Oale vechi cu apă de ploaie.
Vânturi.
Pe vremuri, prin ganguri,
sub pietre uitată,
plângea odată iubirea.
Ce vină-avem că ni se face frig ?
Ce vină-avem că ne-au ferecat
după uși enorme
înainte de a fi zărit cerul ?
Purtăm în noi oare toată vina
că dimineața soarele răsare
numai de cealaltă parte a zidului,
că vânturile bat doar dinspre miazănoapte,
și că pasărea paradisului
nu a învățat niciodată să cânte ?
Rugul timpului mă arde.
Adorm neștiind să visez
și mi-e frică.
E și ăsta un fel de moarte.
În piața publică mulțimea clocotește.
Stâlpul infamiei este gol,
grăbiți-vă, legați-mă!
Oricum povestea sfârșește
întotdeauna la fel.
Peronul pustiu, noaptea...
Cei doi se întâlnesc,
se iubesc...
Apoi pe tine te-a luat vântul,
eu am plecat cu ultimul tren.
Rugul timpului mă arde.
Există iubiri sinucigașe,
există, există...