusă de rațiunea intimă a exisistenței. Descifrăm senzația infinitului, a veșnicii – spiritul pornește în căutarea unui contact cu absolutul: O vreme toate cinci sporesc credința / În armonia gestului prezent, / Dar mai apoi îmi otrăvesc ființa 32


Tot ce a fost efemer a dispărut, poetul reține doar esențele, propria sa trăire. Simți că parcurgi etapele unei experențe definitorii. Se lasă captivat de cele mai diverse fațete ale vieții cotidiene instalându-se într-un univers al obișnuitului, al orizontului familiar, atât de potrivit cu mobilitatea și curiozitatea sa sufletească: Scrutez, elimin, stărui și gândesc. / Eu mor încet, dar nesfârșit în mine. / Cât a rămas din timp să mai iubesc? 33 Aduce multe noutăți în tonul unor melancolice răzvrătiri și reverii. Poetul e conștient de toate câte îi hotărăsc soarta și avatarurile ei. Drumul său se împarte între solitudine și o fericită melancolică împăcare a lucrurilor: Cel ce e treaz în cuget convesează / Cu zeii strânși în lumile ce-au fost; / Cel ce e treaz în cuget se creează. 34

Urcușul gândirii poetice este înfățișat succesiv. Se pare că nici o metaforă nu-i tămăduiește tristețile adânci ale amintirilor. El preferă linii drepte apoi frânte și chiar unduitoare împăcând vitalismul versului său: Copilul râvnitor se mută-n mine, / Copilul taciturn se răzvrătește; / Copilul vrednic ziua prinde-n clește, / Iar cel gingaș se caută pe sine. 35 Anumite sonete se încheagă într-o imagine interioară, iar lucrurile sunt reduse doar la valoarea de simple semne. Se vrea parcă o încremenire în timp și spațiu: Așa cum sunt, așa mă las descris, / Căci cel ce-am fost în pragul unei zile / Mă voi cunoaște dintr-un singur vis. 36

La o atentă lectură putem constata cu ușurință: existența în inteior și esența sentimentului expus. O adevărată stare de extaz cuprinsă în substanța acestor versuri care converg spre o liniște resemnată: Avea un chip ce semăna cu mine, / Așa cum sunt, când toate le socot. / Dar ce-aș putea din gestul lui reține? 37 Fiecare cuvânt, fiecare vers în parte ilustrează o esență pe care autorul evită să o tălmăcească, silind iubitorul de lectură să-i descopere tâlcul dincolo de concretul expresiei. Adrian e într-o perpetuă căutare a esențelor lumii, echivalente cu misterele… totuși și-a lmpezit bine discursul și ni se comunică direct: Nu mă disting prin rang și prin avere / Și nici prin rugul aprig al dorinței. / Lovesc tăcut în poarta cuviinței / Ce nu-mi primește bruma de plăcere. 38

Impulsul ridicării sale se intensifică într-o sete de originalitate și perfecțiune. Autorul preferă catifelarea cuvintelor, drumul străbătut până aici e cu multă trudă: De ce-s aici? Ce scâncet de ființe / Împiestrițează clipa mea întreagă? / Ce să mai văd într-o lumină vagă / Filtrată de mirare și dorințe? 39 Farmecul lui provine dintr-o anumită ingenuitate de simțire. Autorul dialoghează cu sine, se descătușează înălțându-se spre un decor sufletesc în care adierea ultimei clipe coboară peste o realitate halucinantă: Să mă privesc mereu ca în oglindă, / Să văd ce știe trupul meu să facă, / În ce ungher de suflet se dezbracă, / Sorbind cu cerul gurii o colindă. 40

În multe sonete, autorul vorbește subtil de biografia sa, o justificare lirică, de multe ori își divulgă starea sufletească de încordare, senzația aceea de necontenit miracol al vieții: Ca să-nțeleg ce lege mi s-a dat: / Cu ce măsură te măsor o viață, / Voi fi și eu o viață măsurat. 41 Contopirea cu misteul vieții presupune o nouă naștere. Sunt multe poeme care au o motivație biblică, metamorfozele imaginate conduc la un sfârșit religios: Umil mă port și-atunci când te iubesc. / Atâtea umilințe revărsate / Îmi primenesc zidirea și-o sfințesc. 42Eul poetului își etalează destul de frecvent orgoliul său - apare imaginea duală a omului cu virtuți și… autorul caută mereu răspunsuri.

Sonetele sale sunt ca un caleidoscop de imagini – meditații morale despre viață și moarte, iar cel mai pregnant este timpul. Lupta autorului cu acest necruțător dușman – timpul, îi asigură satisfcția de a bea din cupa înălțării sale ca om ajutat de o putere divină care-i întinde cupa, supunând destinul: De mor acum, mă rog să am noroc / Să mă înscriu în veșnica rotire, / Căci timpul e rotund, un cerc de foc. 43 Spații adânci ale eului rămân uneori netrecute de cuvânt: Ca zborul meu să prindă-n cer contur, / Căci poți plăti nu numai prin durere, / Dar și prin bine revărasat în jur. Toate acestea sunt date ale existenței, iar poetul e destinat să trăiască-n ele, luptând să le dea o ordine interioară. Este firesc să penduleze între păcat și înălțare, între materie și spirit, iar conștiința lui se regăsește în însuși principiul suprem al vieții. Lirismul său este o forță de dilatare a eului; fantezia exprimă contactul lui cu viața, într-o imagine a spiritului contradictorie în aparență, dar unitară în aspirațiile lui intime: La colț de lume poftele-și revarsă / femeia ce plăcerii se supune / Cerșind o clipă care-n pat să sune / Ca o-mpletire de subilim și farsă. 44

Simbolic și nu numai am ajuns cu contemplația în realitatea Sonetului 100. 45 Se pare, că până aici am parcurs drumuri de câmpie culegând câte o floare, dând peste un spin - o imagine învolburată de muzicalitatea cuvintelor, urcând mereu câte o treaptă. Îmi propusesem să mă opresc aici și să privesc cu plăcere drumul pe care l-am parcurs, dar pentru că am ajuns la poala muntelui voi mai încerca doar o treaptă - 46 un sonet al iubirii. Adrian contemplă iubirea nu numai cu fervoare, dar și cu solemnitatea unor convingeri intime, la care nu mai este de schimbat și de adăugat nimic. Pentru el pare o confesiune absolut gravă. El este un poet interiorizat, cu vii accente morale, iar erotica sa capătă forma traseelor meandrice de explorări în conștiință. Poetul își interzice treapta estatică a erosului. Pentru el lirica iubirii nu e o relaxare ci o formă a purității dusă până la candoarea adolescentină.

În complexitatea lui Adrian Munteanu, coexistă un vitalist și un erotic (???) un melancolic, un bovaric și un realist, un ironic și un îmblânzit, într-un cuvânt un iubitor al lumii.

La multi ani!