După cortina norilor, judecau lumina. Nu vedeam soarele, dar îl ghiceam ridicat în suliți. Un zîmbet mîhnit a îngălbenit o clipă un petec de verdeață.

Lumina aburindă înspuma, pierdute-n depărtare, valurile pămîntului.

Blînda neliniște-a frunzei. Vîntul o întărîta și ea îl alina.

Aerul se turmentase brusc. Fervoarea atmosferei coagulase
în dansul unui roi de musculițe.

Sulițe de lumină se împlîntau în văi și peste culmi. Ca dintr-un crater - albă - se revărsa o lavă luminoasă.

Azi trompeții luminii și-au veștejit chemarea prin pîcle și penumbre fumurii. Dar nu de-a surda, căci în surdina depărtării, cu glas domol, se tînguiau nedeslușite și deșarte bucurii.

Cînd se aud domol tălăngi și blînda mîngîiere a serii despovărează de orice materialitate culoarea depărtării...