Muta si inchisa...
fara iesiri, fara scapari,
cu buze inexistente
si ochi inghetati in intuneric,
stau si ascult ceata din voci
si banuiesc lacrimile uscate
sub pleoape de dinainte de-a se scurge.
Un crez inutil si impins catre uitare...
s-a pierdut in drumul spre destinatie...
Speranta zambeste timid, fragil cu aripi stranse,
iar eu degeaba o chem, caci nu reuseste decat sa lase sa ii cada cate un fulg uzat de atati inaintea mea, acelasi fulg alb initial, dur patat de deznadejde acum, pluteste haotic, hipnotic, aleator printre fire de aer toxic...
imi adoarme in palme, iar eu ma intreb daca lacrimile vor fi suficiente pentru a-mi izbavi copilaria;
si ii zambesc, ii zambesc asa cum nu i-as putea zambi decat lui si nici macar singuratatii nu cred ca ii mai pasa ca am parasit-o pentru oameni, pentru o singuratate vie, sora cu prima, patata, nu pura ca ea si infinit mai dureroasa...
mi-e sufletul pal...galben, himeric, istericc, uitat, imbatat, gol, putsiit, adormit, ametit si blamat...
iar eu il privesc surazanda, lacrimanda, adancita in dulce latenta sau doar incompententa amara, vulgara, pierduta, gasita, gonita, chemata, acoperita de vise, cosmare, treziri, adormiri si uitari.
Sunt aici acum; am fost si ieri si acum doua zile, am fost dintotdeauna pribeaga prin vieti de rutina, rugina sau exceptii, deceptii...
le chem prin fum albastru de ritual adus din strabuni, de secole pastrat in hrube de pesteri si scaune triunghiulare de piatra, cu pereti si fete vopsite cu sange s-alunge si teama, razboiul, gunoiul, amarul, primarul...din mine.
Rechem animalul, instinctul, primitivul sa ma legene pe maluri de ape cu ceata deasa, alba, intinsa, inchisa in cercuri de umbre adanci de case orase, zgomot si indiferenta pastrata in cutii de pantofi impachetate in foi de albastru de cer, de intins neatins, de pierdut, ingropate in curtea copilariei, a inocentei, dementei si STOP.PUNCT.